ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1821/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 17.05.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, să se dispună:

- anularea Deciziei nr. 3683/17.11.2017 privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 1780/20.11.2012 privind atragerea răspunderii solidare emisă de D.G.F.P. Timiș;

- anularea Deciziei nr. 1780/20.11.2012 emisă de D.G.F.P. Timiș prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei cu S.C. B. S.R.L. pentru suma de 7.465.006 RON, ca fiind netemeinică și nelegală;

Prin sentința nr. 276 din 6 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și a anulat Decizia nr. 1780/20.11.2012 privind atragerea răspunderii solidare a reclamantei A., precum și Decizia nr. 3683/17.11.2017 de respingere a contestației administrative a reclamantei.

Împotriva sentinței curții de apel au declarat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș.

3.1. Pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței, și în rejudecare, respingerea acțiunii.

Recurenta-pârâtă susține că sentința recurată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 27, art. 28 din O.G. nr. x privind Codul de procedură fiscală, republicat cu modificarile si completarile ulterioare, în vigoare la data emiterii actelor fiscale.

Sunt criticate argumentele instanței de fond cu privire la încălcarea principiului legalității actelor administrative, arătându-se că temeiul de drept aplicabil cauzei era cel în vigoare la data emiterii actului administrativ, potrivit principiului de drept tempus regit actum, întemeierea actului administrativ pe un temei legal abrogat fiind inadmisibilă.

Se invocă faptul că instanța a reținut incidența prevederilor art. 27 alin. (1) si 2, art. 28 din O.G. nr. 92/2003 în vigoare în perioada 09.07.2008-03.12.2008, însă le aplică eronat, interpreteaza restrictiv temeiul de drept aplicabil și se contrazice în aprecieri și considerente cu privire la faptele imputate.

Instanța consideră că dispozițiile de drept material privind angajarea răspunderii solidare a reclamantei nu puteau fi decat cele ale art. 27 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, fiind exclusă aplicarea în cauza a prevederilor art. 27 alin. (2) care stipulau condițiile răspunderii solidare cu debitorul declarat insolvent sau insolvabil a persoanei juridice, câtă vreme răspunderea solidară a societății debitoare a fost atrasă față de administratorul- persoana fizică, în sensul art. 27 alin. (1) lit. b) din acelasi act normativ, concluzie vădit nelegală, în condițiile în care, legiuitorul nu limitează aplicarea doar a unei situații descrise la lit. a) sau b din cuprinsul art. 27 din O.U.G. nr. 92/2003.

Recurenta critică sentința și pentru reținerea eronată a starii de fapt fiscale deduse judecatii, instanța de fond apreciind în mod greșit ca fiind relevantă situația dosarului sindic nr. x/2008 al Tribunalului Timis, privind pe debitoarea S.C. B. S.R.L., motivat de faptul că, în calitate de creditor bugetar, organul fiscal nu a formulat o cerere de angajare a răspunderii solidare a contestatoarei.

Recurenta-pârâtă susține că procedura prevăzută de O.P.A.N.A.F. nr. 127/2014 și cea prevăzută de Legea nr. 85/2006 a insolvenței nu se exclud reciproc în ceea ce privește angajarea răspunderii solidare, ele putând fi aplicate concomitent, având în vedere principiile și finalitatea comună a acestora dar și lipsa oricărei interdicții exprese.

De asemenea, se mai precizează că, în contradicție vădită cu constatările instanței care apreciază că motivarea deciziei ar fi generalistă, motivele de fapt ale atragerii și de drept sunt prezentate detaliat în cuprinsul deciziei privind atragerea răspunderii solidare și își găsesc corespondentul juridic in prevederile art. 27 alin. (1) lit. b) din varinata O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data săvârșirii acestora.

Sunt criticate și argumentele instanței care a constatat în mod greșit că în perioada în care au fost săvârșite presupusele fapte ilicite intimata-reclamantă nu ar fi avut nicio calitate în societate, recurenta arătând în acest sens, că în perioada 09.07.2008-03.12.2008, perioadă în care au devenit evidente efectele conduitei ilicite a organelor de conducere ale debitoarei în toată perioada analizată, reclamanta a fost parte a procesului decizional, atât prin actele comisive efectuate, cât și prin cele omisive (neîndeplinirea obligației de a cere deschiderea procedurii insolvenței debitoarei S.C. B. S.R.L), starea de insolvență a societatii fiind vădită încă din anul 2007, potrivit constatărilor lichidatorului judiciar C..

Cu privire la probarea, în speță a întrunirii cumulative a elementelor răspunderii patrimoniale civile delictuale (existenta faptei ilicite imputate, a prejudiciului, a legaturii de cauzalitate și a vinovatiei persoanei în cauză), in vederea atragerii raspunderii solidare a persoanei fizice A. pentru obligațiile fiscale neachitate ale S.C. B. S.R.L., în temeiul art. 27, alin. (2), lit. b), c) si d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completarile ulterioare, consideră că, în vădită contradicție cu reținerile instanței, în mod întemeiat organul de solutionare a contestatiilor a constatat ca Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. x/20.11.2012 îndeplineste aceaste cerinte, or interpretare în alt mod fiind în mod vădit nelegală.

3.2. Prin recursul său, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara solicită casarea hotărârii și, în rejudecare, respingerea cererii ca neîntemeiată, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Criticile acestei recurente-pârâte se raportează la soluția pronunțată asupra fondului, argumentele fiind comune cu cele deja reproduse în cadrul expunerii cererii de recurs a Administrației Județeane a Finanțelor Publice Timiș.

II. Procedura derulată în recurs

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara pentru nemotivare; pe fond a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

Excepția nulității recursului a fost examinată cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., și respinsă în ședința publică din 24 martie 2021.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând legalitatea sentinței prin prisma motivului de casare invocat și apărările din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Având în vedere similitudinea criticilor de nelegalitate formulate de către pârâte, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.

Prin decizia privind atragerea răspunderii nr. 1780/2011.2012 emisă de A.J.F.P. Timiș, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei A., cu debitorul insovabil S.C. B. S.R.L., în sensul obligării acesteia, la plata în solidar cu societatea în cauză, a obligațiilor fiscale neachitate în sumă de 7.465.006 RON, în temeiul art. 27 alin. (2) lit. b), c) și d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 54/2010.

Contestația formulată împotriva acestei decizii de către intimata-reclamantă a fost respinsă prin Decizia nr. 3683/17.11.2017 emisă de DGRFP Timișoara, reținându-se în esență, că actul administrativ fiscal emis întrunește condițiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. b), c) și d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Soluționând cauza, prima instanță a constatat nelegalitatea actelor administrative atacate, reținând nemotivarea în fapt a deciziei de atragere a răspunderii solidare a intimatei-reclamante și emiterea acesteia în baza unui temei legal care nu exista la momentul săvârșirii faptelor imputate.

Instanța de control judiciar apreciază că soluția primei instanțe, care a considerat nelegale deciziile administrative atacate, a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Criticile privind aspectele procedurale legate de forma aplicabilă a legii vor fi respinse ca nefonate.

La baza angajării răspunderii, indiferent de felul acesteia, stă principiul legalității care stabilește în mod imperativ ca faptele imputate să fi fost prevăzute și sancționate ca atare de legea în vigoare la data pretinsei săvârșiri. Prin urmare, în situația în care legiuitorul decide ca printr-o dispoziție legală nouă să sancționeze anumite comportamente, dispoziția nouă se va aplica numai pentru viitor, dându-se astfel eficiență prevederilor cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".

De asemenea, atât în privința faptelor constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice, realizate în întregime înaintea intrării în vigoare a unei dispoziții legale noi cât și în ceea ce privește efectele produse de acele situații juridice, poate fi aplicată numai legea în vigoare Ia data producerii faptelor respective deoarece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv.

Prin urmare, faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situații juridice, potrivit legii în vigoare la data la care ele s-au realizat, nu pot fi socotite de o normă ulterioară că au produs aceste efecte, ceea ce înseamnă că o dispoziție legală nouă nu poate atribui unui fapt din trecut efecte pe care acesta nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare de la momentul realizării sale.

În speță, în aplicarea principiului legalității, prima instanță în mod corect a reținut că la emiterea deciziei de antrenare a răspunderii solidare a reclamantei A. pentru datoriile societății S.C. B. S.R.L, în vederea realizării creanței în valoare totală de 7.465.006 RON, autoritatea pârâtă a avut în vedere faptele nou reglementate de art. 27 alin. (2) lit. b), c) și d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 54/2010, care însă nu erau prevăzute pe durata exercitării mandatului de administrator al societății de către reclamantă.

Cum intimata-reclamantă a deținut calitatea de administrator în perioada 09.07.2008-03.12.2008, împrejurare necontestată în cauză, angajarea răspunderii sale solidare pentru datoriile societății putea fi antrenată doar pentru faptele săvârșite în exercițiul calității de administrator și numai în măsura în care aceste fapte erau sancționabile potrivit normelor legale în vigoare la data săvârșirii lor.

Prin urmare, singurele temeiuri de drept pe care pârâta — recurentă și-ar fi putut întemeia decizia atacată, pentru o eventuală angajare a răspunderii solidare, sunt cele prevăzute de lege la data săvârșirii faptelor, în caz contrar aceasta fiind vădit nelegală, încălcându-se principiul legalității răspunderii.

În ceea ce privește principiul de drept tempus regit actum, de care se prevalează recurentele în motivele de recurs, instanța de judecată a dat o corectă interpretare a acestuia atunci când a statuat că "acest principiu nu poate confirma decât aplicarea legii în vigoare la data producerii faptelor (...) principiul având în doctrină aceeași semnificație, respectiv că noua lege nu poate atinge situațiile juridice definitiv formate (constituite, modificate sau stinse) și nici efectele pe care le-au produs înainte de intrarea so în vigoare, ele rămânând supuse legii vechi".

Criticile referitoate la reținerea eronată de către instanță a stării de fapt fiscală dedusă judecății, sunt, de asemenea, nefondate.

În mod corect a reținut prima instanță de judecată faptul că decizia de atragere a răspunderii solidare concluzionează în mod generic că principalii răspunzători pentru starea de insolvabilitate a debitoarei sunt foștii și actualii administratori care, prin faptele lor ar fi dat dovadă de comportament fiscal necorespunzător în raport cu statul și clienții creditori, fără a se face nici o precizare cu privire la fapte concrete săvârșite de reclamantă în calitate de administrator al societății.

O asemenea precizare era cu atât mai necesară câtă vreme niciuna dintre faptele reținute de recurentele pârâte nu au fost săvârșite în perioada concretă, de aproximativ 5 luni, în care intimata-reclamantă a avut calitatea de administrator.

Mai mult, în cuprinsul actelor administrative atacate sunt reproduse constatările din raportul de inspecție fiscală a cărei perioadă de verificare se întinde până la data de 30.06.2008, intimata -reclamantă fiind numită administrator abia ulterior, la data de 09.07.2008.

În realitate, așa cum a reținut și judecătorul fondului, intimatei-reclamante nu i se impută, în mod concret, nicio faptă de natură a atrage incidența dispozițiilor cuprinse în art. 27 din O.G. nr. 92/2003, în cuprinsul deciziilor făcându-se doar referire generică la o răspundere a foștilor și actualilor asociați și administratori ai B. S.R.L., nefiind probată existența condițiilor pentru angajarea răspunderii solidare.

Totodată, în legătură cu necesitatea descrierii în concret a stării de fapt și a indicării dispozițiilor legale aplicabile în cuprinsul actului administrativ, Înalta Curte reține, în acord cu jurisprudența secției, că pentru atragerea răspunderii solidare a intimatei — reclamante, în calitate de asociat și administrator (...), organul fiscal era dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societății, respectiv înstrăinarea sau ascunderea bunurilor mobile/imobile aflate în proprietatea acesteia, precum și reaua — credință a persoanei obligate solidar".

De asemenea, actul administrativ trebuie să cuprindă elementele de fapt și de drept obligatorii, respectiv descrierea în concret a stării de fapt și indicarea dispozițiilor legale aplicabile, elemente necesare pentru realizarea trăsăturii executării din oficiu a actului administrativ și realizarea controlului judiciar în procedura contenciosului administrativ.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentelor în sensul că instanța de fond ar fi constatat, în mod eronat, că în perioada în care au fost săvârșite presupusele fapte ilicite intimata-reclamantă nu ar fi avut nicio calitate în societate, în condițiile în care, aceasta a fost parte a procesului decizional, atât prin actele comisive efectuate, cât și prin cele omisive (neindeplinirea obligațiiei de a cere deschiderea procedurii insolvenței debitoarei S.C. B. S.R.L), starea de insolventă a societatii fiind vadită încă din anul 2007, potrivit constatărilor lichidatorului judiciar C..

Înalta Curte reiterează faptul că, dispozițiile legale incidente în cauza de față sunt cele prevăzute în O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data săvârșirii faptelor imputate - 09.07.2008 - 03.12.2008.

Or, norma aplicabilă intimatei-reclamante nu prevedea obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolventei, după cum nu prevedea nici fapta administratorului de a determina, cu rea-credință, nedeclararea sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, ci temeiul de drept al angajării răspunderii solidare a subsemnatei era reprezentat doar de faptele descrise de art. 27 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, în vigoare în perioada 09.07.2008 — 03.12.2008, fapte susceptibile de a provoca insolvabilitatea persoanei juridice debitoare, care nu au fost însă dovedite în cauză.

În plus este lipsită de relevanță pentru atragerea răspunderii solidare a intimatei- reclamante, în temeiul dispozițiilor speciale ale Codului de procedură fiscală, împrejurarea că, în cadrul procedurii simplificate a falimentului, în ședința din data de 26.05.2011 a fost numită curator special intimata-reclamanta, fiind evident că eventualele fapte săvârșite de reclamantă în această nouă și ulterioară calitate a acesteia, de curator special, puteau atrage răspunderea sa numai în temeiul unor dispoziții speciale de altă natură, ale Legii nr. 85/2006, sau în temeiul dispozițiilor materiale ori procedurale de drept comun, civile sau penale.

Din punct de vedere al răspunderii directe a intimatei-reclamante, respectiv a legăturii de cauzalitate, instanța de control judicar constată că nu există nici o faptă directă, personală, a intimatei și nici un prejudiciu legat de cel edificat de organul fiscal pentru a fi îndeplinite condițiile atragerii răspunderii solidare a intimatei.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

IV. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente,în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursurile formulate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței nr. 276 din 6 noiembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 martie 2021.