ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 787/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la data 16.07.2019, legal timbrată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, anularea Deciziei nr. 57304 din 18.12.2017 privind atragerea răspunderii solidare în condițiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și a Deciziei nr. 19485/01.07.2019. Prin sentința civilă nr. 1294/18.11.2019, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat cauza spre soluționare Curții de Apel Oradea, care la termenul de judecată din data de 11.02.2020, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și a inadmisibilității acțiunii, pentru motivele arătate pe larg în cuprinsul încheierii de ședință de la acel termen.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 28/CA/2020 - P.I. din 10 martie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara; fără cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 28/CA/2020 - P.I. din 10 martie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal., reclamanta A. a declarat recurs. În contextul unei succinte expuneri a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că, în ceea ce o privește, în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii solidare, sens pentru care solicit reformarea hotărârii criticate, apreciind a fi incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, în opinia sa, nu este dovedita condiția privind culpa reclamantei în cauzarea acestui prejudiciu, ori in cazul in care nu sunt întrunite cumulativ toate condițiile răspunderii solidare, urmeaza a se aprecia ca decizia de impunere este lipsita de temeinicie. A învederat că, deși se arata ca a deținut calitatea de asociat si administrator la societatea imputata, se omite a se observa ca in realitate a deținut aceste calități în mod formal, neîndeplinind nici o atribuție in acest sens. Fostul sot, B., a fost administratorul in fapt, fiind și cel care a efectuat toate operațiunile ilicite. Raportat la acest aspect, nu se poate retine o rea-credința prezumata a recurentei-reclamante in organizarea activității si operațiunilor derulate de societate, cat timp reclamanta a deținut calitatea de administrator strict formal. Pe de alta parte, recurenta a susținut că în dosarul penal s-a dispus continuarea cercetărilor fata de aceasta, astfel ca soluția ce se va emite in acel dosar penal se va răsfrânge asupra deciziei de impunere. In condițiile in care se va dovedi ca nu a avut nici o vina in comiterea faptelor pentru care este cercetata, a apreciat că, in mod cert, nu poate fi trasa la răspundere pentru repararea prejudiciului. Raportat la cercetările din dosarul penal a susținut faptul ca a deținut calitatea de administrator exclusiv scriptic in acte întrucât toate actele si operațiunile in firma le-a efectuat fostul sot fara nici măcar ca aceasta să aibă cunoștință. Întreg probatoriul administrat in cauza si toate cercetările vizează aceeași stare de fapt descrisa in deciziile criticate, ori este evident ca deciziile criticate sunt influențate de soluția ce se va emite in dosarul penal. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Intimatele-pârâte Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 19 octombrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 10 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanta A. deține, începând cu data de 01.07.2013, calitatea de asociat și administrator al S.C. C. S.R.L., debitoare care a înregistrat la data de 09.05.2017 obligații fiscale în sumă de 3.152.676 RON, din care debite în cuantum de 2.223.580 RON și accesorii în sumă de 929.096 RON, acestea reprezentând TVA, impozit pe venit, pe profit, asigurări sociale și dobânzi, respectiv penalități. Pe seama reclamantei a fost emisă Decizia nr. 57304 din 18.12.2017 privind atragerea răspunderii solidare în condițiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, împotriva căreia s-a formulat contestație prealabilă, care a fost însă respinsă prin Decizia nr. 3473/27.06.2019 . Prin Procesul-verbal nr. x/03.06.2015, S.C. C. S.R.L. a fost declarată în stare de insolvabilitate. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, anularea Deciziei nr. 57304 din 18.12.2017 privind atragerea răspunderii solidare în condițiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și a Deciziei nr. 19485/01.07.2019. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanta exercitând calea de atac a recursului din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând, în esență, neîndeplinirea condițiilor stabilite de lege privind angajarea răspunderii solidare, precum și faptul că nu este dovedită îndeplinirea condiției culpei recurentei în cauzarea prejudiciului, întrucât aceasta a deținut calitățile de asociat/administrator în mod formal, critici pe care Înalta Curte urmează să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, instanța de control judiciar amintește că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată în atare măsură încât să conducă la reformarea sentinței recurate. Prin calea de atac exercitată, recurenta-reclamantă și-a manifestat nemulțumirea față de soluția pronunțată de prima instanță în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor privind răspunderea solidară, invocând argumente similare cu cele expuse în fața primei instanțe. Or, aspectele invocate de recurenta-reclamantă au fost supuse în această formă controlului de legalitate în fața primei instanțe, fiind analizate de către aceasta, astfel că prin invocarea de argumente similare în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanța de control judiciar, vizând temeinicia sentinței recurate, neconstituind, așadar, o veritabilă critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate. În aceste condiții, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate ca atare de recurenta-reclamantă. Înalta Curte amintește că potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului; c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. Din analiza textului de lege anterior enunțat, rezultă că prima condiție pentru angajarea răspunderii examinate se referă la existența unui debitor declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent. A doua condiție este existența unui prejudiciu. Cea de-a treia condiție este existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și se materializează prin existența unei relații directe de la cauză la efect, în sensul că provocarea insolvabilitatea persoanei juridice prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, a activelor acesteia, nesolicitarea demarării procedurii insolvenței sau nedeclararea/neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, se datorează faptelor ilicite săvârșite în forma prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală . Inalta Curte reține că în mod corect judecătorul fondului a constatat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantei, în baza art. 27 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală Astfel, în Decizia nr. 57304/18.12.2017 s-a reținut că societatea a deținut bunuri în proprietate cu o valoare de inventar de 1.180.524 RON, conform bilanțului contabil la 31.12.2013, respectiv de 1.017.298 RON, conform bilanțului semestrial la data de 30.06.2014, aspect necontestat de către reclamantă. În speță condiția existenței unui prejudiciu este îndeplinită, în acest sens fiind existența unor obligații fiscale restante și neachitate, în sumă totală de 3.152.676 RON, din care debite în cuantum de 2.223.580 RON și accesorii în sumă de 929.096 RON, acestea reprezentând TVA, impozit pe venit, pe profit, asigurări sociale și dobânzi, respectiv penalități. În acord cu opinia primei instanțe, Înalta Curte apreciază că prezumțiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantei sunt pertinente pentru aplicarea prevederilor legale incidente. Codul de procedură fiscală instituie răspunderea numai pentru administratorul care, cu rea-credință, a înstrăinat sau ascuns activele persoanei juridice, nu a solicitat demararea procedurii de insolvență pentru debitorul insolvabil, respectiv nu a declarat/achitat obligațiile fiscale ale acestuia. Or, din Decizia nr. 57304/18.12.2017 rezultă aspectele care susțin reaua-credință a administratorului pentru a deveni incident textul de lege anterior menționat, iar, din probele administrate în fața instanței de fond, rezultă că reclamanta era administratorul de drept al S.C. C. S.R.L., și, deși aceasta afirmă că, în fapt, o altă persoană se ocupa de administrarea societății, nu a adus probe în acest sens, astfel că sunt lipsite de suport criticile invocate sub acest aspect prin cererea de recurs. De asemenea, cu privire la bunurile mobile ale societății debitoare reprezentând autoturismele care figurau la data de 27.06.2014 în proprietatea sa, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a reținut că s-a comunicat reclamantei Înștiințarea de cercetare la fața locului nr. 189534/27.06.2014, aceasta având termen data de 01.07.2014, de prezentare a cărților de identitate a acestor bunuri. La data respectivă, nu s-a reușit identificarea de către organul fiscal a autoturismelor, reclamanta învederând reprezentanților pârâtei că se va prezenta în ziua următoare cu documentele contabile. Întrucât nu a realizat acest lucru, organul fiscal i-a înmânat la data de 28.07.2014 Somația nr. 2/28.07.2014 și Titlul executoriu nr. x/28.07.2014, ocazie cu care reclamanta a prezentat facturi fiscale purtând data emiterii 05.06.2014, 06.06.2014 și 09.06.2014, prin care a arătat că autoturismele ce urmau a fi sechestrate au fost înstrăinate. Așadar, văzând comportamentul fiscal al reclamantei care, în calitate de administrator al debitoarei S.C. C. S.R.L., a înstrăinat bunurile societății ulterior primirii primei înștiințări din partea organului fiscal, emițând facturi fiscale antedatate, în mod corect a fost reținută reaua-credință a acesteia și implicit prevederile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală . Reținând că S.C. C. S.R.L. avea obligații fiscale certe, lichide și exigibile care nu au fost achitate, în mod corect a conchis organul fiscal că reclamanta, în calitate de administrator al societății, avea obligația legală de a solicita instanței deschiderea procedurii insolvenței în 30 de zile de la intervenirea imposibilității de plată. Reclamanta a susținut că nu a manifestat rea-credință, însă aceasta nu a întreprins niciun demers pentru a achita obligațiile fiscale ale debitoarei, deși a fost somată și s-au înființat popriri asupra conturilor bancare și popriri la terți. În calitate de administrator al societății S.C. C. S.R.L., reclamanta, constatând că este în imposibilitate de a achita sumele restante, nu a întreprins niciun demers și nu și-a îndeplinit obligația de a solicita deschiderea procedurii insolvenței conform Legii 85/2014, demers care ar fi dovedit buna-credință a acesteia, atitudine bazata pe buna credința, ceea ce nu s-a întâmplat. În consecință, în mod corect a fost reținută de către organul fiscal și confirmată de instanța de fond, incidența prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală . Cât privește nedeclararea/neachitarea obligațiilor fiscale, cu rea-credință, instanța reține din Decizia nr. 57304/18.12.2017 faptul că S.C. C. S.R.L. a desfășurat relații comerciale cu societăți din țară și din străinătate (SC D. S.R.L., E., S.C. F. SRL), care au făcut obiectul controlului organelor de inspecție fiscală, în acest sens fiind întocmit Borderoul nr. x/16.04.2014 cu bunurile confiscate devenite proprietatea privată a statului și s-a încheiat Procesul-verbal de predare-preluare nr. x/16.04.2014, prin care inspectorii antifraudă fiscală au predat cantitatea de 48.000 kg zahăr confiscat către S.C. C. S.R.L., sub semnătura numitului B., acesta aplicând ștampila societății, asumându-și calitatea de custode. Ulterior, la data de 01.07.2014, pârâta AJFP Timiș emite factura nr. x, prin care întreaga cantitate de zahăr este facturată societății C. S.R.L., iar pe această factură apare semnătura reclamantei, valoarea fiind de 85.585,07 RON + TVA de 20.605,93 RON, valoarea totală fiind de 106.464 RON. Ulterior, la data de 30.10.2014, la o deplasare la fața locului, s-a constatat că întreaga cantitate de zahăr nu a putut fi identificată, societatea, de asemenea, neputând fi identificată la locul desfășurării activității. Fiind contactată reclamanta, aceasta nu a recunoscut primirea întregii cantități de zahăr, invocând că pe Nota de recepție și constatare diferențe este aplicată ștampila societății, fără a purta semnătura acesteia și invocând prevederile art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007, conform cărora bunurile vor fi predate de către deținători organelor de valorificare, care sunt obligate să le preia în termen de 10 zile de la data primirii de către deținător a documentului care constituie titlu de proprietate al statului asupra acestora. Totuși, organul fiscal a reținut că reclamanta a semnat factura emisă de AJFP Timiș nr. x/01.07.2014 pentru suma totală de 106.464 RON și a înregistrat-o în contabilitate, exercitându-și dreptul de deducere al TVA în sumă de 20.605,93 RON, prin declararea achiziției în Declarația 300 reprezentând TVA și în Declarația 394 pe luna iulie 2014. Astfel, s-a concluzionat că reclamanta, semnând factura pentru întreaga cantitate de zahăr la data de 01.07.2014, iar ulterior, la data de 30.10.2014 nerecunoscând primirea cantității de zahăr, a dat dovadă de rea-credință, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 106.464 RON în mod direct, fără a vira ulterior contravaloarea menționată în contul bugetului de stat. Având în vedere toate aceste aspecte, în mod corect prima instanță a reținut că s-a dovedit incidența în cauză a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,