ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2612/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bucuresti-sectia a IX-a, la data de 28.09.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, solicitând instanței, ca prin hotararea pe care o va pronunța, sa dispună: anularea Ordinelor nr. 565/15.07.2022 și nr. 644/29.08.2022 emise de pârât, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizațiile lunare de încadrare și a sporurilor ca urmare a aplicării articolului 38, alin. (6) din Legea numărul 153 din 2017.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2473 din 21 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie și Justitie - Direcția Națională Anticorupție, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2473 din 21 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D. și E. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 7 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că o primă nelegalitate produsă de instanța de fond în privința reclamanților-recurenți constă în înlăturarea autorității de lucru judecat a titlului - sentința civilă nr. 5868/08.09.2021 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, definitivă prin decizia civilă nr. 2722/02.05.2022 a Curții de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. A doua nelegalitate a sentinței instanței de fond constă în readucerea în discuție, în analiza și pronunțarea asupra demersului juridic și a fundamentului acțiunii reclamanților pe fond, soluționată conform Codului muncii, cu consecința încălcării efectelor autorității de lucru judecat conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ., mai exact temeiul juridic al dreptului nostru valorificat prin acțiune. In practica judiciară, problematica includerii în nivelul maxim al salarizării magistraților doar a drepturilor obținute prin hotărâri judecătorești definitive pentru care au fost emise ordine de salarizare, nu este nouă. S-a considerat atunci că s-ar lăsa la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau neaplicării prevederilor legale, iar neexecutarea unor hotărâri judecătorești definitive ar produce consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturi specifice. În opinia recurenților, textul art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu reprezintă o plafonare a drepturilor salariale recunoscute, inclusiv prin hotărâri judecătorești definitive, pentru perioade anterioare datei de 01.01.2018 - dată de la care trebuia să înceapă, conform art. 38 alin. (3), majorările etapizate și care, de altfel, a fost prevăzută expres în cuprinsul normei de plafonare în strânsă legătură cu începerea majorărilor etapizate. De asemenea, având în vedere dispozițiile art. 38 alin. (2) lit. a) prin care s-a stabilit în mod expres menținerea în plată a tuturor drepturilor salariale de care "beneficiază" personalul plătit din fonduri publice la momentul intrării în vigoare a legii, subliniază că textul art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu poate reglementa nici plafonarea drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești pentru perioade ulterioare datei de 01.01.2018 întrucât, pe de o parte, aceasta ar echivala cu o reducere/tăiere a drepturilor salariale despre care însăși Legea nr. 153/2017 stabilește că "se mențin în plată" până la data de 31.12.2017, iar pe de altă parte aceasta ar fi contrară logicii reglementării de Ia art. 38 alin. (3), (4) și 5, care stabilesc numai majorări salariale începând cu data de 01.01.2018 - nicidecum reduceri sau tăieri salariale. În concluzie, au solicitat să fie respinse, ca nefondate, argumentele juridice ale instanței de fond în materia contenciosului administrativ, întrucât nu au valoare juridică pe fondul acțiunii reclamanților - recurenți câștigate definitiv în baza Legii nr. 71/2015, OUGnr. 20/2016, art. 159 alin. (1), (2)-(16)1, art. 168-171 alin. (1) din Codul Muncii întrucât nivelul maxim de salarizare impus de această lege a fost menținut în continuare, inclusiv în perioada în litigiu și este stabilit aferent nivelului drepturilor salariale cuvenite în plată, iar nu cel privind încadrările teoretice prevăzute prin legile cadru de salarizare, a căror aplicare efectivă a fost și este suspendată sau eșalonată, neafectând perioada în litigiu. De drept în plată, indiferent dacă, în fapt, respectivele hotărâri judecătorești au fost sau nu puse în plată, sunt sumele actualizate cu indicele de inflație, la care se calculează dobânda legală penalizatoare de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective conform art. 1535 alin. (1), (2) din C. civ.

Apărările formulate în recurs În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 21 martie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din data de 21 martie 2024, cauza a fost amânată la data de 16 mai 2024, în vederea depunerii de către părți a ordinelor emise cu privire la drepturile salariale solicitate în litigiul de față, ulterior pronunțării sentinței atacate. La dosar s-au depus înscrisurile solicitate de către ambele părți litigante. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele: 1. Argumente de fapt și de drept relevante În contextul circumstanțelor cauzei reținute la punctele anterioare din prezenta hotărâre, Înalta Curte constată că, la data de 13 aprilie 2023, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție prin Procuror Șef Direcție a emis Ordinul nr. 224/2023, prin care s-a reținut că dreptul la o valoare sectorială de referință de 605,225 RON exista în patrimoniul personalului în iunie 2017, astfel încât în conformitate cu hotărârile judecătorești menționate, acesta se impune a fi menținut continuare, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din legea nr. 153/2017, și s-au statuat următoarele: "Art. 1 (1) Începând cu data de 1 ianuarie 2018, procurorii și procurorii militari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, conform anexelor.(...)" La Ordinul nr. 224/13.04.2023 s-au atașat Anexele nr. 1-4, cu privire la drepturile salariale stabilite pentru fiecare dintre recurenți, la Anexa nr. 4 intitulată Tabel cu drepturile salariale stabilite procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, în baza VRS 605,225 RON, în perioada 08.12.2018-31.03.2023, fiind menționate următoarele observații: "Drepturile salariale ale procurorilor care nu dețin hotărâri judecătorești definitive stabilite prin raportare la VRS 605,225 RON, se recalculează începând cu data de 08.12.2018 conform dispozițiilor art. 1 al actului administrativ. Drepturile salariale ale procurorilor care dețin hotărâri judecătorești definitive de recalculare și plată a indemnizațiilor de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu diferite date prevăzute în hotărârile judecătorești și până la data de 08.12.2018, vor fi achitate în conformitate cu dispozitivul din deciziile civile." În tabele anexate pentru fiecare dintre reclamanți, după caz, este menționată sentința civilă nr. 5868/08.09.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale/decizia civilă nr. 2722/02.05.2022 a Curții de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și data de început a acordării drepturilor salariale respective. Înalta Curte constată că obiectul acțiunii de față este reprezentat de pretenția reclamantilor de anulare a Ordinelor nr. 565/15.07.2022 și nr. 644/29.08.2022 emise de pârât, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizațiile lunare de încadrare și a sporurilor ca urmare a aplicării articolului 38 alin. (6) din Legea numărul 153 din 2017. Instanța de control judiciar apreciază că emiterea Ordinului nr. 224/23.04.2023, nu afectează, prin ea însăși, legalitatea sentinței recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunțării acesteia, dar pune problema subzistenței obiectului acțiunii, având în vedere că la acest moment ordinele anterioare de salarizare contestate în prezența cauză nu își mai produc efectele fiind înlocuite de Ordinului nr. 224/23.04.2023, prin care au fost satisfăcute pretențiile reclamanților de a le fi recunoscute/respectate drepturile salariale în materia VRS 605,225 RON stabilite în mod definitiv prin sentința civilă nr. 5868/08.09.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, definitivă prin decizia civilă nr. 2722/02.05.2022 a Curții de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, astfel cum au solicitat prin cererea de chemare în judecată. Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., republicat, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenții, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac. În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deși condiția existenței obiectului acțiunii a fost îndeplinită la data promovării acțiunii, ulterior, ca urmare a emiterii de către pârât a Ordinului nr. 224/13.04.2023 și a satisfacerii pretențiilor reclamantilor, în sensul că, potrivit noului ordin de salarizare, care a înlocuit ordinele de salarizare anterioare, obiectul cererii de chemare în judecată nu mai subzistă, fiind realizată pretenția concretă dedusă judecății, astfel că demersul judiciar formulat de reclamanti este la acest moment lipsit de obiect, urmând să fie respins ca atare. Având în vedere această soluție, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurenti. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamanți, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca rămasă fără obiect. PENTRU ACESTE MOTIVE,