ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5432/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 septembrie 2021, pe rolul Tribunalului Timiș – secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș – Inspecția Fiscală, a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.07.2021 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 829/16.09.2021, Tribunalul Timiș – secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 5 octombrie 2021.

Prin sentința civilă nr. 565 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.07.2021, emisă de pârâtă și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 50 de RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 565 din 27 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și în reprezentarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

Susține recurenta-pârâtă că decizia de instituire măsuri asigurătorii este motivată și semnată de conducătorul organului fiscal competent, potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală. Potrivit acestui articol, măsurile asigurătorii pot fi dispuse și înainte de emiterea titului de creanță, contrar susținerilor reclamantului, inclusiv în cazul efectuării de controale sau a antrenării răspunderii solidare. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea la scadență, în cazul neplății măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. Astfel, măsurile asigurătorii nu îngreunează în vreun fel activitatea societății.

Totodată, consideră că instanța de fond a reținut în mod greșit că "nu constituie o motivare a măsurilor excepționale reglementate de art. 213 Codul de procedură fiscală faptul că în opinia echipei de control reclamanta ar prezenta un risc fiscal asociat subdeclarării veniturilor din salarii sau asimilate salariilor pentru remunerațiile cu titlu de diurnă primite de angajații societății verificate care desfășoară munca în Comunitatea Europeană, respectiv în Italia, fără a se indica, în concret, ce fapte a comis aceasta și ce acțiuni a întreprins, de natură a justifica concluzia că există pericolul ca debitorul să își risipească patrimoniul." Atât timp cât societatea a încercat să eludeze plata taxelor, nimic nu o împiedică să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale în continuare, aceasta fiind prezumția în temeiul căreia organul fiscal a emis decizia contestată.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâtă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumentele recurentei-pârâte în sprijinul posibilității conferite de lege de a emite decizia de instituire a măsurilor asigurătorii anterior titlului de creanță sunt străine de pricina de față. Deși recurenta-pârâtă pare să răspundă unei susțineri a reclamantei, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. nu a susținut o cauză de nelegalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ca urmare a emiterii anterioare titlului de creanță și, în consecință, nici instanța de fond nu a analizat, în considerentele sale, această împrejurare.

Prin urmare, câtă vreme posibilitatea organului fiscal de a emite decizia de instituire a măsurilor asigurătorii înaintea deciziei de impunere nu este o chestiune disputată, argumentele pârâtei nu critică în concret considerentele sentinței recurate, fiind străine de cauză și, în consecință, vor fi respinse ca nefondate.

În ceea ce privește cerința motivării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, pe care prima instanță a considerat-o neîndeplinită în speță, recurenta-pârâtă s-a limitat la a cita un singur paragraf din considerentele sentinței instanței de fond, urmat de exprimarea concluziei succinte în sensul că emiterea deciziei este justificată de prezumția de sustragere a intimatei-reclamante de la plata taxelor.

Potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, iar alin. (5) din același text de lege dispune că: "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.". Așadar, prin raportare la condițiile în care se pot institui măsurile asigurătorii, prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, organul fiscal are obligația de a individualiza circumstanțele cu caracter excepțional care au condus-o la concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul.

Analizând Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.07.2021, contestată în cauză, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că instituirea măsurilor asigurătorii nu a fost motivată, criticile formulate de recurenta-pârâtă urmând a fi respinse, ca nefondate.

Atât în cuprinsul deciziei atacate, cât și în cursul procedurilor judiciare declanșate de reclamantă prin cererea de anulare a acestui act, inclusiv în prezenta cale de atac, recurenta-pârâtă a susținut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii îndeplinește cerințele prevăzute de lege, criteriul avut în vedere la luarea măsurilor fiind comportamentul fiscal neadecvat al reclamantei. În esență, organul fiscal a susținut că luarea măsurilor asigurătorii este justificată de natura faptelor de care este bănuită societatea, care au creat suspiciunea că acest comportament s-ar putea extinde și în faza de recuperare a prejudiciului estimat.

Înalta Curte reține că existența pericolului prevăzut de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu presupune și producerea unor consecințe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar, totodată, Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenționa să își diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligațiilor fiscale.

Raportat la circumstanțele cauzei, simpla menționare, în cuprinsul deciziei contestate, a "riscului fiscal asociat subdeclarării veniturilor din salarii sau asimilate salariilor pentru remunerațiile cu titlu de diurnă primite de angajații societății verificate care desfășoară munca în Comunitatea Europeană, respectiv în Italia", nu este suficientă pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare a patrimoniului debitoarei. Instituirea măsurilor asigurătorii s-a întemeiat doar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanței fiscale, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea unei eventuale decizii de impunere a obligațiilor fiscale și motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferența dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanță, care constată o obligație fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condițiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Totodată, dacă legiuitorul ar fi apreciat ca fiind suficientă, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunțare a intenției de a emite un titlu de creanță sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantei, această soluție legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meționând condiția existenței unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri execepționale, iar nu în oricare situație în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului. În aceste condiții, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantei reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, în speța de față, la fundamentarea acestei măsuri.

Este de observat și că, în recurs, pârâta a susținut existența unei "prezumții" de sustragere de la plată, ca urmare a pretinsului comportament fiscal inadecvat, ceea ce demonstrează lipsa oricărui indiciu concret, respectiv inexistența oricărei acțiuni efective a reclamantei, din care ar rezulta că ar intenționa să își diminueze elementele de patrimoniu în scopul neachitării obligațiilor fiscale și care să fi justificat măsura indisponibilizării bunurilor societății.

Concluzionând, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a motivat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii în concordanță cu prevederile imperative ale art. 213 alin. (5) C. proc. civ., organul fiscal nereținând în cuprinsul deciziei contestate niciun element concret sau indicii de natură a contura concluzia constatării pericolului ca debitoarea să se sustragă de la urmărire sau să-și ascundă ori risipească patrimoniul. Pretinsa motivare a instituirii măsurilor privește aspecte ce țin de fondul disputei fiscale, prin sentința recurată reținându-se în mod corect că, în atare condiții, decizia este nulă, iar recurenta-pârâtă nu a prezentat, în recurs, niciun argument apt să conducă la reformarea sentinței recurate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și în reprezentarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și în reprezentarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 565 din 27 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2022.