ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2642/2024

Ședința publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantă A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat obligarea pârâtului la modificarea ordinului de salarizare astfel încât cuantumul sporurilor să fie, în principal, de 45%, iar, în subsidiar, de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, cu înlăturarea plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1920 din 2 noiembrie 2022, a respins excepțiile tardivității și inadmisibilității, ca nefondate, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a obligat pârâtul să modifice ordinul de salarizare prin indicarea în grila de salarizare și a procentului corespunzător fiecărei coloane de cuantum a sporurilor, cu motivarea transparenței încadrării în procentul de 30% pe ordonator de credite, prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, respingând capătul de cerere referitor la înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor, ca nefondat.

Împotriva hotărârii instanței de fond atât reclamanta A., cât și pârâtul Ministerul Justiției au declarat recurs.

3.1. Reclamanta A. prin motivele formulate arată că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează plafonează indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătorești definitive, sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de față - VRS 605,225 RON.

În ceea ce o privește, precizează faptul că prin sentința civilă nr. 2080/28.06.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în dosar nr. x/2020, executorie, s-a dispus recalcularea indemnizației de încadrare prin valorificarea unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, iar prin sentința civilă nr. 222/2020/LM/AS din data de 09.11.2020 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în dosar nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3083/31.05.2021, s-a dispus recalcularea indemnizației de încadrare prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19,000.

Recurenta consideră că prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul hotărârilor judecătorești ce au în vedere un VRS de 605,225 RON și un coeficient de multiplicare 19,000, se află în situația unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câștigat ce nu poate fi diminuat.

Însă, art. 38 alin. (6) din Legea nr. 53/2017 prevede că:

"în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcției salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022", situație în care ar trebui să beneficieze de o salarizare inferioară (conform prevederilor din Legea nr. 153/2017), plafonată, deși valoarea VRS 605,225 și coeficientul de multiplicare 19,000 au fost recunoscute prin hotărâri judecătorești și pentru viitor.

În opinia recurentei, aceste dispoziții limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale, deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale.

Or, prin anularea dispozițiilor din legea organică (nr. 303/2004) care vizează nediminuarea salariilor judecătorilor și procurorilor și salarizarea lor prin lege specială, distinctă, printr-o lege ordinară, (nr. 153/2017) adoptată cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră, au fost încălcate atât dispozițiile art. 1 alin. (4), (5) cât și art. 73 și 76 din Constituția României.

3.2. Pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție prin recursul formulat invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Precizează că acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., a cărui incidență este atrasă în cazul nesocotirii dreptului la apărare, a principiului contradictorialității și al disponibilității, garantate de art. 13 și 14, respectiv art. 9 din C. proc. civ.

Astfel, recurenta arată că în cadrul întâmpinării la cererea introductivă de instanță, invocă inadmisibilitatea acțiunii, motivat de împrejurarea că reclamanta a atacat ordinul de salarizare, iar nu hotărârea prin care a fost soluționată contestația împotriva modului de stabilire a salarizării.

Prima instanță a respins această apărare, motivând că reclamanta a atacat implicit și răspunsul autorității la contestația sa inițială.

Or, obiectul plângerii formulate potrivit art. 7 alin. (2) din Cap. VII, Secțiunea 1 al Anexei nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 îl constituie hotărârea prin care a fost soluționată contestația împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale, iar nu actul de stabilire a drepturilor salariate, aceste dispoziții fiind speciale și derogatorii atât de la normele de drept comun din materia dreptului muncii, cât și de la cele din materia contenciosului administrativ.

Așadar, obiectul acestui petit, astfel cum a fost formulat în mod explicit atât în partea introductivă a acțiunii, cât și la finalul motivării pretențiilor cu privire la sporuri, a constat în "stabilirea unor sporuri care, împreună, să reprezinte în principal 45%, iar în subsidiar 30% din indemnizația de încadrare brută lunară".

Reclamanta nu a afirmat vreo vătămare prin lipsa vreunei explicații privind calculul sporurilor, ci a formulat aceste critici în susținerea pretențiilor de acordare a sporurilor, în principial în procentul maxim posibil, de 45%, iar în subsidiar, de 30%. Pentru a pronunța hotărârea atacată, Curtea de Apel a reținut că grilele de salarizare prezentate cresc ambiguitatea sporurilor acordate și se poate considera că ordinul, prin grilele sale, nu respectă scopul legii, sau cel puțin nu se poate stabili dacă acele cuantumuri indicate respectă legea, fiind evident că nu pot lămuri pe salariat ce procent a primit pe fiecare dintre cele trei sporuri.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" recurenta arată că prima instanță a soluționat mod greșit cauza, în baza unei finalități a Legii-cadru nr. 153/2017 de indicare cu claritate a procentului legal acordat pentru fiecare spor în parte.

Ținând cont de evoluția legislativă, la nivelul anului 2022, prin aplicarea VRS 605,225 RON la indemnizația de încadrare, s-au respectat, în ceea ce privește sporurile, două repere, anume, pe de o parte, menținerea cuantumului acestora cel mult la nivelul celor din anul anterior (iar nu stabilirea unor procente, cum a reținut în mod greșit prima instanță), iar pe de altă parte, încadrarea în limita de 30% sporuri față de suma indemnizațiilor de încadrare pe ordonator.

Recurenta mai precizează că același mod de calcul al sporurilor a fost păstrat și în anul 2023, prin efectul art. I alin. (5) din O.U.G. nr. 168/2022, astfel că, atâta vreme cât încă suntem în perioada de aplicare etapizată a Legi-cadru nr. 153/2017, nu există finalitatea de indicare a procentului legal al sporurilor reținută de prima instanță.

În opinia sa, acordarea sporurilor în procent nu a fost avută în vedere de art. 38 alin. (3) din Legea-cadra 153/2017, acest lucru rezultând cu claritate și din expunerile de motive ale actelor normative anuale de salarizare care fac o diferență între noțiunea de "cuantum" și aceea de "procent".

Modul de calcul al sporurilor, prin păstrarea cuantumurilor rezultate, iar nu prin aplicarea procentelor stabilite de Legea-cadru 153/2017, a fost confirmat și de instanțe de judecată prin soluțiile pronunțate, sens în care s-a făcut trimitere în fața primei instanțe la considerentele sentinței civile nr. 397/2020, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018.

Nicăieri în cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017 nu se reglementează o stabilire sau o plafonare a sporurilor la nivel individual la un anumit procent, cu atât mai puțin la procentul de 30%.

Prin stabilirea sporurilor în cuantum, chiar prin raportare la o indemnizație calculată cu VRS 605, procentul acestora raportat la indemnizația de încadrare nu depășește 30% pentru toate funcțiile de judecător.

Astfel acordarea în procent de 30% ar constitui o majorare nepermisă a sporurilor, care încalcă art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum și a prevederilor ce dispun asupra menținerii cuantumului sporurilor cel mult la nivelul din anul precedent prevăzute în actele normative anuale.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a dispozițiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza și răspunde prin considerente comune.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material")

Înalta Curte reține faptul că din actele și lucrările dosarului rezultă că prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea intimatului la modificarea OMJ nr. 401/C/07.02.2022 astfel încât cuantumul total al sporurilor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare și periculoase și cel pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității să fie în principal de 45% (acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25%, sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de 15% și a sporului pentru păstrarea confidențialității în cuantum de 5%) și, în subsidiar de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Prin Ordinul contestat, s-a dispus, la art. 1. că începând cu data emiterii ordinului, respectiv, 30.12.2021, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, prin ordinul nr. 401/C/07.02.2022, ca urmare a aplicării unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, s-au stabilit următoarele drepturi salariale corespunzătoare gradației 5 și unei vechimi în funcție peste 20 de ani în cuantum total de 24.287 de RON, și anume:

- indemnizație de încadrare brută lunară: 18.975 de RON;

- spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase: 2.168 RON;

- spor pentru suprasolicitare neuropsihică și spor pentru păstrarea confidențialității: 2.028 RON.

Prin ordinul contestat nu s-a procedat la acordarea individuală a fiecărui spor în parte (risc și confidențialitate), ci s-a acordat o sumă globală de 2.832 RON, astfel încât în mod corect s-a reținut că nu se poate stabili procentul acordat pentru fiecare spor.

Astfel, s-a constatat că deși cuantumul total prevăzut de lege pentru cele două sporuri este de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, suma de 2.832 RON care a fost stabilită reprezintă doar 13,00%.

Pe de altă parte, prin ordinul contestat nu se explică modalitatea de calcul, nu se arată de ce s-a stabilit un procent total de 23,20% și nu de 30% sau chiar de 45%.

Așadar, Înalta Curte constată că temeinic și legal s-a apreciat că prin aplicarea imprecisă a art. 25 din Legea nr. 153/2017 se poate afirma că drepturile reclamantei pot fi afectate, în sensul unei limitări neconvenționale, prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a admis acțiunea sub acest aspect, cu obligarea pârâtului să modifice ordinul de salarizare prin indicarea în grila de salarizare și a procentului corespunzător fiecărei coloane de cuantum a sporurilor, cu motivarea transparenței încadrării în procentul de 30% pe ordonator de credite, prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017

În ceea ce privește înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 pentru indemnizațiile de încadrare, Înalta Curte reține că obiectul acțiunii reclamantei constă, practic, în înlăturarea aplicării unor dispoziții legale în vigoare, iar o astfel de solicitare nu se poate realiza decât în urma admiterii unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor vizate.

Legislația anterioară, în prezent abrogată, a prevăzut că indemnizațiile magistrațiitor se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare (art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției).

Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și a Legii-cadru nr. 284/2010, structura drepturilor salariale ale magistraților a inclus indemnizațiile de încadrare, precum și sporurile, însă valoarea de referință sectorială și coeficienții prevăzuți în anexele celor două acte normative nu s-au aplicat, după cum reiese din cuprinsul lor și al tuturor legilor anuale de salarizare adoptate până la apariția Legii-cadru nr. 153/2017.

Așadar, valoarea de referință sectorială, indiferent de cuantumul acesteia, și coeficienții prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost folosiți în mod concret și direct la calculul indemnizațiilor magistraților sub imperiul legislației anterioare anului 2009, iar ulterior adoptării Legii-cadru nr. 330/2009 și Legii nr. 284/2010, doar indirect și prin raportare la legislația anterioară, întrucât legile anuale de salarizare făceau trimitere la cuantumul salariilor, respectiv al indemnizațiilor și sporurilor din luna decembrie a anului precedent.

În ceea ce privește solicitarea de acordare a sporurilor în procent de 45%, Înalta Curte reține că această variantă conduce în mod evident și inevitabil la depășirea plafonului instituit de art. 25 din Legea nr. 153/2017, astfel că în mod corect a fost respins acest capăt de cerere de instanța de fond .

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta - reclamantă A. și de recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție (Ministerul Justiției) împotriva sentinței civile nr. 1920 din 2 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.