ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2617/2024

Ședința publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31.05.2022, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva Rezoluției Inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. C22-732 din 06.05.2022, solicitând admiterea contestației, desființarea rezoluției inspectorului-șef și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Prin notele scrise formulate, reclamanta a arătat că înțelege să conteste ambele rezoluții, atât Rezoluția de clasare nr. 555/A din data de 30.03.2022, emisă în lucrarea nr. 22-586 a Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție pentru judecători, cât și Rezoluția inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. C22-732 din 06.05.2022

Prin sentința civilă nr. 261 din 17 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 261 din 17 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta a susținut că a fost împiedicată să își exercite calea extraordinară a revizuirii, din vina exclusivă a Tribunalul Dâmbovița, aspect imputabil magistraților, care au ignorat solicitarea sa de conexare.

În mod eronat, instanța a reținut că așa-zisul incident procedural nu a avut consecințe în privința soluționării cauzei, criticile formulate de recurentă arătând clar că din vina magistraților calea extraordinară a revizuirii nu a fost soluționată, deși a îndeplinit cerința de plată a taxei de timbru.

Rezultă astfel caracterul subiectiv al soluției pronunțate, întrucât o asemenea concluzie nu se sprijină pe argumente logico-juridice, limitându-se la a reține că a greșit personalul auxiliar al instanței.

Or, din cauza modului defectuos în care a fost soluționată o cale de acces, a fost obligată, în mod abuziv, la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON în propria cale de atac a revizuirii, desi a îndeplinit condițiile pentru judecarea pe fond a cauzei.

A mai susținut că nu este adevărată afirmația că petenta nu a menționat numărul dosarului la care trebuiau atașate cererea de revizuire semnată olograf și taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, când în realitate aceasta a menționat cele 3 numere de dosar, asa cum rezultă din conținutul e-mail-urilor transmise către instanță în zilele de 15.03.2021 și 16.03.2021, prin urmare la data de 17.03.2021 când a fost emisă decizia civilă nr. 224, comunicase instanței plata taxei, prin e-mail.

În concluzie, instanța de judecată a ignorat cele două solicitări ale justițiabilului, prejudiciind interesele acestuia, care a plătit taxa de timbru și era îndreptățit la o judecare pe fond a cererii de revizuire.

Nu poate fi pusă în sarcina justițiabilului îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către judecătorii desemnați să soluționeze acest dosar, mai ales în condițiile în care justițiabilului a avertizat instanța de judecată în legătură cu necesitatea conexării celor două dosare.

În concluzie, recurenta a solicitat să se dispună admiterea plângerii formulate și completarea verificărilor, având în vedere elementul subiectiv, respectiv intenția completului de judecată, care, stând în pasivitate, în sensul în care nu a soluționat cele două cereri de conexare, a urmărit astfel prejudicierea intereselor sale procesuale.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pe motiv că, în opinia sa, susținerile recurentei vizând situația conexării dosarelor soluționate de Tribunalul Dâmbovița nu reprezintă critici împotriva sentinței recurate și, ca atare, nu pot fi apreciate ca fiind motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

În esență, a susținut că în mod corect a reținut prima instanță că sesizarea adresată de petentă Inspecției Judiciare a fost analizată în fond, raportat la textele de lege corespunzătoare descrierii, iar concluzia a fost în sensul că nu există indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepției nulității recursului, reiterând argumentele prezentate în cererea de recurs. A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, în opinia sa, instanța a refuzat să judece cererea de revizuire în dosarul nr. x/2021, în condițiile în care a îndeplinit toate condițiile legale, respingerea revizuirii pentru netimbrare fiind culpa magistraților, care nu s-au asigurat că justițiabilul a plătit taxa de timbru, ignorând solicitările acestuia de conexare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 16 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin rezoluția de clasare nr. 555/A din data de 30.03.2022, emisă în lucrarea nr. 22-586 a Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție pentru judecători, analizând conținutul sesizării formulate de petenta A., inspectorul judiciar a reținut că aceasta exprimă nemulțumiri vizând modalitatea de soluționare a dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Dâmbovița

Prin rezoluția inspectorului-șef nr. C22-732 din data de 06.05.2022, a fost respinsă plângerea formulată împotriva rezoluției de clasare nr. 555/A din data de 30.03.2022.

În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva Rezoluției de clasare nr. 555/A din data de 30.03.2022, emisă în lucrarea nr. 22-586 a Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție pentru judecători, și a Rezoluției inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. C22-732 din 06.05.2022.

Prin sentința recurată acțiunea a fost respinsă, reclamanta formulând recurs, susținerile sale încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum s-a reținut anterior, nefiind fondate.

Înalta Curte amintește că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În dosarul de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Se constată că, în esență, recurenta a invocat argumente similare cu cele invocate în fața primei instanțe, care vizează modalitatea de soluționare a dosarelor în care acesta a avut calitate procesuală, și care au fost analizate corespunzător de aceasta, Înalta Curte apreciindu-le ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, astfel cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe decizii (de exemplu Golder c. Regatului Unit al Marii Britanii, Ashingdane c. Regatului Unit), dreptul de acces liber la justiție nu este un drept absolut, putând face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislația națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță, în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică.

În același sens a statuat și Curtea Constituțională a României, care a reținut, de exemplu, prin Decizia nr. 894/2006, că "dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere".

Dată fiind finalitatea sancționatorie a abaterilor disciplinare, precum și implicațiile acestora asupra carierei magistratului, dar și a prestigiului justiției, aplicarea și interpretarea textelor care le consacră se impun a fi făcute de o manieră strictă și limitativă, acestea găsindu-și incidența doar atunci când sunt întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres reglementate de lege, însoțite de o probațiune adecvată.

În lumina acestor considerente, Înalta Curte constată că atât în fața primei instanțe, cât și prin memoriul de recurs, în esență, recurenta-reclamantă a susținut că a depus o cerere, la data de 15.03.2021, în care a solicitat explicit conexarea noului dosar format, cu nr. x/2021, la vechiul dosarul civil, înregistrat la Tribunalul Dâmbovița sub nr. x/2021, cerere ce ar fi fost ignorată de instanța de judecată.

Astfel, aceasta se plânge de o eroare de înregistrare a unei cereri, prin atribuirea unui nou număr de dosar, în loc de înaintarea sa către un dosar deja înregistrat, în cadrul căruia i se stabilise obligația de complinire a lipsurilor (taxă judiciară de timbru), însă această operațiune este efectuată de către personalul auxiliar, din cadrul serviciului Registratură al instanței, iar Inspecția Judiciară nu are atribuții în ceea ce privește constatarea și sancționarea abaterilor disciplinare ale acestei categorii profesionale, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță.

Or, reclamanta a depus taxa judiciară de timbru însoțită de un exemplar al cererii de revizuire semnat olograf, fără a se menționa numărul dosarului la care ar fi trebuit anexat, ceea ce a cauzat formarea unui nou dosar de către grefierul însărcinat cu repartizarea aleatorie a cauzelor.

În ceea ce privește termenele acordate în dosarul nr. x/2021, în acord cu opinia judecătorului fondului, se constată că acestea au fost justificate de faptul că reclamanta din prezenta cauză, în calitate de revizuentă în dosarul nr. x/2021, a depus note scrise prin care a învestit instanța cu o excepție de procedură, respectiv excepția conexității, invocând în mod expres dispozițiile art. 139 C. proc. civ.

Întrucât a intervenit incidentul procesual al abținerii unuia dintre judecătorii completului de apel, întrucât a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicita, cerere admisă prin încheierea de ședință din data de 19.03.2021, procedându-se la întregirea completului de judecată conform dispozițiilor art. 110 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin HCSM nr. 1375/2015, nu s-a putut decide asupra niciunei excepții de procedură anterior datei de 22.06.2021, constatându-se că remediul este reprezentat de trimiterea cauzei la completul inițial învestit, conform prevederilor art. 107 alin. (3) din același Regulament, art. 49 alin. (1) C. proc. civ. prevăzând că "(1) Până la soluționarea declarației de abținere nu se va face niciun act de procedură în cauză".

În concluzie, sunt lipsite de suport susținerile recurentei cu privire la cererea sa de conexare, întrucât din punct de vedere procesual, completul de judecată învestit cu dosarul nr. x/2021, având în vedere incidentul abținerii, nu a putut dispune asupra "cererii de conexare" anterior soluționării acestui incident. Soluția întemeiată pe dispozițiile art. 107 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești reprezintă o dezlegare dată de completul de judecată unui incident procesual, care se încadrează în sfera activității jurisdicționale.

Așadar, cauza principală a acestei succesiuni de evenimente cu efecte procesuale este reprezentată de modalitatea de complinire a lipsurilor de către revizuentă.

Este adevărat că aceasta a acționat ulterior, la datele de 13.03.2021 și 15.03.2021, prin transmiterea unor precizări cu indicarea tuturor numerelor de dosar, însă obligația de atașare a acestora (și) la dosarul nr. x/2021 anterior soluției de anulare a cererii de revizuire ca netimbrată revenea personalului auxiliar.

Înalta Curte amintește că potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a dispus măsuri și a pronunțat hotărârea care a produs nemultumirea titularului sesizării.

Prin urmare, față de aspectele reținute, nu se putea atrage răspunderea disciplinară a judecătorilor în temeiul art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 (exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență) pentru eventuale erori/deficiențe de înregistrare/comunicare a actelor în cadrul grefei instanței, în condițiile în care verificările prealabile prevăzute de art. 94 alin. (2) și (3), respectiv de art. 107 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești sunt în sarcina grefierului registrator, fiind vorba despre o activitate prealabilă înregistrării cererilor la dosarele corespunzătoare.

În fine, în ceea ce privește alocarea termenelor ca urmare a unei erori între dosarele nr. x/2020 și nr. y/2021, în mod corect a constatat prima instanță că s-a reținut că aceasta nu a avut consecințe în privința soluționării cauzei, iar contestația formulată nu conține critici concrete care să necesită o analiză distinctă.

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 antereferite, care fac aplicarea principiului prevăzut de art. 124 alin. (3) din Constituția României și prevăd că verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural, Înalta Curte amintește că analiza prezentei acțiuni în contencios administrativ se limitează la controlul excesului de putere, fiind exclusă antamarea unor chestiuni litigioase ce au făcut obiectul cercetării procesului în legătură cu care sunt sesizate abaterile disciplinare, în primă instanță sau în căile de atac de reformare, ori care pot face obiectul căilor de atac de retractare.

Cu alte cuvinte, elementele esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât interpretarea dată de aceasta atât în fața pârâtei, cât și în fața primei instanțe nu a fost validată de acestea.

Instanța de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, măsurile dispuse și considerentele hotărârii reprezentând în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă.

În concluzie, în mod corect a apreciat prima instanță că sesizarea a fost analizată în fond, raportat la textele de lege corespunzătoare descrierii, iar concluzia a fost unică, respectiv că nu există indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare, în privința întinderii cercetărilor, reținându-se că legea nu impune efectuarea unor demersuri specifice în vederea administrării probatoriului în faza prealabilă începerii cercetării disciplinare, inspectorul judiciar procedând în consecință, potrivit propriei convingeri, natura argumentelor invocate justifica în speța de față administrarea unui probatoriu minimal, în condițiile în care hotărârile judecătorești fiind supuse căilor de atac, ordinare sau extraordinare.

Astfel, marja de apreciere a Inspecției Judiciare a fost respectată, Rezoluția de clasare nr. 555/A din data de 30.03.2022 nefiind emisă cu exces de putere, întrucât verificările efectuate trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat, astfel cum prevede art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurentă prin cererea de recurs, astfel cum au fost reținute anterior, au fost supuse examinării în fața primei instanțe, fiind analizate corespunzător de către aceasta, asa încât prin invocarea de argumente similare în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanța de control judiciar, vizând temeinicia sentinței recurate.

Or, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate ca atare de recurenta-reclamantă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară prin întâmpinare și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară prin întâmpinare.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 261 din 17 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.