ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2615/2024

Ședința publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 05.12.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, reclamantul Ministerul Afacerilor Interne (MAI) a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din MAI - Biroul Executiv Teritorial Dâmbovița, solicitând anularea hotărârii nr. 643 din 23.09.2019 prin care Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că fapta reclamată constituie discriminare în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 7 lit. b) și c) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin încheierea de ședință din data de 19.04.2021, Curtea a respins excepțiile lipsei de interes și lipsei de obiect a acțiunii reclamantului, excepții invocate de pârâtul Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I. - Biroul Executiv Teritorial Dâmbovița prin notele scrise din data de 13.10.2020.

Prin sentința civilă nr. 826 din 26 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I. - Biroul Executiv Teritorial Dâmbovița, și a fost anulată hotărârea nr. 643/23.09.2019 dată de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva sentinței civile nr. 826 din 26 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I. - Biroul Executiv Teritorial Dâmbovița a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a arătat că, în opinia sa, în calitate de reprezentant cu drepturi depline al salariaților, în cauză este vorba despre un act de discriminare creat, acceptat și întreținut de către unitatea angajatoare MAI, aspect deja constatat de către CNCD în punctul de vedere formulat de instituție la solicitarea instanței supreme și consemnat în dispozitivul Deciziei Inaltei Curți de Casație și Justiție nr. 82/2017 la punctul " 8. În cauză a fost citat, din oficiu, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, care a apreciat că aspectele semnalate de reclamant creează prezumția aplicării unui tratament diferențiat". Or, acest aspect nu a fost materializat în pronunțarea sentinței civile în prezenta cauză.

De asemenea, a învederat că instituția contestatoare MAI recunoaște existența discriminării în situația agenților de poliție cu studii superioare, iar acest aspect a promovat O.U.G. nr. 75/14.05.2020, în care la art. 1 lit. b) se prevede acordarea sporului pentru studii superioare agenților de poliție care au absolvit instituții de învățământ superior inclusiv pe ultimii 3 ani.

În speță, recurentul a considerat că sunt aplicabile prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la interzicerea discriminării și cele două Decizii pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv Cauza Marckx contra Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979 și Cauza Driha contra României, Hotărârea din 21 februarie 2008, prin care se stabilește faptul că nu există justificare, din partea instituției publice angajatoare să remunereze diferit angajații aflați în situații identice, fiind relevante și Deciziile Inaltei Curți de Casație și Justiție nr. 10/2016, nr. 21/2016, nr. 23/2016, nr. 82/2017, nr. 51/2019, nr. 5060/2013 și Hotărârea CNCD nr. 671/2013.

Ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptățite de o discriminare rezultată dintr-un act normativ să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul instanțelor naționale, dată fiind preeminența dreptului Uniunii consacrată și prin dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României.

CNCD s-a pronunțat asupra discriminări după ce legiuitorul prin mai multe acte normative a constatat existența discriminării în cazul salarizării bugetarilor (inclusiv asupra acordării sporului pentru studii superioare agenților de poliție) și a dispus înlăturarea acesteia, respectiv prin Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 20/2015 și O.U.G. nr. 43/2016.

Aceste aspecte de discriminare au fost constatate și de către ICCJ în calitate de regulator de competență prin Deciziile nr. 10, nr. 21 și nr. 23/2016, nr. 82/2017 și nr. 51/2019, Decizia ICCJ nr. 5060/2013 și Hotărârea CNCD nr. 671/2013, precum și de Curtea Constituțională a României prin Deciziile nr. 794/2016 și nr. 318/2019.

Recurentul-pârât a mai arătat că sesizarea petentului privind existența discriminării a vizat faptul că MAI în calitate de ordonator principal de credite nu a respectat prevederile legislative privind acordarea sporului pentru studii superioare agenților de poliție și mai mult a emis puncte de vedere și acte administrative prin care a susținut în mod constant că legislația privind salarizarea prin care se acorda sporul pentru studii superioare agenților de poliție nu este aplicabilă polițiștilor aspect pe deplin clarificat de Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2015, nr. 21/2016, nr. 82/2017 și nr. 51/2019.

A fost creată astfel o situație discriminatorie prin aplicarea unui tratament diferențiat între agenții de poliție (funcționari publici cu statut special) aflați în situații comparabile, respectiv absolvenți cu studii superioare, fiind încălcate dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

În cazul de față practic, prin aplicarea unui tratament diferit și nejustificat privind drepturile și interesele fundamentale garantate juridic, față de persoane aflate într-o situație similară, din cauza apartenenței acestora la o anumită categorie și a posedării unei anumite caracteristici a fost creată o situație discriminatorie, iar în acest caz CEDO a statuat drept criteriu important pentru constatarea discriminării, tratamentul diferit față de persoane aflate în situații similare, fără justificare obiectivă și rezonabilă.

Prin hotărârea nr. 671 din 20.11.2013 Consiliul pentru Combaterea Discriminării a constatat existența unei discriminări în cazul sporului de doctorat. Având în vedere prevederile Deciziei ICCJ nr. 82/2016 prin care se arată că sporul pentru studii superioare și doctorale sunt sporuri de aceiași natură și au același regim juridic, recurentul a considerat că dacă în cazul sporului de doctorat există un caz de discriminare prin analogie și în cazul sporului de studii superioare pentru agenții de poliție există un caz de discriminare.

În cauza de față este vorba de categoria agenților de poliție cu studii superioare, care se află în situații comparabile și care sunt afectați de aplicarea neunitară a legislației în vigoare în sensul că s-au creat criterii care au ca scop restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor privind acordarea sporului de 25% sau a includerii acestui cuatum salarial la salariul de bază, drept recunoscut prin lege, dovadă fiind tocmai grupul de persoane - agenți de poliție cu studii superioare care beneficiază de sporul de 25%, apoi grupul privind agenții de poliție cu studii superioare care au beneficiat de acest spor de 25% până în luna octombrie 2009 și li s-a sistat cu excluderea în continuare de la posibilitatea reluării, grupul de agenti de poliție cu studii superioare care au beneficiat, sistat și reluat acest drept, față de grupul care nu au beneficiat niciodată, astfel cum rezultă din situația acestora întocmită chiar de angajator depusă la dosar.

Este vorba despre un caz de discriminare care a fost deja constatat de către legiuitor, care a dispus înlăturarea lui prin aplicarea Legii nr. 71/2015, discriminarea a fost constatată și de CNCD la sesizarea ICCJ așa cum rezultă din cuprinsul Deciziei ICCJ nr. 82/2017 privind acordarea sporul pentru studii superioare agenților de poliție fiind menționată la pct. 8 anterior enunțat. Mai mult dacă în cazul sporului de doctorat s-a constatat existența unei discriminări de către CNCD, iar ICCJ constată că prin analogie sporul pentru studii superioare la agenții de poliție este similar sporului de doctorat în speța dedusă examinării CNCD este vorba cu certitudine despre o situație de discriminare ale cărei elemente au fost evidențiate deja de autoritățile în domeniu.

În concluzie, în situația sesizată de reclamant se aplică un tratament mai puțin favorabil agenților de poliție care au obținut licența în studii superioare după anul 2010, față de cei care au absolvit aceste studii pană în anul 2009. În timp ce agenții de poliție care au absolvit studiile superioare anterior anului 2010 primesc în continuare suma echivalentă a acestui spor, ceilalți care au absolvit studiile superioare ulterior anului 2010 nu au chemare la obținerea unei sume echivalente cu sporul pentru studii superioare. În acest fel se încalcă principiul plății egale pentru o muncă de valoare egală, parte a dreptului la nediscriminare prevăzut de art. 16 alin. (1) coroborat cu art. 41 din Constituția României. Angajații agenți de poliție care au obținut licența în studii superioare după anul 2010 respectiv intrarea în vigoare a legii salarizării unice sunt în situație comparabilă cu cei care au finalizat studiile superioare înainte de intrarea în vigoare a legislației în cauză. Astfel ambele categorii au obținut o calificare superioară, prin care se adaugă un plus de valoare muncii prestate.

În opinia sa, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, modificată și republicată, în speța de față fiind întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare care rezultă din legislația existentă în perioada 2010-2019, dar și din modul de aplicare și interpretare a acesteia de către MAI, motiv pentru care a solicitat CNCD formularea unor concluzii asupra cauzei în calitate de instituție specializată a statului în domeniu, iar instituția a constatat existența discriminării deja recunoscută de către legiuitor și recent de către MAI.

Recurentul a făcut trimitere și la art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în mod expres că "toți oameni, fără nici o discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală". În mod similar, Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (adoptat în 1966 și ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974) conține dispoziții cu privire la discriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil și la remunerație egală pentru o muncă de valoare egală, precum și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, susținând că, în condițiile în care aceste prevederi internaționale au prioritate în raport cu întreaga legislație română (conform art. 20 alin. (1) din Constituția României), CNCD a apreciat și a stabilit corect existența discriminării, în condițiile în care aceasta este recunoscută de legiuitor, iar recent și de MAI.

Intimatul-reclamant Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate. A invocat decizia nr. 51/04.02.2020 a Curții Constituționale a României și Decizia nr. 21/21.11.2016 a Inaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a reiterat, în esență, aspectele expuse prin memoriul de recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 16 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin Hotărârea nr. 643 din data de 23.09.2019, Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a conchis următoarele:

"Fapta reclamatei constituie discriminare în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 7 lit. b) și c) din O.G. nr. 137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările ulterioare. Recomandă reclamatei să depună toate diligențele pentru eliminarea situației de discriminare constatate."

În partea introductivă a hotărârii contestate s-a arătat că sesizarea referitoare la discriminarea pe criteriul studiilor superioare a fost formulată de Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I. - Biroul Executiv Teritorial Dâmbovița, fiind înregistrată inițial sub nr. x/08.06.2015. În esență, sindicatul a susținut în petiție că prin aplicarea unui tratament diferențiat de către Ministerul Afacerilor Interne ca urmare a acordării sporului pentru studii superioare agenților de poliție conform Ordinului ministrului afacerilor interne nr. S/138/2014 privind modificarea și completarea O.M.A.I. nr. S/214/2011 pentru aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar, polițiștilor și personalului civil din Ministerul Afacerilor Interne, a fost creată o situație discriminatorie în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, între agenții de poliție care au absolvit studii superioare înainte de 31.12.2009 și cei care au absolvit astfel de studii ulterior, deși aceștia se află în situații comparabile.

La argumentarea soluției dispuse de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, enunțând condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, față de aspectele prezentate în sesizarea sindicatului, Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a considerat că acestea reprezintă o situație discriminatorie, fiind instituite diferențieri prin raportare la momentul absolvirii studiilor superioare. Rezultă că există situații similare, dar tratate diferit, tratamentul depinzând de momentul absolvirii studiilor superioare, respectiv data de 31.12.2009. Astfel, există un tratament mai puțin favorabil aplicat de Ministerul Afacerilor Interne ca urmare a aplicării sporului pentru studii superioare numai agenților de poliție care au beneficiat de prevederile Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 318/2004, față de agenții de poliție aflați în situații comparabile. Deși sporul în discuție a fost abrogat la data de 01.01.2010, din maniera de reglementare a salarizării personalului bugetar începând cu anul 2010, conform art. 30 alin. (5) din Legea-cadru nr. 330/2009, rezultă că un drept salarial secundar (spor) s-a transformat într-o parte a salariului ca drept fundamental. Abrogarea privește doar salariații care în viitor ar fi putut să se califice pentru obținerea unui spor de 25% din salariul de bază, prin obținerea diplomei de licență, iar nu și pe agenții de poliție care aveau deja diploma de licență la momentul adoptării noii legislații.

Colegiul director al Consiliului a apreciat că se încalcă principiul egalității întrucât nu este justificată diferențierea impusă în ceea ce privește acordarea acestei compensații în funcție de perioada (anul) în care a fost obținută diploma de licență. De asemenea, se instituie o diferențiere și pentru agenții care obținuseră acest spor însă s-au transferat în alte unități aflate în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, fiind încălcat principiul plății egale pentru muncă de valoare egală, parte a dreptului la nediscriminare prevăzut de art. 16 coroborat cu art. 41 din Constituție. În opinia Colegiului director al Consiliului, chiar și drepturile suplimentare sunt protejate prin dispozițiile constituționale din art. 41 (dreptul la muncă), art. 16 (egalitatea în fața legii), prin dispozițiile art. 1 (interzicerea discriminării) din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin dispozițiile art. 160 din Codul muncii. În concluzie, s-a stabilit că fapta sesizată de sindicat reprezintă o faptă de discriminare constând într-o diferență salarială, dreptul încălcat este dreptul la salariu egal pentru munca egală prestată, iar criteriul de discriminare dintre cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 este "orice alt criteriu". În cauză se aplică criteriul timp, prin lege nefăcându-se o departajare clară între cei care au beneficiat de spor și cei care nu mai pot beneficia de acesta.

În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Ministerul Afacerilor Interne a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I. - Biroul Executiv Teritorial Dâmbovița, solicitând anularea hotărârii nr. 643 din 23.09.2019 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, fiind anulată hotărârea contestată, pârâtul Sindicatul polițiștilor formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidență nu poate fi reținută în cauză.

Înalta Curte amintește că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, se constată că recurentul-pârât a formulat critici centrate pe ideea că se aplică un tratament mai puțin favorabil agenților de poliție care au obținut licența în studii superioare după anul 2010, față de cei care au absolvit aceste studii pană în anul 2009, în sensul că în timp ce agenții de poliție care au absolvit studiile superioare anterior anului 2010 primesc în continuare suma echivalentă a acestui spor, ceilalți care au absolvit studiile superioare ulterior anului 2010 nu au chemare la obținerea unei sume echivalente cu sporul pentru studii superioare. În acest fel se încalcă principiul plății egale pentru o muncă de valoare egală, parte a dreptului la nediscriminare prevăzut de art. 16 alin. (1) coroborat cu art. 41 din Constituția României. A mai susținut că CNCD s-a pronunțat asupra discriminări după ce legiuitorul prin mai multe acte normative a constatat existența discriminării în cazul salarizării bugetarilor (inclusiv asupra acordării sporului pentru studii superioare agenților de poliție) și a dispus înlăturarea acesteia, respectiv prin Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 20/2015 și O.U.G. nr. 43/2016, iar reclamantul Ministerul Afacerilor Interne a recunoscut existența discriminării în situația agenților de poliție cu studii superioare, iar acest aspect a promovat O.U.G. nr. 75/14.05.2020.

Înalta Curte apreciază că aceste susțineri sunt nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, se reține că art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prevede următoarele: "Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

Din definiția legală rezultă că fapta de discriminare reprezintă tratamentul diferit aplicat unor persoane aflate în situații comparabile. O faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplinește cumulativ mai multe condiții și anume: existența unui tratament diferențiat aplicat unor situații analoge sau omiterea de a trata în mod diferit situații diferite, necomparabile; tratamentul diferit să se manifeste prin excludere, deosebire, restricție sau preferință; existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile; existența unui criteriu de discriminare prevăzut de lege; tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, a folosinței sau a exercitării, în condițiile de egalitate, a unui drept recunoscut de lege; tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.

În jurisprudență s-a reținut că principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate. Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective. Principiul nediscriminării presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor care sunt egali în drepturi. Potrivit art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind interzicerea discriminării, diferența de tratament devine discriminatorie atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Diferențele de tratament nu vor fi considerate discriminatorii dacă distincția operată este obiectivă și rezonabilă.

În lumina acestor considerente teoretice, Înalta Curte constată că în mod corect, contrar hotărârii date de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prima instanță a considerat că nu este îndeplinită condiția referitoare la justificarea tratamentului diferențiat al persoanelor aflate în situații comparabile. Astfel, diferența de tratament între agenții de poliție care au beneficiat de sporul de 25% din salariul de funcție până la data de 31.12.2009 și cărora li se acordă o sumă compensatorie începând cu data de 01.01.2010 și agenții de poliție care au obținut o diplomă de licență începând cu anul 2010 fără a mai beneficia de vreo recompensă salarială, această diferență de tratament deci este justificată de scopul legitim și obiectiv al trecerii la un nou sistem de salarizare, unitar, al personalului plătit din fonduri publice cu integrarea sporurilor în componenta salariului de bază.

În primul rând, Înalta Curte împărtășind opinia judecătorului fondului, constată că faptele de discriminare reclamate de Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I. - Biroul Executiv Teritorial Dâmbovița au legătură cu modalitatea de aplicare a legilor referitoare la salarizarea polițiștilor începând cu data de 01.01.2010 și cel mult până la data formulării sesizării, anume 08.06.2015.

În opinia sindicatului, astfel cum rezultă din Hotărârea CNCD contestată, intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 a dus la apariția unei stări de discriminare între agenții de poliție care aveau în plată sporul salarial până la data de 31.12.2009 și cei care au obținut diploma de licență ulterior și care nu au mai beneficiat de vreo formă de remunerare pentru studiile superioare absolvite. Mai apoi, al doilea moment temporal care, în opinia sindicatului, a continuat starea de discriminare este emiterea/punerea în aplicare a Ordinului ministrului afacerilor interne nr. S/138/2014 prin care suma compensatorie a fost acordată și agenților de poliție care au avut în plată sporul salarial, dar care au pierdut suma compensatorie ca urmare a unei modificări a raportului de muncă prin mutarea în altă unitate.

În aceste condiții, faptele de discriminare reclamate nu au legătură cu legislația adoptată în anul 2015 și în continuare, legislație invocată de recurent prin memoriul de recurs, precum și prin întâmpinarea din dosarul de fond și amplu prezentată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în partea introductivă a hotărârii contestate. În absența unor critici concrete ale persoanei care formulează sesizarea și în lipsa vreunei sesizări din oficiu a autorității de stat în domeniul discriminării rezultă că nu pot fundamenta hotărârea dată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nici prevederile Legii nr. 71/2015 (care instituie principiul stabilirii cuantumului salariilor de bază și a sporurilor la nivelul maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice), nici prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 (care instituie etape de aplicare etapizată a legii și reguli distincte de aplicare a majorărilor salariale anuale). În egală măsură, nu pot fi analizate în cadrul procesual de față susținerile recurentului-pârât argumentate în drept pe dispozițiile O.U.G. nr. 75/2020, act normativ ulterior hotărârii contestate și care a fost invocat prin memoriul de recurs, cu argumente similare celor expuse prin notele scrise depuse la dosarul de fond.

În continuare, instanța de control judiciar reține că sporul invocat recurentul-pârât a fost instituit prin O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu o serie de restricții, nefiind inclus în categoria generală a sporurilor recunoscute întregii categorii profesionale a polițiștilor și reglementate în art. 20-23 din O.G. nr. 38/2003 (sporul pentru activitatea desfășurată în unități situate în localități sau în zone izolate, sporul pentru misiuni operative, sporul pentru locuri de muncă cu condiții de pericol, sporul pentru condiții vătămătoare de muncă).

Distinct de aceste sporuri generale raportate la salariul de bază, la pct. 5 din nota de la finalul anexei nr. 1 la O.G. nr. 38/2003 se prevede:

"Agenții de poliție absolvenți ai instituțiilor de învățământ superior, cu diplomă de licență, beneficiază de un spor de 25% din salariul de funcție dacă își desfășoară activitatea în domenii corespunzătoare studiilor absolvite, stabilite prin ordin al ministrului administrației și internelor". Rezultă că numai persoanele care făceau parte din corpul agenților de poliție aveau vocație la sporul salarial, cu înlăturarea corpului ofițerilor de poliție, după distincția făcută prin Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului. Mai apoi, beneficiul sporului de 25% din salariul de funcție nu se obținea prin simpla eliberare a diplomei de licență la absolvirea unei instituții de învățământ superior, ci era necesar să fie îndeplinite condițiile suplimentare stabilite prin ordin al ministrului administrației și internelor, referitoare la activitatea desfășurată de agentul de poliție și domeniul studiilor superioare. Or, aplicabilitatea Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 318/2004 a încetat la data de 31.12.2009, ca urmare a abrogării actului normativ de rang superior, O.G. nr. 38/2003, fiind lipsită de temei susținerea sindicatului pârât că Ministerul Afacerilor Interne ar fi trebuit să continue aplicarea criteriilor prevăzute de ordinul în discuție și după data de 01.01.2010, pentru a nu crea situații discriminatorii între polițiști.

Actele normative care reglementau în favoarea agenților de poliție un spor salarial pentru studiile superioare absolvite cu diplomă de licență au fost abrogate prin Legea-cadru nr. 330/2009. Prin urmare, începând cu data de 01.01.2010 niciun agent de poliție nu a mai beneficiat de spor, ca element component al drepturilor salariale, pentru absolvirea studiilor superioare, fiind greșită terminologia folosită de recurent în memoriul de recurs și în celelalte acte de procedură întocmite.

La implementarea noului sistem de salarizare reglementat prin Legea-cadru nr. 330/2009, au fost avute în vedere dispozițiile art. 30 din legea-cadru, precum și dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 1/2010 astfel că, pentru situația în care încadrarea polițiștilor pe funcții și stabilirea drepturilor salariale începând cu data de 01.01.2010 ar fi condus la un cuantum mai mic al drepturilor salariale decât cel avute în plată în luna decembrie 2009, corecția instituită de legiuitor a fost aceea a acordării unei sume compensatorii. Compensația în discuție s-a acordat individual și a avut rolul de a asigura în plată polițistului același cuantum al drepturilor salariale ca cele din luna decembrie 2009, fixat ca element de comparație. Dată fiind rațiunea instituirii acestei sume compensatorii rezultă că suma compensatorie a fost acordată efectiv începând cu anul 2010 și până la data la care drepturile salariale rezultate din încadrarea făcută în temeiul noilor reglementări în materie, cu aplicarea majorărilor salariale stabilite prin legile anuale de salarizare din perioada 2010-2015, au condus la un cuantum mai mare decât cel aflat în plată în luna decembrie 2009.

În acest context, în mod corect a concluzionat prima instanță, contrar hotărârii contestate, că suma compensatorie a fost acordată acelor polițiști care se aflau în situația particulară de a avea drepturi salariale mai mici începând cu luna ianuarie 2010 decât cele aflate în plată în luna decembrie 2009, corectivul instituit de legiuitor urmărind scopul de a nu se diminua drepturile salariale în plată. Cu toate acestea, nu se poate considera că acești polițiști ar fi fost plasați de Ministerul Afacerilor Interne într-o situație mai favorabilă decât cei care nu beneficiau de suma compensatorie câtă vreme drepturile salariale ale personalului din întreaga categorie profesională au fost stabilite începând cu luna ianuarie 2010 în baza noii legi de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, lege care nu mai prevedea vreun spor pentru studiile superioare absolvite cu diplomă de licență de agenții de poliție.

Astfel, Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 318/2004 nu mai producea efecte juridice ulterior abrogării actului normativ de bază, iar evenimentul legislativ al abrogării O.G. nr. 38/2003 impunea reclamantului Ministerul Afacerilor Interne obligația de a stabili drepturile salariale cuvenite polițiștilor în conformitate cu noua reglementare, fără componenta sporului salarial în favoarea agenților de poliție absolvenți cu diplomă de licență ai instituțiilor de învățământ superior. De asemenea, revenea reclamantului Ministerul Afacerilor Interne obligația de a compensa diminuarea drepturilor salariale ale agenților de poliție care avuseseră în plată sporul în luna decembrie 2009, fără ca această situație particulară să poată fi considerată faptă de discriminare în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerea recurentului în sensul că unii agenți de poliție beneficiază de sporul de 25% în discuție, iar alții nu beneficiază de acest spor, existând o situație discriminatorie cu privire la acest aspect, este lipsită de suport, întrucât este vorba despre acei agenți de poliție care beneficiază de o sumă compensatorie tranzitorie, care se acordă în considerarea faptului că au avut în plată salarii mai mari la data intrarii în vigoare a Legii nr. 303/2009, astfel cum s-a expus anterior.

Așadar, nu este vorba despre o situație identică, întrucât ceilalți care se consideră discriminați nu au avut niciodată salarii mai mari în plată și nu se puteau prevala de această exigență, de păstrare a unui salariu în plată.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual M.A.I. Biroul Executiv Teritorial Dâmbovița împotriva sentinței civile nr. 826 din 26 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.