ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2475/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 septembrie 2022, sub nr. x/2022, astfel cum a fost modificată la data de 8 decembrie 2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. și C., a solicitat să se constate faptul că Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a încălcat interesul legitim al fundației privind sancționarea corespunzătoare a unor persoane care au încălcat prevederile O.G. nr. 137/2000, respectiv a încălcat și prevederile propriei proceduri interne, prin faptul că s-a raportat în mod contradictoriu la Petiția fundației nr. 1997/2021 (rezultatul fiind că nu a sancționat persoanele reclamate) și, în consecință:

- să se anuleze Hotărârea nr. 262/2022 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării;

- în baza dovezilor și a documentelor prezentate să se constate că petiția obiect al dosarului nr. x/2021 este întemeiată și în consecință să fie obligat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să emită o nouă hotărâre prin să admită cererile și să sancționeze pârâții;

- să oblige pârâții la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2 din 13 ianuarie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. și C..

Împotriva sentinței civile nr. 2 din 13 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 3, art. 6 și art. 22 alin. (2) și (6) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 CEDO.

Astfel, pe de o parte, prima instanță s-a limitat la a relua argumentele CNCD, fără să combată în concret susținerile și argumentele sale, iar pe de altă parte, nu a stăruit pentru a preveni adoptarea unei soluții greșite, dând astfel dovadă de neglijență.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, prin care legiuitorul a prevăzut sarcina inversării probei, obligând persoanele reclamate să dovedească prin probe sau motivări convingătoare că nu au comis contravenția pentru care au fost reclamate, în condițiile în care pârâtul CNCD, în loc să dispună sancționarea persoanelor reclamate, a procedat la analizarea articolului reclamat și, în baza propriilor constatări, a decis nesancționarea acestora.

Totodată, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță a omis dispozițiile art. 30 alin. (6) din Constituția României, în raport de afirmațiile din articolul reclamat, care prejudiciază grav dreptul la propria imagine a maghiarilor din Ditrău, precum și de comentariile la articolul în cauză, care nu au fost șterse nici după șase luni de la data la care CNCD a solicitat ștergerea lor.

Intimata-pârâtă B.-prin Administrator Special D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deși recurenta-reclamantă a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea pronunțată, instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), ce vizează neregularități de ordin procedural sancționate potrivit art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat, aceasta nu a indicat în concret nicio neregularitate procedurală ce ar putea atrage sancțiunea nulității și care să poată fi subsumată acestui motiv de recurs, criticile vizând în fapt modul în care a înțeles instanța de fond să motiveze sentința recurată, astfel că aceste critici vor fi analizate exclusiv din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante potrivit cărora deși aceasta a reclamat un număr de cinci contravenții (discriminare, hărțuire, tratament degradant, propagandă naționalist-șovină și instigare la ură rasială sau națională), atât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cât și instanța de fond nu au cercetat și nu s-au pronunțat decât cu privire la discriminare, Înalta Curte constată că în momentul în care atât autoritatea pârâtă, cât și instanța de fond au procedat la analizarea limitelor libertății de exprimare, acestea s-au raportat și au avut în vedere toate faptele de care reclamanta i-a acuzat pe pârâți, analizând articolul și comentariile criticate, ajungând la concluzia că aceștia aveau dreptul la libera exprimare.

Raportat la întreaga analiză făcută de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și de instanța de fond, precum și la concluziile expuse de către acestea, instanța de control judiciar apreciază ca fiind fără niciun dubiu faptul că au fost avute în vedere toate faptele de care pârâții au fost acuzați, dar în urma cercetărilor s-a ajuns la concluzia că pârâții au acționat în limitele dreptului libertății de exprimare, deci fără a încălca drepturile minorității maghiare, fără a instiga la ură împotriva lor, fără a-i hărțui, fără a-i discrimina, fără a le fi aplicat un tratament degradant și fără a se face o propagandă naționalist-șovină, sens în care criticile aduse de recurenta-reclamantă sunt nefondate.

Înalta Curte reține că intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și-a îndeplinit obligația de motivare a actului administrativ, respectiv au fost prezentate atât motivele de fapt care au condus la emiterea actului administrativ, cât și temeiurile de drept care susțin decizia autorității, în cuprinsul hotărârii contestate fiind prezentate atât faptele reclamate prin petiția formulată de recurenta-reclamantă, cât și textele de lege aplicabile speței, precum și raționamentul logico-juridic al CNCD, care să releve legătura dintre faptele intimaților și invocata discriminare a comunității maghiare și care să facă posibil controlul judiciar al acesteia.

Faptul că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată. În cauză a fost efectuată o analiză de ansamblu a faptelor reclamate prin petiția ce a făcut obiectul dosarului CNCD, respectiv articolul și comentariile criticate, instanța de fond indicând în mod motivat inclusiv motivele pentru care a apreciat ca fiind lipsite de relevanță în cauză anumite aspecte invocate în cuprisul petiției.

Totodată, împrejurarea că în urma analizei probelor administrate în cauză, instanța și-a format convingerea în sensul temeiniciei hotărâtii CNCD contestate, ceea ce exclude, în mod logic, apărările prin care cealaltă parte propune o proprie interpretare a mijloacelor de probă, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. .

De altfel, instanța de recurs constată că, în concret, recurenta-reclamantă este nemulțumită de modul în care a fost soluționată cererea sa, aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, respectiv art. 3 și art. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, la data de 31 ianuarie 2020, pe pagina de internet www.x.ro a fost postat de pârâtul C. articolul "E. unguresc în Ditrău (Harghita). Maghiarii îi mulțumesc lui F.!", referitor la conflictul izbucnit în comuna Ditrău, județul Harghita, ca urmare a angajării într-o brutărie a două persoane sosite din Sri Lanka.

În privința acestuia articol, la data de 17 februarie 2020, reclamanta a formulat petiția ce a format obiectul dosarului CNCD nr. x/2021, prin care a invocat modul de adresare degradant și instigator la adresa comunității maghiare, cu încălcare a dispozițiilor legale ale O.G. nr. 137/2000.

În opinia reclamantei, acest articol a atras mai multe reacții, care relevă, de asemenea, caracterul xenofob, rasist și degradant la adresa comunității secuiești și maghiare din România. În sprijinul acestei susțineri, reclamanta a subliniat că unele comentarii au fost aprobate de proprietarii/administratorii pagini, întrucât aceștia nu au procedat la ștergerea tuturor comentariilor care afectează demnitatea minorității maghiare.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a înaintat petiția Inspectoratului Județean de Poliție Harghita. Cu privire la aceasta, Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorgheni a emis Ordonanța de clasare din 3 martie 2021 prin care s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de incitare la ură sau discriminare, reținându-se că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Reclamanta, prin adresa din 15 martie 2021, a solicitat CNCD reluarea cercetării sesizării din 17 februarie 2020, iar prin hotărârea nr. 262 din 13 aprilie 2022, contestată în prezenta cauză, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut că afirmațiile din articolul "E. unguresc în Ditrău (Harghita). Maghiarii îi mulțumesc lui F.!" publicat pe site-ul www.x.ro nu depășesc limitele libertății de exprimare, iar raportat la comentariile venite ca reacție la postarea articolului pe site-ul www.x.ro, s-a reținut lipsa solicitării exprese a petentei către reclamat de a șterge comentariile cu un posibil caracter discriminatoriu.

Reclamanta A. a solicitat anularea acestei hotărâri, iar Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că hotărârea CNCD contestată este legală, prin raportare la dispozițiile art. 30 din Constituția României și ale art. 2 alin. (1), coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Această concluzie este corectă, fiind însușită și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (4) din O.G. nr. 137/2000:

"(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. (...); (4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale".

De asemenea, art. 15 din O.G. nr. 137/2000 prevede că:

"Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia".

Cu privire la justul echilibru care trebuie să existe între dreptul la nediscriminare, de care se prevalează recurenta-reclamantă în prezenta cauză, și dreptul la liberă exprimare, instanța de control judicair reține că exercitarea acestui din urmă drept presupune cu necesitate îndatoriri și responsabilități pentru cel care uzează de acest drept.

Conform art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la liberă exprimare poate fi supus unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională, protecția reputației sau a drepturilor altora.

Totodată, Constituția României, prin prevederile art. 30, interzice în mod expres ca prin exercitarea libertății de exprimare să fie defăimată țara și națiunea, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

Însă, astfel cum a consacrat jurisprudența CEDO cu privire la limitele dreptului la liberă exprimare (cauza Boldea împotriva României, Hotărârea din 15 februarie 2007- paragraful 45), protecția dreptului la liberă exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile sau ideile primite favorabil sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea care lovesc, șochează sau neliniștesc pentru că așa impune pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu poate exista o societate democratică.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul corespunzător administrat, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale aplicabile în cauză.

Astfel, pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii pârâților pentru fapte de discriminare, în mod corect prima instanță a efectuat o analiză distinctă a articolului propriu-zis, respectiv a comentariilor la acesta, concluzionând în sensul că articolul nu poate fi considerat discriminatoriu la adresa comunității maghiare.

În legătură cu articolul analizat, nu se poate reține faptul că intimatul-pârât C. ar fi intenționat să producă o discriminare, să conducă la o propagandă naționalist-șovină, la instigare la ură rasială sau națională la adresa comunității maghiare din România.

Acesta exprimă opinii, judecăți de valoare, atitudini în raport de anumite evenimente publice care se înscriu în marja limitelor libertății de exprimare, respectiv evidențiază caracterul intolerant al acțiunilor rasiste îndreptate împotriva a două persoane din Sri Lanka, angajate la brutăria din Ditrău - localitate cu o viață anterior liniștită, din județul Harghita, alcătuită din trei sate, locuită de cca 5.000 de locuitori, majoritatea maghiari.

Privit în ansamblul său articolul nu poate fi apreciat ca având un caracter de incitare la ură. Incitarea/instigarea presupune o intenție din partea intimatului-pârâtul C. privind pe cititorii săi în ideea ca aceștia să reacționeze jignitor și degradant la adresa comunității maghiare. Or, tonul acestui articol nu conține elemente clare de discriminare, tratament degradant, propagandă naționalist-șovină, instigare la ură rasială sau națională și nici elemente hărțuitoare la adresa comunității maghiare din România.

Totodată, se reține că indicarea în cadrul articolului a etniei sătenilor din Ditrău nu este arbitrară, fiind relevantă din perspectiva legăturii pe care autorul articolului a încercat să o demonstreze dintre faptele unora dintre aceștia împotriva celor doi cetățeni din Sri Lanka și influența asupra acestora a politicilor asumate de premierul maghiar F., precum și pericolul pe care îl prezintă dezinformarea și incitarea la ură, indiferent de unde este aceasta propagată ("Sper ca această explozie din Ditrău să îi facă pe politicieni, maghiari și români, să înțeleagă adevăratele cauze").

De altfel, în cuprinsul articolului sunt evidențiate și conduitele dezirabile, reflectate în afirmațiile unui deputat G., "..oamenii trebuie să înțeleagă că acceptarea diversității este importantă…", precum și a purtătorului de cuvânt al G., "brutarii din Ditrău sunt angajați legal și plătesc impozite după veniturile lor. Acești oameni muncesc și respectă legile României. Nu putem accepta incitarea la ură împotriva unor oameni de o altă culoare sau pentru simplul fapt că vorbesc o altă limbă…".

Totodată, în cuprinsul articolului se menționează:

"comportamentul rasist nu caracterizează nici Biserica Catolică, nici populația maghiară din România", "nu secuii din Ditrău sunt din epoca medievală, ci acest biet popă crescut de o ideologie a urii de rasă", "…secuii din Ditrău, oameni harnici și, de altfel, buni creștini".

Nu în ultimul rând, nu pot fi ignorate și concluziile Referatului cu propunerea de clasare a cauzei penale emis de IPJ Harghita, Poliția Municipiului Gheorgheni, prin care s-au reținut următoarele:

- analizând conținutul articolului ne se pot constata îndemnuri sau incitări la acțiuni dușmănoase cu privire la minoritatea maghiară din România, din contra în articol sunt menționate și aspecte pozitive legate de minoritatea maghiară, maghiarii fiind catalogați "oameni harnici, de altfel și buni creștini";

- în Dicționarul explicativ al limbii române, accepțiunea verbului "a instiga" presupune "a îndemna, a incita, a provoca la acțiuni dușmănoase violente", afirmațiile autorului publicației încadrându-se în sfera dreptului la libera exprimare, nicidecum la un îndemn spre acțiuni, porniri violente care să vizeze comunitatea maghiară din România.

Prin urmare, în acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs observă că este legală soluția CNCD de a constata, în privința postării propriu-zise, că nu ne aflăm în prezența unei fapte de discriminare, articolul vizat încadrându-se în limitele libertății de axprimare, potrivit art. 2 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000.

În acest context, nu poate fi reținută nici critica recurentei-reclamante referitoare la încălcarea art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, cu privire la principiul inversării sarcinii probei.

Contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată, reevaluând probatoriul administrat în cauză, că prima instanță a analizat cu minuțiozitate și acuratețe atât susținerile părților, cât și probele administrate, din chiar perspectiva exigențelor impuse de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cu care "persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egelității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, incluziv înregistrări audio și video sau date statistice".

Instanța de fond nu a eludat conținutul și sensul normei sus-citate, în condițiile în care în această materie nu se se poate vorbi de o inversare totală a sarcinii probei, ci doar de o împărțire a acesteia.

Simplul fapt că partea adversă, pârâtul C., nu s-a apărat în vreun fel în cursul procedurii administrative și jurisdicționale nu neagă dreptul acestuia la egalitate în procesul civil și, în egală măsură, nu reprezintă sub nicio formă în sine o obligație pentru autoritatea administrativă sau organul jurisdicțional de a aplica în consecință sancțiuni administrative contravenționale. Dimpotrivă, în chiar lipsa acestor apărări care să fi fost formulate de pârâtul C., potrivit obligației instanței și rolul acesteia în aflarea adevărului așa cum sunt ele prevăzute de art. 22 C. proc. civ., instanței i-a revenit sarcina să analizeze elementele de fapt și probele administrate în cauză și, în consecință, să facă aplicarea normelor de drept relative la existența faptelor de discriminare de care este acuzat pârâtul C..

În legătură cu cel de-al doilea aspect menționat, anume responsabilitatea pârâților pentru comentariile făcute de alte persoane la articolul criticat, în mod corect a avut în vedere instanța de fond jurisprudența CEDO din cauza Magyar Tartalomszolgaltatok Egyesulete și ind ex.hu ZRT contra Ungariei prin care s-a stabilit că responsabilitatea proprietarului unei pagini web pentru comentariile utilizatorilor nu poate fi angajată automat pentru simplul fapt că setările respectivului site permiteau vizitatorilor să posteze comentarii.

Astfel, Curtea Europeană a stabilit faptul că un sistem bazat pe un disclaimer privind responsabilitatea utilizatorilor pentru comentariile postate și un sistem de ștergere a comentariilor la simpla solicitare a persoanei vizate pot constitui o alternativă pentru a realiza un just echilibru între drepturile concurente implicate în situația în care observațiile utilizatorilor terți nu se manifestă sub forma unor discursuri de incitare la ură și a unor comentarii directe la adresa integrității fizice a persoanelor.

În aplicarea acestei jurisprudențe, la care s-a raportat atât CNCD, cât și prima instanță, se reține din actele dosarului, pe de o parte, că recurenta-reclamantă nu a solicitat ștergerea respectivelor postări, iar pe de altă parte, autorii comentariilor și-au exprimat dezaprobarea nu față de comunitatea maghiară, ci față de conduita și atitudinea comunității maghiare din localitatea Ditrău față de cei doi imigranți angajați la brutăria de localitate, precum și față de presupusa influență nefastă exercitată asupra acestora de politicienii care propagă mesaje anti migrație.

Aceste comentarii exprimă judecăți de valoare sau opinii și nu se încadrează într-un discurs al urii și violenței și nu conțin amenințări la adresa integrității fizice a persoanelor.

Pentru a atrage răspunderea pârâților cu privire la comentariile postate cu privire la articolul reclamat, era necesar ca acest articol să determine sau să instige terții să aibă un comportament negativ. Însă din conținutul acestuia rezultă doar o atitudine dezaprobatoare față de o stare de fapt, care nu ar trebui, în mod normal să declanșeze o reacție abuzivă sau discriminatorie a terților pentru care autorul articolului, să fie răspunzător.

În consecință, având în vedere efectele pe care le-au avut în mod concret, în sensul că respectivele comentarii nu au fost de natură să incite la ură împotriva etniei maghiare, așa cum încearcă să insinueze recurenta-reclamantă, instanța de control judiciar apreciază că răspunderea nu este cea specifică obiectului prezentei cauze, contravențională în sensul art. 15 din O.G. nr. 137/2000, ci, eventual, poate face obiectul analizei unui alt tip de răspundere civilă.

Prin urmare, în condițiile în care în cauză nu este necesară ingerința statului în exercitarea libertății de exprimare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2 din 13 ianuarie 2023 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2024.