Decizia nr. 2431/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Acțiunea judiciară Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 14.06.2022, sub nr. de dosar x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, Secretariatul General al Guvernului și Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Timiș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună: - anularea parțială a H.G. nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției, pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 233/2012 privind serviciile și activitățile ce pot fi desfășurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopției interne, precum și metodologia de autorizare a acestora și pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.441/2004 cu privire la autorizarea organizațiilor private străine de a desfășura activități în domeniul adopției internaționale, a cărei anexă a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021 privind modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 579/2016, respectiv anularea art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021; - anularea Deciziei nr. 13364/15.09.2021 emise de AJPIS Timiș privind respingerea acordării indemnizației lunare de sprijin; - obligarea pârâtei AJPIS Timiș la emiterea unei decizii privind admiterea acordării indemnizației lunare de sprijin, în temeiul art. 100 1 alin. (1) lit. c) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției, cu modificările și completările ulterioare; - anularea adresei nr. x/11.01.2022 emise de Secretariatul General al Guvernului; - anularea adresei nr. x/17.11.2021 emise de Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Timiș; - obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 416 din 20.09.2022: - a respins excepția nulității acțiunii pentru netimbrarea acesteia, invocată de Guvernul României; - a respins excepția inadmisibilității cererii având ca obiect anularea adresei nr. x/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului, invocată de Guvernul României; - a admis în parte acțiunea reclamantei; - a anulat art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021; - a anulat Decizia nr. 13364/15.09.2021, emisă de Agenția Județeană pentru Plăti și Inspecție Socială Timiș; - a anulat adresa nr. x/17.11.2021, emisă de Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Timiș; - a anulat adresa nr. x/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului. - a respins cererea de obligare a pârâtei A.J.P.I.S. Timiș la emiterea unei Decizii privind admiterea acordării indemnizației lunare de sprijin, în temeiul art. 100 1 alin. (1) lit. c) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției; - a obligat pârâții Guvernul României, Secretariatul General al Guvernului și Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Timiș la plata sumei de 150 RON către reclamantă, cu titlul de cheltuieli de judecată în primă instanță.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței au declarat recurs pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Timiș și pârâtul Guvernul României. 3.1. Pârâta Agenția Județeană pentru Plăti și Inspecție Socială Timiș a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. 3.1.1. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare. În mod eronat prima instanță a reținut faptul că prevederile art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 579/2016 încalcă principiul nediscriminării în contextul în care Curtea Constituțională a statuat că acest principiu nu înseamnă uniformitate. Ca atare, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Încălcarea principiului egalității poate fi reținută atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Recurenta arată că Decizia nr. 13364/15.09.2021 emisă de Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Timiș a fost întocmită cu respectarea prevederilor legale, deoarece la data de 08.07.2020, când a fost încuviințată adopția, nu erau în vigoare dispozițiile art. 100 1 din Legea nr. 273/2004. În emiterea acestei decizii s-au avut în vedere data intrării în vigoare a Legii 268/2020, respectiv data de 26.03.2021 și data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de încuviințare a adopției - 08.07.2020 (decizia civilă nr. 49/PI/CC din 02.06.2020, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2020). În opinia recurentei, în raport de dispozițiile art. 100 1 alin. (5) din Legea nr. 273/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020, nu se poate acorda indemnizația de sprijin anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, întrucât legea civilă nu are putere retroactivă. Trebuie avut în vedere faptul că prevederile Legii nr. 273/2004 urmăresc acordarea stimulentelor familiilor care intenționează să încheie o adopție, iar nu acelora care au finalizat această procedură, la data intrării în vigoare a legii. 3.1.2. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., partea susține că sentința recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe. În concret, în opinia recurentei, instanța de fond a pronunțat soluția atacată fără a ține seama de faptul că, în raport de prevederile art. 146 din Constituția României și art. 11 alin. (1) pct. A lit. d) din Legea nr. 47/1992, controlul de constituționalitate în privința legilor și ordonanțelor de guvern aparține Curții Constituționale. 3.2. Pârâții Guvernul României și Secretariatul General al Guvernului au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de anulare a adresei SGG nr. x/11.01.2022, ca inadmisibilă; respingerea acțiunii față de SGG pentru lipsa calității procesuale pasive și respingerea acțiunii față de Guvernul României, ca neîntemeiată. În motivarea căii de atac, încadrate în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții au formulat critici de nelegalitate cu privire la sentința atacată ce vor fi redate în continuare. 3.2.1. Soluția pronunțată prin sentința analizată asupra excepției inadmisibilității cererii de anulare a adresei Secretariatului General al Guvernului nr. 15A/8389/CA/11.01.2022 a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit doctrinei și jurisprudenței în materia contenciosului administrativ, în această procedură nu pot fi examinate decât actele producătoare de efecte juridice, cerință legală ce nu este îndeplinită de adresa anterior nominalizată prin care intimata a fost informată cu privire la soluționarea plângerii prealabile formulate împotriva H.G. nr. 579/2016, în condițiile stabilite prin Regulamentul aprobat de H.G. nr. 561/2009. 3.2.2. Recurenții invocă, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a Secretariatului General al Guvernului în privința capătului de cerere referitor la anularea art. 83 alin. (1) din H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021. 3.2.3. Recurenții susțin că este nelegală soluția primei instanțe de admitere a capătului de cerere având ca obiect anularea art. 83 alin. (1) din H.G. nr. 579/2016, întrucât principiul egalității în drepturi nu a fost încălcat.

Apărările formulate în cauză 4.1. Recurenta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Timiș a formulat întâmpinare la recursul Guvernului României și Secretariatul General al Guvernului în care a menționat că este de acord cu admiterea acestuia. 4.2. Intimata A. a formulat întâmpinare la cele două recursuri declarate în cauză în care a pus concluzii de respingere a acestora pentru apărările dezvoltate la dosar. 4.3. Recurenta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Timiș a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei .

Soluția instanței de recurs 5.1. Considerații generale Așa cum s-a menționat la pct. 1 al deciziei de față, intimata A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, în temeiul art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prevederile: - art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției, pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 233/2012 privind serviciile și activitățile ce pot fi desfășurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopției interne, precum și metodologia de autorizare a acestora și pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.441/2004 cu privire la autorizarea organizațiilor private străine de a desfășura activități în domeniul adopției internaționale, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021; - Decizia nr. 13364/15.09.2021 și adresa nr. x/17.11.2021, ambele emise de Agenția Județeană pentru Plăti și Inspecție Socială Timiș; - adresa nr. x/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului. După cum s-a arătat la pct. 2 al aceleași decizii, prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantei și a anulat actele administrative anterior nominalizate. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, următoarele argumente juridice: * Art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 798/2021 nu contravine dispozițiilor art. 100 1 din Legea nr. 273/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020, nefiind încălcat principiul ierarhiei actelor normative. * Norma analizată încalcă principiul egalității în drepturi a cetățenilor astfel cum este reglementat de art. 16 din Constituția României și este aplicat în jurisprudența Curții Constituționale, precum și interdicția de discriminare consacrată de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților Având în vedere obligația statului și a autorităților publice de respectare a principiului prevalenței interesului superior al copilului, reglementarea criticată îi discriminează pe copiii care au fost adoptați prin hotărâri judecătorești rămase definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 și care fac parte din categoriile prevăzute de art. 100 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 273/2004. Chiar dacă s-ar admite existența unui scop legitim al reglementării unor astfel de stimulente financiare exclusiv pentru adopțiile încheiate după data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, cuantumul acestor stimulente contrastează cu lipsa totală a sprijinului financiar pentru adoptatorii care au finalizat procedura adopției anterior intrării în vigoare Legii nr. 268/2020, ceea ce implică un caracter disproporționat al diferenței de tratament dintre cele două categorii de adopții. Astfel, deși măsura apare ca fiind justificată sub aspectul scopului urmărit, aceasta este lipsită de caracterul rezonabil prin disproporția ajutorului acordat persoanelor menționate de art. art. 100 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 273/2004, în comparație cu lipsa totală a acestui sprijin financiar pentru adoptatorii copiilor care au fost adoptați anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020. Prin urmare, acordarea sprijinului financiar doar în cazul copiilor adoptați prin hotărâri judecătorești rămase definitive ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 echivalează cu aplicarea rigidă a principiului egalității în drepturi a cetățenilor între categorii de persoane aflate în situații similare (mai precis, cei din categoriile prevăzute de art. 100 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 273/2004), respectiv între copiii care au fost adoptați anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 și copiii adoptați ulterior intrării în vigoare a aceleași legi. * Prin Decizia nr. 13364/15.09.2021, pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Timiș a respins solicitarea reclamantei de acordare a indemnizației de sprijin, prevăzută de art. 100 1 alin. (1) lit. c) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 83 și art. 127 alin. (4) din H.G. nr. 579/2016, precum și în raport de faptul că decizia civilă nr. 49/PI/CC/2020 emisă de Tribunalul Timiș a rămas definitivă la data de 08.07.2020, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 (respectiv din data de 26.03.2021). Prin urmare, raportat la soluția de anulare a art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, se impune și anularea Deciziei nr. 13364/15.09.2021 pentru aceleași motive care au determinat soluția de anulare a art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 579/2016, respectiv pentru încălcarea principiului egalității în drepturi, precum și a interdicției de discriminare consacrată de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte apreciază că prima instanță a analizat în mod detaliat și judicios dispozițiile normative incidente pe subiectul analizat, susținerile părților litigante, precum și întregul probatoriu administrat în cauză, iar concluzia la care a ajuns este corectă. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurenți, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: 5.2. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii") Prin intermediul acestui motiv de recurs se poate invoca necompetența generală a instanței, pentru că textul legal nu face distincție asupra caracterului competenței încălcate. Este vorba despre un motiv de casare de ordine publică, potrivit prevederilor art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., care poate fi invocat de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii, după cum se statuează în art. 130 alin. (1) din același act normativ. Recurenta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Timiș a invocat excepția necompetenței generale absolute a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal în verificarea legalității art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, cu motivarea că doar Curtea Constituțională se poate pronunța asupra constituționalității legilor și ordonanțelor de guvern În prealabil, instanța de control judiciar consideră că se impune stabilirea naturii juridice a hotărârii contestate în cauză pentru a se putea verifica dacă aceasta poate forma obiectul controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ. Cu alte cuvinte, natura juridică administrativă a actului dedus judecății este o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ. Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, lege organică ce pune în aplicare normele cuprinse în art. 52 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată. În mod indiscutabil, H.G. nr. 579/2016 este un act administrativ unilateral cu caracter normativ care reglementează, printre altele, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției și care poate fi analizat de instanța de contencios administrativ. Față de cele ce preced, instanța de control judiciar apreciază că motivul de casare analizat este nefondat. 5.3. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") În raport de împrejurarea că autoritățile recurente au formulat critici de nelegalitate comune cu privire la sentința contestată subsumate acestui motiv de casare, instanța de control judiciar va proceda la analizarea acestora în mod grupat. Prin H.G. nr. 798/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 5 august 2021, a fost modificată anexa la H.G. nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției, respectiv anexa la H.G. nr. 798/2021 cuprinzând noile Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004. Art. 80 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției (Normele metodologice din anexa la H.G. nr. 798/2021) are următorul conținut: "(1) În aplicarea prevederilor art. 100 1 din lege, indemnizația de sprijin se acordă pe baza cererii adoptatorului sau a unuia dintre soții care au adoptat copilul/copiii, al cărei model este prevăzut în anexa nr. 5. (2) Cererea este însoțită de copia hotărârii judecătorești de încuviințare a adopției, precum și de copia actului de identitate a solicitantului, copia certificatului de naștere al copilului și, după caz, acte doveditoare privind încadrarea în una sau mai multe dintre categoriile prevăzute de art. 100 1 alin. (1) lit. b) și c) și alin. (2) lit. b) și c) din lege. (3) Pentru acordarea indemnizației de sprijin potrivit art. 100 1 alin. (5) din lege, începând cu luna următoare rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de încuviințare a adopției, cererea și documentele justificative prevăzute la alin. (1) și (2) se depun în termen de 30 zile lucrătoare de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de încuviințare a adopției și se înregistrează la agenția teritorială în a cărei rază administrativ-teritorială are domiciliul persoana îndreptățită. În situația în care se depășește termenul de 30 de zile lucrătoare, indemnizația de sprijin se acordă începând cu luna următoare depunerii cererii. (4) Cererea și documentele justificative se depun în format letric sau, după caz, în format electronic. (5) Până la dobândirea capacității depline de exercițiu de către adoptat, indemnizația de sprijin se acordă adoptatorului sau unui dintre soții care au adoptat copilul/copii". Art. 81 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției prevede următoarele: "(1) În aplicarea prevederilor art. 100 1 alin. (5) din lege, pentru acordarea indemnizației de sprijin după dobândirea capacității depline de exercițiu de către adoptat, acesta depune o nouă cerere, însoțită de actul doveditor privind continuarea studiilor într-o formă de învățământ de zi, eliberat de unitatea de învățământ. (2) Indemnizația de sprijin prevăzută la alin. (1) se acordă după cum urmează: a) începând cu luna următoare celei în care adoptatul a dobândit capacitate deplină de exercițiu, dacă la data dobândirii urmează studiile și cererea se depune în termen de 30 de zile de la data împlinirii vârstei de 18 ani; b) începând cu luna următoare depunerii cererii, dacă la data dobândirii capacității depline de exercițiu a finalizat studiile și în termen de maximum 120 de zile de la data dobândirii capacității de exercițiu de către adoptat urmează să înceapă o nouă formă de învățământ. (3) Indemnizația de sprijin prevăzută la alin. (1) se plătește adoptatului atât timp cât este îndeplinită condiția de continuare a studiilor, dar fără a se depăși vârsta de 26 de ani. (4) Pentru verificarea îndeplinirii condiției de continuare a studiilor, adoptatul are obligația să prezinte o dată la 6 luni adeverința eliberată de unitatea de învățământ ale cărei cursuri de zi le frecventează. Termenul de 6 luni se calculează de la depunerea inițială a cererii. (5) În situația în care adoptatul nu depune adeverința prevăzută la alin. (4), plata indemnizației de sprijin încetează. (6) Indemnizația de sprijin se acordă și pe perioada în care adoptatul este înscris la unitatea de învățământ, însă nu urmează cursurile din motive medicale, dovedite cu documente eliberate de medicul specialist sau medicul de familie". Conform art. 83 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției: "(1) Dispozițiile art. 80 și 81 se aplică persoanelor care au copii adoptați a căror hotărâre judecătorească de încuviințare a adopției a rămas definitivă după data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției, precum și pentru abrogarea art. 5 alin. (7) lit. ș) și C. civ.) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 11/2004 privind adoptarea unor măsuri de reorganizare la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative." Chestiunea litigioasă vizează încălcarea/respectarea principiului egalității în drepturi urmarea adoptării normei a cărei anulare se solicită în cauza de față. Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar apreciază că se impune prezentarea cadrului normativ, precum și a unor sumare considerații teoretice asupra principiului aflat în discuție. Principiul egalității constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate. Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective. Principiul egalității sau nediscriminării constituie un principiu "structural" al dreptului comunitar, care a fost conceput ca atare de jurisprudența de la acest nivel și care se aplică într-o serie de alte dispoziții în toate domeniile de punere în practică a acestui drept. Se impune a fi amintit faptul că principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor cetățenilor care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii. Art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului dispune că exercitarea tuturor drepturilor și libertăților pe care ea le recunoaște trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Relevante sunt și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000, care a fost ratificat de România prin Legea nr. 103/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 375 din 2 mai 2006, cu următorul conținut: 1. "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. 2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful 1." În doctrină se precizează faptul că, pe baza prevederilor acestui Protocol, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante pot invoca în fața instanței europene încălcarea dreptului la nediscriminare de către autoritățile naționale nu numai cu privire la drepturile și libertățile garantate de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, ci și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a statului contractant în cauză, cu îndeplinirea condițiilor necesare sesizării Curții. Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din CEDO, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care acestea îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. În literatura de specialitate se arată că "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar art. 14 din CEDO nu interzice orice diferență de tratament în exercitarea drepturilor recunoscute. Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, "noțiunea de discriminare cuprinde în mod obișnuit cazurile în care un individ sau un grup este, fără nicio justificare adecvată, mai puțin bine tratat decât altul, deși Convenția nu cere tratarea mai favorabilă." (Curtea EDO, 28 mai 1985, Abdulaziz Cabales, Balkandali, Seria A, nr. 94, p.82). Curtea Europeană reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A, nr. 70, p.46) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile. În acest sens, în cauza Affaire linguistique belge c/Belgique, Curtea a arătat că justificarea obiectivă și rezonabilă este aceea care urmărește "un scop legitim" într-o societate democratică și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat. Absența acestui raport reprezintă criteriul decisiv care permite calificarea unei inegalități de tratament drept discriminare. În țara noastră, principiul egalității a primit o consacrare constituțională prin art. 16 din Legea fundamentală, intitulat "Egalitatea în drepturi": "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege. (3) Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități. (4) În condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale." De asemenea, prezintă relevanță pe subiectul analizat și prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în care, la art. 2 alin. (9) se stipulează faptul că: ""Măsurile luate de autoritățile publice sau de persoanele juridice de drept privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunități, vizând asigurarea dezvoltării lor firești și realizarea efectivă a egalității de șanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunități, precum și măsurile pozitive ce vizează protecția grupurilor defavorizate nu constituie discriminare în sensul prezentei ordonanțe". Într-adevăr, în speța de față, așa cum a subliniat și prima instanță, prin normele anterior citate s-a instituit un tratament juridic diferit - respectiv mai favorabil - pentru adopțiile vizând anumite categorii de copii, respectiv: - pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani sau cu vârsta mai mare de 7 ani; - pentru copiii cu dizabilități (copiii încadrați în grad de handicap ușor sau mediu, respectiv în grad de handicap accentuat sau grav, infectați HIV sau bolnavi SIDA); - pentru copiii aparținând unor grupuri de 2 sau 3 frați. Pentru aceste categorii de copii, perioada de ședere în sistemul de protecție specială este foarte mare, respectiv de aproximativ 8 ani, ceea ce justifică, stimularea adoptării acestor categorii de copii. În raport de cadrul normativ anterior prezentat, Statul Român poate adopta măsuri pozitive pentru stimularea adopțiilor referitoare la anumite categorii de copii, în cadrul acestora putând fi incluse și acordarea unor beneficii suplimentare în cazul adopțiilor copiilor din categoriile prevăzute la art. 100 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 273/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020) în comparație cu restul adopțiilor, care vizează alte categorii de copii decât cele enumerate anterior. Însă, după cum în mod justificat a evidențiat și judecătorul fondului cauzei, intimata nu invocă discriminarea în raport cu restul adopțiilor vizând copiii care nu se încadrează în categoriile menționate de prevederile art. 100 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 273/2004, ci discriminarea ce decurge din faptul excluderii de la aceste beneficii a adopțiilor care vizează aceleași categorii de copii, dar care au fost încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, respectiv prin hotărâre judecătorească care a rămas definitivă anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 - 26.03.2021. În etapa judiciară a litigiului, recurentul Guvernul României nu a argumentat diferența de tratament instituită prin norma contestată, în afara invocării principiului neretroactivității legii, ceea ce nu poate fi primit în condițiile în care acordarea beneficiilor prevăzute de art. 100 1 și următoarele din Legea nr. 273/2004 se produce exclusiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 și ulterior datei rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești de încuviințare a adopțiilor respective. Așa cum s-a precizat anterior, prin norma aflată în litigiu, recurentul Guvernul României a instituit o serie de stimulente financiare pentru adoptatorii unor categorii speciale de copii - care fac parte din categoriile prevăzute de art. 100 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 273/2004 - dar care sunt aplicabile exclusiv adopțiilor încuviințate prin hotărâri judecătorești rămase definitive ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, cu excluderea adopțiilor încuviințate prin hotărâri judecătorești rămase definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020. Așa cum a menționat și instanța de primă jurisdicție, aceste sume sunt semnificative, însă au fost excluși de la beneficiul lor persoanele care au adoptat copii din aceleași categorii, dar a căror adopții au fost încuviințate prin hotărâri judecătorești rămase definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020. Or, este indiscutabil faptul că stimulentele în discuție au fost acordate în considerarea satisfacerii nevoilor speciale ale copiilor adoptați care se încadrează în categoriile prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, emitentul normei contestate trebuia să acorde prioritate calității de copil adoptat aflat în categoriile nominalizate de art. 100 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 273/2004, iar nu criteriului datei rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de adoptare. Acest din urmă criteriu, după cum în mod justificat a raționat și prima instanță, nu poate prevala în raport cu obligația de ocrotire și protecție pe care statul are îndatorirea să o asigure minorilor, în raport de obligația instituită prin art. 49 din Constituție. În mod evident, situația creată implică un caracter disproporționat al diferenței de tratament între cele două categorii de adopții. Măsura este lipsită de caracterul rezonabil, prin disproporția ajutorului acordat persoanelor menționate de art. art. 100 1 al. 1 și 2 din Legea nr. 273/2004), în comparație cu lipsa totală a acestui sprijin financiar pentru adoptatorii copiilor care au fost adoptați anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020. Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs analizat este nefondat, în condițiile în care dispozițiile art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 798/2021 contravin principiului egalității în drepturi. 5.4. Motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată faptul că recurenții Guvernul României și Secretariatul General al Guvernului au invocat doar formal incidența acestor motive de casare, fără să prezinte în concret criticile de nelegalitate care se subsumează acestora. 5.5. În raport de soluția pronunțată la pct. 5.3 din decizia de față, Înalta Curte consideră că nu mai prezintă relevanță analizarea criticii de nelegalitate referitoare la soluția pronunțată prin sentința recurată asupra excepției inadmisibilității cererii de anulare a adresei Secretariatului General al Guvernului nr. 15A/8389/CA/11.01.2022. 5.

Calitate procesuală pasivă pe capătul de acțiune având ca obiect anularea art. 83 alin. (1) din H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, o are emitentul actului, respectiv Guvernul României. 5.

Față de dezlegarea dată la pct. 5.3 din decizia de față, Înalta Curte consideră că este legală soluția primei instanțe de anulare a actelor subsecvente deduse judecății în cauza de față. 5.

Recurenții-pârâți datorează cheltuieli de judecată în recurs către intimata-reclamantă A., în raport de prevederile art. 453 C. proc. civ., întrucât au căzut în pretenții. PENTRU ACESTE MOTIVE,