ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 146/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal la data de 15.10.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara anularea Deciziei nr. 45008/17.10.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș în Dosarul de executare nr. x, privind angajarea răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) și (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și anularea tuturor actelor subsecvente emise în temeiul acesteia; admiterea contestației formulate împotriva acestei decizii; obligarea la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din 11.01.2021, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că formulează contestație și împotriva Deciziei nr. 17/08.01.2021 privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. TMG-DEJ 45008/17.10.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș privind angajarea răspunderii solidare, solicitând instanței să admită contestația așa cum a fost precizată, și să dispună: anularea Deciziei nr. 45008/17.10.2016, emisă de AJFP Timiș, precum și anularea tuturor actelor subsecvente emise în temeiul acesteia; anularea Deciziei nr. 17/08.01.2021, privind soluționarea contestației. La termenul de judecată din 15.02.2021, reclamantul a depus o nouă precizare, învederând că potrivit Deciziei nr. 45008/17.10.2016 care face obiectul cererii de chemare în judecată, temeiul de drept invocat pentru antrenarea răspunderii sale îl constituie prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu Cap. VIII, pct. 8.4 din Ordinul ANAF nr. 127/2014 pentru aprobarea instrucțiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. În cauză, pârâtele au invocat prin întâmpinarea înregistrată la 8.01.2021 la Curtea de Apel Timișoara excepția lipsei calității procesuale pasive Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara și excepția autorității de lucru judecat. La rândul său, reclamantul a invocat – prin răspunsul la întâmpinare depus la termenul de judecată din 15.02.2021 excepția tardivității depunerii întâmpinării de către pârâte. Prin încheierea pronunțată de 29.03.2021, instanța a admis excepția tardivității depunerii întâmpinării pârâtelor la data de 8.01.2021, invocată de reclamant; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.G.R.F.P. Timișoara, invocată de pârâte; a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâte.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 282 din 17 mai 2021, Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată și precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara.

Calea de atac exercitată Reclamantul A. a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat casarea in tot a hotărârii recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond competente. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: 3.1. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. In cuprinsul Deciziei contestate nr. 45008/17.10.2016 emisă de AJFP Timiș este reținut faptul ca obligațiile fiscale ale societății B. S.R.L. sunt in suma de 5.572.198 RON si provin din perioada iunie 2014- iunie 2016, constituite in principal din obligații de natura salariala, impozit pe profit si TVA, stabilite prin Decizia de impunere x/31.10.2013. In motivare se face referire la Raportul de inspecție fiscala nr. x/31.10.2013, care vizează perioada 2008-2013. Sumele de plata, stabilite in urma controlului din anul 2013, conform Raportului de inspecție fiscala nr. x/31.10.2013, se refera la arhiva reconstituita in urma incendiului, ca urmare a diferentelor intre ceea ce s-a declarat si ceea ce s-a reconstituit; firme denumite "fictive" - S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L. si K. S.R.L.; activități prestate de către S.C. L. S.R.L., constând in achiziție si transport nisip. De asemenea, asa cum s-a reținut si in cuprinsul hotărârii recurate, referitor la sesizarea penala care a determinat suspendarea soluționării contestației împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.10.2013, emisa in baza Raportului de inspecție fiscala nr. x/31.10.2013 (indicat si sub nr. x/31.10.2013), instanța a reținut faptul ca reclamantul A. a fost cercetat împreuna cu alte persoane si a fost condamnat prin sentința penala nr. 199/16.12.2015 pronunțata de către Tribunalul Mehedinți in Dosarul nr. x/2013, pentru săvârșirea infracțiunii de aderare la un grup infracțional organizat (în baza art. 7, rap. la art. 2 din Legea 39/2003, cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.); pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea 241/2005 (forma din 2010), cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. de la 1969 și cu aplic. art. 5 din noul C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 29 alin. (1), lit. c) din Legea 656/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. de la 1969 și cu aplic. art. 5 din noul C. pen. De asemenea, reclamantul A. a fost obligat in solidar cu alte parti la plata sumei de 1.603.363,47 RON către partea civila Statul Roman reprezentat legal de ANAF prin Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Craiova, AJFP Mehedinți, cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului de stat, suma la care se vor adaugă si obligațiile fiscale accesorii, datorate potrivit Codul de procedură fiscală, începând cu data scadentei si pana la momentul plații efective. Prin decizia penală a Curții de Apel Craiova nr. 1194/19.10.2020, pronunțată în Dosarul nr. x/2013, reclamantul A. a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 29 alin. (1), lit. c) din Legea 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. de la 1969 și cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen., fiind modificate pedepsele aplicate reclamantului pentru celelalte doua infracțiuni. Astfel, conform deciziei penale nr. 1194/19.10.2020 a Curții de Apel Craiova, au fost contopite pedepsele aplicate reclamantului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 3 ani și 6 luni închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b și c din C. pen. de la 1969. De asemenea, prin decizia penală a Curții de Apel Craiova nr. 1194/19.10.2020, reclamantul A. a fost obligat să plătească, în solidar cu alți inculpați, precum și cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L., suma de 1.533.668 RON către partea civilă Statul Român, reprezentat legal de A.N.A.F., prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți, cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului de stat, sumă la care se vor adăuga și obligațiile fiscale accesorii, datorate potrivit Codului de procedură fiscală, începând cu data scadenței și până la momentul plății efective. Așadar la momentul pronunțării sentinței recurate, paratele dețineau deja un titlu executoriu împotriva reclamantului A., având in vedere sentința penala nr. 199/16.12.2015 a Tribunalului Mehedinți și decizia penala nr. 1194/19.10.2020 a Curții de Apel Craiova, pronunțate in Dosarul nr. x/2013, prin care reclamantul A. a fost obligat la plata sumei care face obiectul Deciziei nr. 45008/17.10.2016, emisă de AJFP Timiș, în Dosarul de executare nr. x, privind angajarea răspunderii solidare prevăzută ia art. 25 alin. (2) si (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, in situația ignorării autorității de lucru judecat care a intervenit pe parcusul procesului, ca urmare a pronunțării deciziei penale nr. 1194/19.10.2020 a Curții de Apel Craiova, paratele s-ar afla in posesia a doua titluri executorii împotriva reclamantului A., pentru același prejudiciu. In acest context, paratele nu justifica un interes, întrucât dețin deja un titlu executoriu împotriva reclamantului A.. Întrucât creanța indicata in cuprinsul Deciziei nr. 45008/17.10.2016, emisă de AJFP Timiș, în Dosarul de executare nr. x a fost cuantificata in anul 2016, iar creanța care face obiectul hotărârii penale a fost cuantificata la momentul constituirii de parte civila, respectiv in anul 2013, s-ar impune efectuarea unei expertize tehnice judiciare pentru a se stabili daca diferența dintre cele doua creanțe provine din accesoriile calculate. 3.2. Referitor la motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește încălcarea dreptului reclamantului la audiere înaintea emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, conform art. 26 alin. (2) Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), instanța de fond a reținut faptul că Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș s-a conformat dispozițiilor legale, procedând la citarea reclamantului prin Notificările nr. x/22.07.2016 și nr. y/29.08.2016, transmise la domiciliul acestuia și care nu au fost ridicate, apreciind ca au fost respectate dispozițiile art. 47 alin. (3) Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015). S-a reținut si faptul că aceste notificări nu au fost remise reclamantului, nefiind confirmată primirea acestora. De asemenea, s-a reținut faptul ca organele fiscale nu au procedat la o comunicare prin publicitate ulterioară procedurii de comunicare la domiciliu și soldată cu imposibilitatea confirmării primirii corespondenței de către reclamant. In acest caz, sancțiunea care intervine este aceea a nulității, în condițiile art. 26 alin. (3) Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015). Analizând astfel situația invocata, instanța de fond a reținut in mod neîntemeiat faptul că actul administrativ fiscal poate fi desființat, respectiv anulat, în condițiile prevăzute de art. 49 și 50 Codul de procedură fiscală, care nu prevăd expres anularea pentru încălcarea obligației de notificare prealabilă a contribuabilului, motiv pentru care instanța a aplicat în cauza dispozițiile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010), potrivit cărora "actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturata decât prin desființarea acestuia", interpretând astfel ca actele juridice întocmite cu nerespectarea legii se anulează numai în cazul în care nerespectarea legii a determinat vătămarea drepturilor persoanei în cauză iar această vătămare nu poate fi remediată decât prin desființarea actului respectiv. Din acest punct de vedere, instanța reține că nerespectarea dispozițiilor procedurale nu poate fi admisă ca o condiție suficientă în anularea actelor emise cu nerespectarea legii, dacă nu se dovedește atât vătămarea, cât și imposibilitatea remedierii acestei vătămări prin alte mijloace decât desființarea acelui act. Cu privire la acest motiv de nulitate invocat prin contestația formulata, s-a arătat faptul ca in mod neîntemeiat instanța de fond a procedat la interpretarea prevederilor art. 26 alin. (3) Codul de procedură fiscală prin raportare la dispozițiile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., in condițiile in care prevederile art. 26 alin. (3) Codul de procedură fiscală sunt clare, neinterpretabile si prevăd in mod concret nulitatea actului fiscal ca o consecința a nerespectării procedurii de audiere a persoanei căreia i s-a atras răspunderea, procedura cu privire la care s-a reținut faptul ca nu a fost respectata. Dispozițiile legale menționate anterior, nu vizează nulitatea relativa, ci nulitatea absoluta ca si sancțiune a nerespectarii procedurii de audiere a persoanei fata de care s-a dispus antrenarea răspunderii, context in care nu este necesar sa se facă dovada existentei un vătămări ca urmare a nerespectarii legii. Dovada existentei unei vătămări era necesara in situația in care sancțiunea ar fi fost nulitatea relativa a actului respectiv, dovedirea acesteia nefiind necesara in cazul nulității absolute. Atâta timp cat art. 26 alin. (3) Codul de procedură fiscală prevede ca este nulă decizia de atragere a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea, sancțiunea care intervine este nulitatea absoluta a actului repectiv, iar pentru constatatea nulității absolute nu este necesar sa se facă dovada existentei unei vătămări ca urmare a nerespectarii dispozițiilor legale. Având in vedere aceste considerente, Decizia nr. 45008/17.10.2016 emisă de AJFP Timiș este nula, raportat la prevederile art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Prin Decizia contestata nr. 45008/17.10.2016 s-a dispus antrenarea răspunderii reclamantului pentru obligațiile fiscale ale societății B. S.R.L. cuantificate la suma de 5.572.198 RON, obligații fiscale care provin din perioada iunie 2014- iunie 2016, constituite in principal din obligații de natura salariala, impozit pe profit si TVA, stabilite prin Decizia de impunere x/31.10.2013. Prin contestația formulata a inteles sa conteste inclusiv cuantumul creanței la care a fost obligat si a solicitat administrarea probei cu expertiza financiar-contabila, proba care nu a fost încuviințata de către instanța de fond. In cuprinsul hotărârii recurate, instanța de fond a reținut faptul ca nu este în măsură să examineze direct legalitatea obligațiilor fiscale ale debitoarei S.C. B. S.R.L, astfel cum au fost stabilite conform Deciziei de impunere nr. x/31.10.2013 și conform constatărilor Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.10.2013, apreciind ca reclamantul nu are posibilitatea contestării directe -în prezenta cauză - a unor obligații fiscale ale debitoarei care nici nu este parte litigantă în prezentul litigiu. Având în vedere cele arătate mai sus, instanța nu a examinat argumentele din cererea de chemare în judecată referitoare la nelegalitatea stabilirii în sarcina debitoarei S.C. B. S.R.L. a unora din obligațiile fiscale menționate în Decizia de impunere nr. x/31.10.2013, a cărei legalitate nu a fost înlăturată și nu formează obiectul prezentei judecăți. In acest context, instanța de fond a ignorat faptul ca reclamantul A. a deținut si deține calitatea de asociat al societății B. S.R.L., nu si calitatea de administrator. Așadar, calitatea de asociat nu ii conferea dreptul de a contesta actele fiscale in baza cărora s-a emis Decizia nr. 45008/17.10.2016, prin care s-a dispus antrenarea răspunderii sale pentru obligațiile fiscale ale societății B. S.R.L., respectiv Decizia de impunere nr. x/31.10.2013 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/31.10.2013. Ca urmare a emiterii Deciziei nr. 45008/17.10.2016 prin care s-a dispus antrenarea răspunderii sale pentru obligațiile fiscale ale societății B. S.R.L., s-a născut interesul său pentru determinarea in mod corect a obligațiilor de plata stabilite in sarcina sa. Anterior emiterii Deciziei nr. 45008/17.10.2016, doar societatea debitoare B. S.R.L., prin administrator avea posibilitatea legala de a contesta actele fiscale emise de către parate, reclamantul nejustificând un interes pentru contestarea obligațiilor fiscale stabilite in sarcina societății debitoare. In cuprinsul contestației formulate a expus motivele pentru care consideră ca prejudiciul stabilit in sarcina sa nu este real, motive care nu au fost luate in considerare de către instanța de fond. In drept, au fost invocate prevederile art. 4 88 alin. (1) pct. 7 si pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare, prin care a solicitat in principal, anularea recursului, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 486 alin. (3) din C. proc. civ. in subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Recursul este nemotivat in drept, astfel ca sunt incidente prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., care prevăd sancțiunea nulității recursului pentru nemotivarea sa in drept; atâta timp cat recurentul nu a indicat nicio prevedere legala care sa fi fost încălcata sau aplicata greșit de instanța de fond, susținerile acesteia nu se constituie într-o critica a celor reținute de prima instanța, fiind străine de dispozitiile acesteia, astfel încât recursul se impune a fi considerat nemotivat. In subsidiar, s-a arătat că se impune respingerea recursului pe fond pentru considerentele expuse in fața instanței de fond.

Aspecte procesuale în recurs La data de astazi, 17 ianuarie 2023, prin practicaua prezentei decizii, Înalta Curte a Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă, constatând că recursul se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Analiza recursului formulat și a apărărilor aferente 6.1. Elemente de fapt și de drept reținute de prima instanță 6.1.1. Prin Decizia nr. 45008/17.10.2016 emisă de AJFP Timiș, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L., în vederea realizării creanțelor fiscale, în limita sumei de 5.572.198 RON. Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat în termenul legal contestație, care a fost soluționată prin Decizia nr. 3420/25.09.2017 emisă de către Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în sensul suspendării soluționării contestației administrative. Prin Decizia nr. 1556/11.03.2020 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2017, a fost admis recursul formulat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 11/17.01.2018 pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în același dosar, a fost casată în parte hotărârea recurată, a fost admisă acțiunea formulată de către reclamant, a fost anulată Decizia nr. 3420/25.09.2017 emisă de ANAF-DGRFP Timiș, dispunându-se obligarea pârâtei DGRFP Timișoara să procedeze la soluționarea pe fond a contestației formulate, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Prin Decizia nr. 17/08.01.2021 privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. TMG-DEJ 45008/17.10.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș privind angajarea răspunderii solidare pentru obligațiile de plata restante ale debitoarei B. S.R.L. a fost respinsă contestația ca nefondată. În motivarea deciziei, referitor la punctul de vedere al contestatarului în sensul că angajarea răspunderii solidare în seama sa, în baza art. 25 alin. (2) lit. c) și d) și art. 26 din Legea nr. 207/2015 este nelegală, pe motiv că domnia sa nu ar fi deținut calitatea de administrator al societății, ci doar calitatea de asociat, comisia a invocat lit. d) a art. 25 din Legea nr. 207/2015, care reglementează răspunderea solidară. De asemenea, comisia a reținut cele cuprinse în referatul nr. x/30.12.2020 și sentința penală nr. 199/16.12.2015 a Tribunalului Mehedinți, secția penală pronunțată în dosar nr. x/2013 în care, alături de alte persoane, petentul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui grup infracțional organizat, evaziune fiscală în formă continuată și spălare de bani. În concluzie, comisia a reținut, privitor la calitatea de administrator de facto a petentului A., cele din decizia penală a Curții de Apel Craiova nr. 1194/19.10.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2013, prin care A. a fost condamnat pentru infracțiunea de evaziune fiscală și aderare la un grup infracțional organizat, tocmai în baza acestei calități de administrator de fapt a S.C. B. S.R.L., situate în care a constatat că acest motiv de contestare a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/17.10.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș este neîntemeiat. Referitor la capătul de contestație prin care petentul A. a acuzat încălcarea dreptului său la audiere înaintea emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, dat de art. 26 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, analizând dosarul contestației și susținerile organului fiscal din referatele puse la dispoziție de organul fiscal respectiv nr. 6680/15.02.2017, nr. 27113/30.12.2020 și respectiv nr. 201/06.01.2021, comisia a constatat că Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș s-a conformat dispozițiilor legale, continuând procedura de angajare a răspunderii solidare prevăzute în OPANAF 127/2014, comisia constatând îndeplinită procedura de audiere, contrar celor susținute de petent. Referitor la obligațiile debitoarei S.C. B. S.R.L., acestea au fost constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/31.10.2013 – raport încheiat la data de 31.10.2013 și înregistrat sub nr. F-TM 525/31/10/2013 – act la care se face referire în cuprinsul deciziei contestate. Pe baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.10.2013 (înregistrat sub nr. x/31.10.2013) a fost emisă – pentru debitoarea S.C. B. S.R.L. – Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/31.10.2013. 6.1.2. Actele de impunere fiscală emise cu privire la debitoarea S.C. B. S.R.L. și soluția asupra contestării acestora Prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscală nr. x/31.10.2013, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 31.10.2013 și înregistrat sub nr. F-TM 525/31/10/2013, au fost stabilite în sarcina S.C. B. S.R.L. următoarele obligații fiscale: - impozit pe profit:1.223.42l RON - majorări de întârziere la impozitul pe profit: 632.079 RON - penalități de întârziere la impozit pe profit: 183.049 RON - TVA stabilită suplimentar:1.702.852 RON - majorări de întârziere la TVA stabilită suplimentar: 743.581 RON - penalități de întârziere la TVA stabilită suplimentar: 254.157 RON. Prin contestația înregistrată la D.G.R.F.P. Timișoara sub nr. x/03.07.2014, S.C. B. S.R.L. a solicitat anularea în totalitate a obligațiilor fiscale în suma de 4.739.139 RON stabilite prin Decizia de impunere nr. x/31.10.2013, emisă în baza Raportului de inspecție fiscala încheiat la data de 31.10.2013 și înregistrat sub nr. x/31.10.2013. Prin Decizia nr. 2345/744/29.08.2014, D.G.R.F.P. Timișoara a dispus suspendarea soluționării contestației privind suma totală de 4.739.139 RON până la soluționarea sesizării penale formulate cu privire la pretinse infracțiuni săvârșite de reprezentanții S.C. B. S.R.L. în legătură cu stabilirea obligațiilor fiscale contestate, conform art. 214 alin. (1) lit. a) din vechiul Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003). În speță, nu s-a dovedit încetarea suspendării și soluționarea contestației respective pe fondul acesteia, astfel încât prima instanță a reținut că în prezent nu au fost desființate obligațiile fiscale stabilite în sarcina debitoarei S.C. B. S.R.L. prin Decizia de impunere nr. x/31.10.2013, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 31.10. 6.1.3. Conținutul sentinței penale nr. 199/16.12.2015 a Tribunalului Mehedinți și deciziei penale nr. 1194/19.10.2020 a Curții de Apel Craiova Referitor la sesizarea penală care a determinat suspendarea soluționării contestației împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.10.2013, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/31/10/2013, prin sentința penală nr. 199/16.12.2015, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția penală în dosar nr. x/2013, în care domnul A. a fost cercetat, împreună cu alte persoane, a fost condamnat: - pentru săvârșirea infracțiunii de aderare la un grup infracțional organizat (în baza art. 7, rap. la art. 2 din Legea 39/2003, cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.) și - pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea 241/2005 (forma din 2010), cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. de la 1969 și cu aplic. art. 5 din noul C. pen. - pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 29 alin. (1), lit. c) din Legea 656/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. de la 1969 și cu aplic. art. 5 din noul C. pen. De asemenea, reclamantul A. a fost obligat in solidar cu alte parti, la plata sumei de 1.603.363,47 RON către partea civila Statul Roman, reprezentat legal de ANAF, prin Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Craiova, AJFP Mehedinți, cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului de stat, suma la care se vor adaugă si obligațiile fiscale accesorii, datorate potrivit Codul de procedură fiscală, începând cu data scadentei si pana la momentul plații efective. Prin decizia penală a Curții de Apel Craiova nr. 1194/19.10.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2013, domnul A. a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. de la 1969 și cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., fiind modificate pedepsele aplicate reclamantului pentru celelalte două infracțiuni. Astfel, conform deciziei penale nr. 1194/19.10.2020 a Curții de Apel Craiova, au fost contopite pedepsele aplicate domnului A., urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 3 ani și 6 luni închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b și c din C. pen. de la 1969. De asemenea, prin decizia penală a Curții de Apel Craiova nr. 1194/19.10.2020, reclamantul A. a fost obligat să plătească, în solidar cu alți inculpați, precum și cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L., suma de 1.533.668 RON către partea civilă Statul Român, reprezentat legal de A.N.A.F., prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți, cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului de stat, sumă la care se vor adăuga și obligațiile fiscale accesorii, datorate potrivit Codului de procedură fiscală, începând cu data scadenței și până la momentul plății efective. 6.2. Analiza motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. În esență, prin criticile subsumate acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a invocat faptul că la momentul pronunțării sentinței recurate, paratele dețineau deja un titlu executoriu împotriva reclamantului A., având in vedere sentința penala nr. 199/16.12.2015 a Tribunalului Mehedinți și decizia penala nr. 1194/19.10.2020 a Curții de Apel Craiova, pronunțate in Dosarul nr. x/2013, prin care reclamantul A. a fost obligat la plata sumei care face obiectul Deciziei nr. 45008/17.10.2016, emisă de AJFP Timiș, în Dosarul de executare nr. x, privind angajarea răspunderii solidare prevăzută ia art. 25 alin. (2) si (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, in situația ignorării autorității de lucru judecat care a intervenit pe parcusul procesului, ca urmare a pronunțării deciziei penale nr. 1194/19.10.2020 a Curții de Apel Craiova, paratele s-ar afla in posesia a doua titluri executorii împotriva reclamantului A., pentru același prejudiciu. Pe de altă parte, se arată că paratele nu justifica un interes, întrucât dețin deja un titlu executoriu împotriva reclamantului A. și că se impune efectuarea unei expertize tehnice judiciare pentru a se stabili daca diferența dintre cele doua creanțe provine din accesoriile calculate. Înalta Curte constată că, implicit și subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., în cauză se pune în discuție dacă există sau nu o încălcare a principiului ne bis in idem, ceea ce determină necesitatea unei analize detaliate a acestui principiu, conform celor subliniate în practica Curții Europene Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene. 6.2.1. Aspecte generale În ceea ce privește jurisprudența C.E.D.O cu referire la Articolul 4 din Protocolul 7 la Convenție, conform art. 4 din Protocolul nr. 7 - Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori: "1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă, conform legii și procedurii penale ale acestui stat. 2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. 3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din Convenție." CEDO a reținut că în primul alineat al acestui articol sunt enunțate cele trei componente-cheie ale principiului non bis in idem: 1. cele două proceduri trebuie să fie de natură "penală"; 2. acestea trebuie să aibă ca obiect aceeași infracțiune; 3. trebuie să fie vorba despre repetarea procedurii penale. A treia componentă include, la rândul ei, trei elemente: a) a doua procedură trebuie să fie nouă, b). prima decizie trebuie să fie "definitivă" și c) acesteia nu trebuie să i se aplice excepția menționată la paragraful al doilea. În privința naturii penale a procedurilor, Curtea a hotărât că doar calificarea juridică a procedurii în dreptul intern nu poate constitui singurul criteriu relevant pentru aplicabilitatea principiului non bis in idem din perspectiva art. 4 § 1 din Protocolul nr. 7, întrucât, în caz contrar, aplicarea acestei dispoziții ar fi lăsată la aprecierea statelor contractante, existând riscul să se ajungă la rezultate incompatibile cu obiectul și scopul Convenției [Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (pct. 522) ]. Aceasta a precizat că sintagma "procedură penală", folosită în textul art. 4 din Protocolul nr. 7, trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale aplicabile expresiei "acuzație în materie penală" și termenului "pedeapsă" care figurează la art. 6 și, respectiv, la art. 7 din Convenție. Conform jurisprudenței constante a Curții, existența sau nu a unei "acuzații în materie penală" trebuie apreciată în funcție de trei criterii, denumite în mod curent "criteriile Engel" [Engel și alții împotriva Țărilor de Jos; Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei, pct. 53]. Primul este încadrarea juridică a infracțiunii în dreptul intern; cel de-al doilea este însăși natura infracțiunii; iar cel de-al treilea este gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o primească. Criteriile al doilea și al treilea sunt alternative și nu neapărat cumulative. Acest lucru nu împiedică totuși adoptarea unei abordări cumulative, dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite să se ajungă la o concluzie clară cu privire la existența unei acuzații în materie penală. Cu privire la întrebarea dacă procedura administrativă de recuperare a finanțării, prin emiterea procesului-verbal de constatare a neregulilor poate fi calificată ca și o procedură penală, Înalta Curte consideră că răspunsul este unul negativ. Astfel, CEDO a reținut, în mai multe hotărâri, că procedurile de majorare a impozitelor erau de natură "penală" în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7 [a se vedea în special Manasson împotriva Suediei (dec.); Rosenquist împotriva Suediei (dec.); Pirttimäki împotriva Finlandei, pct. 45-48; Lucky Dev împotriva Suediei, pct. 51). Această analiză a fost confirmată recent în hotărârile A și B împotriva Norvegiei (MC), pct. 136-139, și Jóhannesson și alții împotriva Islandei, pct. 43. Or, așa cum s-a statuat în cuprinsul acestor hotărâri, ceea ce a determinat această calificare a fost, de exemplu, în hotărârea A și B împotriva Norvegiei procedura referitoare la impunerea unei sancțiuni fiscale de 30% reclamanților, cu caracter de pedeapsă, peste ceea ce reprezenta ca atare impozitul fiscal. Curtea a hotărât că procedurile în cauză erau "în materie penală" nu doar în sensul art. 6 (Dreptul la un proces echitabil) din Convenție, ci și în sensul art. 4 din Protocolul nr.

În acest context, Marea Cameră nu a identificat niciun motiv pentru a pune sub semnul întrebării constatările pronunțate de Curtea Supremă din Norvegia, potrivit căreia procedura prin care sancțiunea fiscală obișnuită – la un nivel de 30 % – i-a fost impusă primului reclamant privea un aspect "penal" în sensul autonom dat la art. 4 din Protocolul nr. 7. Trebuie reamintită explicația oferită de inițiatorii Protocolului 7 la Convenție, cu privire la sensul urmărit în adoptarea prevederii cuprinse în art. 4, care consacră, în planul CEDO, principiul non bis in idem. Astfel, în raportul explicativ privind Protocolul 7 la Convenție, la pct. 32, se precizează că art. 4 nu se aplică decât "procedurilor penale". Așadar, nu există nicio piedică pentru ca persoana în cauză să facă, pentru aceeași faptă, obiectul unei acțiuni penale sau al unei acțiuni cu un caracter diferit (de exemplu, al unei proceduri disciplinare, în cazul unui funcționar). În ceea ce privește condiția ca cele două proceduri să fi avut ca obiect-"aceeași infracțiune", principiul non bis in idem interzice urmărirea penală sau judecarea unei persoane de două ori pentru "aceeași infracțiune". În hotărârea Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (MC), Curtea a admis că, în trecut, a pronunțat diverse abordări, în cadrul cărora a pus accent fie pe caracterul identic al faptelor, independent de încadrarea lor juridică ("același comportament", idem factum, Gradinger împotriva Austriei pct. 55), fie pe încadrarea juridică, admițând că aceleași fapte puteau constitui infracțiuni diferite ("concours idéal d'infractions" - concurs ideal de infracțiuni, Oliveira împotriva Elveției, pct. 25- 29), fie pe existența sau inexistența unor "elemente esențiale" comune celor două infracțiuni (Franz Fischer împotriva Austriei). După ce a examinat sfera de aplicare a dreptului de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași infracțiune, astfel cum este enunțat în diferite instrumente internaționale (Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenția americană a drepturilor omului) și a subliniat că abordarea care pune accent pe încadrarea juridică a celor două infracțiuni este prea restrictivă în ceea ce privește drepturile unei persoane, Curtea a considerat că art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie interpretat ca interzicând urmărirea penală sau judecarea unei persoane pentru o a doua "infracțiune", în măsura în care aceasta are la bază fapte identice sau fapte care sunt "în esență" similare celor care sunt la originea primei infracțiuni [pct. 79-82, a se vedea și A și B împotriva Norvegiei (MC), pct. 108]. 25. Aceasta a precizat că punctul de pornire pentru examinarea aspectului dacă faptele din cele două proceduri sunt identice sau sunt în esență aceleași ar trebui să fie compararea expunerii faptelor care fac obiectul infracțiunii pentru care reclamantul a fost deja judecat cu expunerea faptelor legate de a doua infracțiune de care a fost acuzat acesta [Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (MC), pct. 83]. A subliniat că este irelevant care părți ale noilor acuzații sunt în cele din urmă reținute sau respinse în procedura ulterioară, deoarece art. 4 din Protocolul nr. 7 enunță o garanție împotriva unei noi acțiuni penale sau riscului unei noi acțiuni penale, și nu o interdicție privind o a doua condamnare sau o doua achitare. A statuat că trebuie așadar să examineze faptele care constituie un ansamblu de circumstanțe factuale concrete, care implică același făptuitor și sunt indisolubil legate între ele în timp și în spațiu, existența acestor circumstanțe trebuind să fie demonstrată pentru a putea fi pronunțată condamnarea sau pentru ca noi acțiuni penale să poată fi puse în mișcare (pct. 83-84). În ceea ce privește întrebarea dacă a fost repetată aceeași procedură, art. 4 din Protocolul nr. 7 interzice repetarea procedurilor penale (principiul ne bis in idem) care au dus la pronunțarea unei hotărâri definitive. Acesta consacră nu numai dreptul de a nu fi pedepsit de două ori, ci și dreptul de a nu fi urmărit penal sau judecat de două ori. Se aplică chiar și în cazul în care acțiunea penală nu s-a încheiat cu o condamnare [Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (MC), pct. 110-111, în ceea ce privește achitarea în urma celui de-al doilea set de proceduri]. Curtea a hotărât că art. 4 din Protocolul nr. 7 interzice în mod clar deschiderea unei noi proceduri în cazul în care prima procedură a încetat definitiv (ibidem). În schimb, art. 4 din Protocolul nr. 7 nu interzice desfășurarea mai multor proceduri concomitente (litis pendens). Într-o astfel de situație, nu se poate pretinde că reclamantul a fost trimis în judecată în mai multe rânduri pentru "o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă" [Garaudy împotriva Franței (dec.)]. De asemenea, nu este problematic, din perspectiva Convenției, faptul că, atunci când există două proceduri concomitente, cea de-a doua încetează ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii de încetare a primei proceduri [Zigarella împotriva Italiei (dec.)]. În schimb, în cazul în care a doua procedură nu a încetat, Curtea a concluzionat că procedura s-a repetat și, prin urmare, a fost încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7 (Tomasović împotriva Croației, pct. 29-32; Muslija împotriva Bosniei și Herțegovinei, pct. 36-37; Nykänen împotriva Finlandei, pct. 47-54; Glantz împotriva Finlandei, pct. 57-64). Curtea a examinat cazuri de sancțiuni fiscale în mai multe cauze referitoare la Finlanda și Suedia (Häkkä împotriva Finlandei, Nykänen împotriva Finlandei, Glantz împotriva Finlandei, Rinas împotriva Finlandei, Österlund împotriva Finlandei, Kiiveri împotriva Finlandei; Lucky Dev împotriva Suediei). În aceste cauze, a observat că, în sistemele finlandez și suedez, sancțiunile penale și administrative erau impuse de autorități diferite, fără ca procedurile să aibă vreo legătură una cu alta: în fiecare cauză, ambele seturi de proceduri s-au desfășurat separat și în mod independent, până la încetarea definitivă a acestora. În plus, sancțiunile aplicate în cadrul unei proceduri nu au fost luate în considerare de către instanța care s-a pronunțat în cadrul celeilalte proceduri, atunci când aceasta a determinat severitatea sancțiunii, și nu a existat nicio interacțiune între autoritățile competente. În plus, Curtea a observat că majorările de impozit au fost impuse pe baza unei examinări a comportamentului și răspunderii reclamantului în temeiul legislației fiscale, realizată independent de evaluarea efectuată în cadrul procedurii penale. Curtea a considerat că această situație era diferită de cea din celelalte cauze referitoare la suspendarea permisului de conducere, pe care a trebuit să le soluționeze, cauze în care decizia de suspendare a permisului s-a bazat în mod direct pe o condamnare previzibilă sau definitivă pentru o infracțiune rutieră și, prin urmare, nu a implicat o examinare separată a infracțiunii sau a comportamentului în cauză. În consecință, a concluzionat că nu exista nicio legătură strânsă, din punct de vedere material și temporal, între procedura penală și procedura fiscală. Astfel, trebuie să se stabilească dacă a existat o repetare a procedurii. În cauza A și B împotriva Norvegiei (MC), Curtea a examinat sistemul norvegian al dublei proceduri penale și administrative în cazul declarațiilor fiscale incorecte. Aceasta a dezvoltat principiul "legăturii materiale și temporale suficient de strânse" între proceduri. În opinia Curții, cea mai sigură modalitate de a asigura respectarea art. 4 din Protocolul nr. 7 era să se prevadă o procedură la un singur nivel, care să permită reunirea ramurilor paralele ale regimului juridic care reglementează activitatea în cauză, astfel încât, prin răspunsul său la încălcare, să fie îndeplinite diferitele imperative ale societății în cadrul unui singur proces. Totuși, CEDO a statuat că art. 4 din Protocolul nr. 7 nu exclude desfășurarea unor proceduri mixte, chiar până la încheierea acestora, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții. Prin urmare, statul pârât trebuie să demonstreze în mod convingător că procedurile mixte în cauză erau unite printr-o "legătură materială și temporală suficient de strânsă". Printre elementele relevante de care se ține seama pentru a stabili dacă există o legătură materială și temporală "suficient de strânsă" se numără, în special, următoarele: – dacă diferitele proceduri urmăresc scopuri complementare și, prin urmare, abordează, nu numai in abstracto, ci și in concreto, aspecte diferite ale actului în cauză prejudiciabil societății; – dacă natura mixtă a procedurilor în cauză este o consecință previzibilă, atât în drept, cât și în practică, a aceluiași comportament incriminat (idem); – dacă procedurile în cauză s-au desfășurat astfel încât să se evite pe cât posibil orice suprapunere în colectarea și aprecierea elementelor de probă, în special datorită unei interacțiuni adecvate între diferitele autorități competente, care să demonstreze că stabilirea faptelor efectuată în cadrul unei proceduri a fost preluată în cadrul celeilalte; – și mai ales dacă sancțiunea impusă în urma procedurii care a rămas definitivă mai întâi a fost luată în considerare în cadrul procedurii rămase definitive ulterior, astfel încât, în final, să nu i se impună persoanei în cauză o sarcină excesivă, acest risc fiind cel mai puțin probabil să survină în cazul în care există un mecanism de compensare menit să garanteze că ansamblul tuturor pedepselor pronunțate este proporțional. Pe de altă parte, Curtea a subliniat că un element important este măsura în care procedura administrativă prezintă caracteristicile unei proceduri penale ordinare, în special caracteristicile sale stigmatizante. În plus, chiar dacă legătura materială este suficient de solidă, condiția privind legătura temporală rămâne valabilă și trebuie să fie îndeplinită. Curtea a precizat că nu este necesar ca cele două seturi de proceduri să se desfășoare simultan de la început până la sfârșit, întrucât statul trebuie să aibă dreptul de a opta pentru desfășurarea progresivă a procedurilor, în cazul în care această manieră de abordare este justificată de preocuparea pentru eficiența acestora și de buna administrare a justiției, urmărește scopuri sociale diferite și nu cauzează părții în cauză un prejudiciu disproporționat. Cu toate acestea, trebuie să existe întotdeauna o legătură temporală suficient de strânsă pentru ca justițiabilul să nu fie afectat de incertitudine și întârzieri și pentru a evita ca procedurile să se prelungească în timp, chiar și în cazul în care sistemul național relevant prevede un mecanism "integrat", care cuprinde o latură administrativă și o latură penală distincte. 6.2.2. Aplicarea acestor principii faptelor din speță În motivarea raportului de inspecție fiscală referitor la societatea B., organele de inspecție fiscală au reținut următoarele: "Cu privire la impozitul pe profit: 1) Societatea înregistrează în evidenta contabila cheltuieli în suma totala de 6.418.789 RON de pe facturi emise de S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L. și S.C. K. S.R.L., ce nu au la bază operațiuni reale, și deci facturile emise de acești furnizori nu au calitatea de document justificativ pentru diminuarea bazei impozabile. 2) Societatea înregistrează în evidenta contabila cheltuieli în suma de 1.188.850 RON (2008: 869.410 RON și 2009: 319.440 RON) pentru care nu poate prezenta documentele justificative (originale sau duplicate), ca urmare a faptului ca a ars arhiva societății din perioada 12.03.2008 - 30.09.2009. 3) Societatea înregistrează în evidența contabilă o cheltuială de cazare în sumă de 1.288 RON efectuată în favoarea unei persoane fizice ce nu are calitatea de salariat, administrator sau persoană fizică asimilată acestora. 4) Societatea înregistrează în evidența contabilă cheltuieli în sumă de 37.455 RON în baza facturilor emise de S.C. L. S.R.L. în condițiile în care prestatorul nu depune nici declarație de impozit pe profit, nici deconturi de TVA începând cu 01.07.2010, deoarece nu mai conduce evidența contabilă, iar la data încheierii inspecției fiscale nu se poate stabili dacă aceste prestări sunt facturate urmare unei activități economice. 5) La stabilirea impozitului pe profit s-a avut în vedere suprasolvirea în suma de 3.091 RON la impozitul pe profit (19.319 RON x 16%) urmare unor erori de calcul și declarare efectuate de către societate. Cheltuielile în sumă totală de 7.627.063 RON (7.646.382 RON - 19.319 RON) înregistrate de societate au influențat fiscal calculul impozitului pe profit. Cu privire la T.V.A. 1) În perioada 12.03.2008 - 30.09.2009, societatea deduce TVA în sumă de 355.601 RON fără a putea justifica această deducere cu document justificativ, deoarece nu au fost reconstituite toate documentele distruse ca urmare a unui incendiu. 2) Societatea deduce TVA în suma de 888.563 RON de pe facturile emise de către C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., E. S.R.L. și S.C. F. S.R.L., a căror originale sunt ridicate de DIICOT, ce nu reflectă operațiuni reale. 3) Societatea deduce TVA în sumă de 449.699 RON de pe facturile emise de S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L. și S.C. K. S.R.L., constatate suplimentar de organul de control, ce nu reflectă operațiuni reale. 4) Societatea deduce TVA în sumă de 8.989 RON de pe facturile emise de S.C. L. S.R.L. fără a se putea dovedi că sunt rezultatul unei activități economice care să fie concretizată într-o livrare sau prestare de serviciu de la o persoană impozabilă. În concluzie, TVA în sumă de 1.702.852 RON este nedeductibilă din punct de vedere fiscal." Înalta Curte constată că în procesul penal a fost reținută în cadrul contextului factual împrejurarea că "S.C. B. S.R.L. a înregistrat în evidența contabilă un număr de 26 facturi emise de: - S.C. D. S.R.L., 6 facturi în perioada ianuarie 2010- iunie 2010, în valoare de 950.011 RON; - S.C. C. S.R.L., 8 facturi în perioada noiembrie 2009-mai 2010, în valoare de 1.478.456 RON. - S.C. E. S.R.L., 10 facturi în perioada noiembrie 2011- septembrie 2012, în valoare de 2.483.676 RON; - S.C. F. S.R.L., 2 facturi în decembrie 2011, în valoare totală de 443.920 RON. Valoarea totală a facturilor înregistrate în contabilitatea S.C. B. S.R.L. de la cele 4 societăți este de 5.356.063 RON. Deși facturile înregistrate în contabilitate îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de art. 155 alin. (5) din Legea 571/2003, ele nu îndeplinesc condiția de fond privind transferul real al dreptului de proprietate, în sensul că nu reflectă operațiuni economice reale, caz în care, facturile respective nu au calitatea de document justificativ pentru a fi înregistrat în evidența contabilă și care să poată fi luat în calcul pentru deducerea TVA-ului și diminuarea bazei impozabile la stabilirea impozitului pe profit, potrivit art. 21 din Legea 571/2003. Prejudiciul creat bugetului de stat prin înregistrarea în evidențele contabile ale S.C. B. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. a facturilor emise de cele 4 societăți este de 699.364,28 RON, respectiv 1.603.363,47, în total 2.302.727,75 RON, reprezentând valoarea taxelor și impozitelor deduse ilegal și neachitate bugetului de stat (TVA de plată și impozit pe profit)." Prin urmare, Înalta Curte constată că este corectă concluzia în sensul că o parte din faptele reținute prin sentința penală cu autoritate de lucru judecat sunt identice cu temeiurile de fapt pentru care au fost emise actele administrativ fiscale. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că procedura penală și cea administrativă se reunesc într-o procedură mixtă, ca urmare a unei legături materiale și temporale suficient de strânse. Examinând pe rând elementele relevante care conduc la această concluzie, Înalta Curte reține că cele două proceduri urmăreau scopuri complementare (pe de o parte, represiunea penală a făptuitorilor persoane fizice; pe de altă parte, recuperarea taxelor și impozitelor neachitate). Natura mixtă a procedurilor în cauză este o consecință previzibilă, atât în drept, cât și în practică, a aceluiași comportament incriminat, raportat la previzibilitatea legii penale, cât și la previzibilitatea regulilor fiscale reglementate de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală, precum și raportat la practica judiciară pe acest aspect. Cu toate acestea, Înalta Curte reține că sancțiunea impusă în urma procedurii care a rămas definitivă mai întâi trebuie să fie luată în considerare în cadrul procedurii rămase definitive ulterior, tocmai prin reținerea incidenței prevederilor art. 28 din C. proc. pen. Astfel, deși aplicarea principiului non bis in idem nu are ca esență ideea evitării dublei executări pe latură civilă a deciziei de recuperare a prejudiciului, ci evitarea repetării- față de aceeași persoană - a unei "proceduri penale" în sens CEDO, pentru a se face corecta aplicare a prevederilor art. 28 din C. proc. pen., se impune anularea în parte a actelor contestate în prezenta cauză, în limitele debitului compus din suma de 1.533.668 RON și obligațiile accesorii aces