Decizia nr. 2330/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ambasada României în Statele Unite ale Americii, Departamentul Consular din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului Justiției și Autoritatea Națională pentru Drepturile Omului, a solicitat obligarea pârâtelor la întreprinderea unor demersuri în vederea apărării drepturilor și intereselor sale și ale copilului său B., respectiv întreprinderea unor măsuri urgente și efective pentru reintegrarea familiei, restabilirea situației anterioare anului 2015, precum și obligarea pârâtelor la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 RON.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2240 din 29 noiembrie 2022, a respins excepția necompetenței generale a instanțelor din România, invocată de Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondată, a respins excepția netimbrării, invocată de Ministerul Justiției, ca nefondată, a respins excepția lipsei de obiect a acțiunii, invocată de Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondată, a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință, invocată de Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Justiției și de Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondată, a respins excepția inadmisibilității, invocată de Ministerul Justiției, Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții și Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondată și, totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ambasada României în Statele Unite ale Americii și Departamentul Consular din cadrul Ministerul Afacerilor Externe, Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului de Justiție și Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții din cadrul Ministerului Muncii și Protecției Sociale, ca nefondată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs principal, iar pârâtul Ministerul Justiției recurs incident. 3.1. Recurenta-reclamantă A., în motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 4, 5 și 8 C. proc. civ., arată că instanța de judecată nu a luat în considerare lipsa de apărare a apărătorului din oficiu care s-a prezentat la cauză și i-a atacat propriul avocat în loc să îi susțină cauza. Imediat după prezenta apărătorului din oficiu, cauza s-a terminat intempestiv și fără să aibă vreo șansă sau vreun drept la apărare. Rolul desemnării sale ca avocat din oficiu, era pentru a-i susține cauza, iar dacă avea temeri, îndoieli sau alte asemenea, trebuind să formuleze o cerere de abținere fiind incompatibilă cu susținerea cauzei. Doamna C., era desemnată ca apărător din oficiu strict pentru susținerea orală a cauzei. Aceasta nu s-a conformat și s-a comportat ca un pârât, și aici ne referim la un pârât care își pregătește o reală împotrivire asupra admiterii cererii. Recurenta arată că nici până în prezent nu a înțeles de ce instanța de judecată nu a luat măsuri împotriva acestei atitudini, cu toate că a formulat cereri. În schimb, inexplicabil instanța de judecată a luat în considerare poziția abuzivă a avocatului din oficiu și a respins acțiunea. Atât instanța de judecată cât si avocatul din oficiu C. aveau cunoștința de motivul neprezentării reclamantei dar și a avocatului din oficiu. Cu toate acestea, avocatul din oficiu C. a continuat să o denigreze cu încălcarea bunei credințe potrivit art. 12 din C. proc. civ. În opinia recurentei, într-un spirit necolegial și neetic, avocatul din oficiu nu și-a exercitat atribuțiile conform statului profesiei de avocat și s-a grăbit să finalizeze cauza, astfel că i-a încălcat accesul la justiție conform art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Tot apărătorul din oficiu, la data de 5 septembrie 2022 a susținut oral în fața instanței că, în cauză, Curtea de Apel București nu ar fi competentă, ci Curtea de Apel Cluj. Din nou, și de neînțeles se adoptă o poziție total contradictorie cu ceea s-a susținut pe parcurs. Recurenta mai arată că nu a fost de acord cu aceasta poziție, pe care apărătorul din oficiu o știa foarte bine. Când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Raportat la faptul că avocatul din oficiu a susținut contrariul celor solicitate recurenta apreciază că hotărârea atacată este nulă. Potrivit art. 176 punctul 2 C. proc. civ. solicită nulitatea hotărârii, întrucât s-au încălcat regulile privind reprezentarea procesuală. De asemenea, recurenta consideră că au fost încălcate și dispozițiile art. 396 C. proc. civ., întrucât termenul de 15 zile de la pronunțarea hotărârii a fost depășit. În plus, amânarea de pronunțare nu poate fi dispusă decât o dată. În cazul de față, instanța de judecată a amânat pronunțarea de 12 ori, și s-a pronunțat abia după 85 zile respingând acțiunea. Recurenta invocă și în acest caz nulitatea absolută a hotărârii, întrucât după prima amânare de pronunțare și nu mai târziu de 15 zile, cauza trebuia repusă pe rol cu citarea părților. Așadar, potrivit art. 176 punctul 5 C. proc. civ., recurenta invocă nulitatea hotărârii dat fiind că au fost încălcate regulile privind publicitatea ședinței de judecată. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de judecată a reținut în mod eronat că sunt imigranți romani, când de fapt sunt cetățeni americani de etnie minoritară. De exemplu, în România există cetățeni români de minoritate etnie rromă. Cu privire la această afirmație eronată formulată de către pârâta ANDPDCA, instanța putea interveni cu o opinie, întrucât aici lucrurile sunt clare, în sensul că sunt minorități etnice vădit discriminate. Ministerul Afacerilor Externe arată faptul că nu sunt pregătiți din punct de vedere juridic și susțin în mod eronat și grav că cetățenii români nu primesc protecție consulară. Atât Ministerul Afacerilor Externe cât și instanța de judecată nu au luat în considerare situația de victimă a violenței domestice și victima a infracțiunilor săvârșite de către fostul sot, revictimizând victima violenței domestice. De asemenea, recurenta mai consideră că instanța de judecată interpretează în mod eronat și omite să menționeze că minorul B. este si cetățean român prin naștere, conform art. 4 lit. a) și art. 5 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română. 3.2. Recurentul-pârât Ministerul Justiției, prin recursul incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, cu consecința respingerii acțiunii față de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, apreciind că instanța de fond a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, invocată prin întâmpinare. După cum se poate observa, nu există refuz în soluționarea petițiilor reclamantei, Ministerul Justiției a răspuns motivat cererilor adresate de către reclamantă, însă nu în sensul dorit de aceasta. În raport cu noile prevederi legale, atribuțiile Ministerului Justiției în calitatea sa de autoritate centrală se limitează strict la procedura administrativă de primire a cererii de înapoiere, de verificare a acesteia, de cooperare cu autoritățile centrale ale celorlalte state părți la Convenție și colaborare cu instituțiile și autoritățile române cu atribuții în domeniul de aplicare a Convenție, de facilitare a acordării de asistență judiciară gratuită de către un avocat la cererea persoanei fizice, instituției sau organismului interesat ori a autorității centrale a statului solicitant, precum și alte atribuții prevăzute în Legea nr. 369/2004, fără a mai fi însă implicat în procedura judiciară de soluționare a cererilor de înapoiere. Față de prevederile legale invocate și în considerarea situației de fapt, recurentul consideră că nu sunt îndeplinite condițiile necesare formulării unei acțiuni împotriva Ministerului Justiției, această instituție neavând nicio atribuție privind emiterea unui act administrativ sau să efectueze o operațiune administrativă prin care reclamantei să îi fie apărate drepturile și interesele sale și ale copilului său, în sensul întreprinderii de urgență a unor măsuri pentru reintegrarea familiei și restabilirea situației anterioară anului 2015. În susținerea recursurilor sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimații Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții și Ministerul Afacerilor Externe au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar intimatul Ministerul Afacerilor Externe a invocat excepția nulității recursul formulat de recurenta-reclamantă.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursul principal este nul din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nefondat, în ceea ce privește motivele întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., iar recursul incident este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. 5.1. Recursul formulat de recurenta-reclamantă A. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu motivul de recurs formulat, Înalta Curte va analiza cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului. Înalta Curte constată întemeiată excepția invocată, fiind incidente în cauză dispozițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din Noul C. proc. civ.: "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". Articolul 487 alin. (1) din Noul C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Conform art. 489 alin. (1) din Noul C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)." Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate(ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat) dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.). Conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare și dezvoltarea lor. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă expunere a criticii în fapt și în drept, arătarea probelor pe care se bazează. Motivele de recurs desemnează ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate. Prevederile legale menționate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar. Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute de C. proc. civ. Motivele de recurs sunt instituite prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare, și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau și netemeinicia acesteia. Noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ. Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Recurenta nu circumstanțiază în niciun mod critica sa, în sensul că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei. O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs. Or, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată și reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și a acțiunii nu se constituie într-un motiv de nelegalitate a sentinței, această neregularitate sancționându-se cu nulitatea. Deoarece recurenta nu a formulat critici care să permită încadrarea lor la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte și afirmații, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanța pe care acestea o prezintă în raport cu soluția instanței de fond, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului, în ceea ce privește art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că deși invocă motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recalificând pct. 4 în pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă. Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură. Pe de altă parte, Înalta Curte reține faptul că instanța de fond a reținut, în mod corect, că nu a existat un refuz nejustificat al Ministerului Justiției de a da curs cererilor recurentei-reclamante, ci că acesta nu avea, legal, atribuții pentru a îndeplini cele solicitate de aceasta, respingând acțiunea ca nefondată. Prin adresa nr. x/5.12.2017 Ministerul Justiției i-a comunicat recurentei-reclamante că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile Convenției de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, nefiind îndeplinite condițiile impuse de art. 3 din Convenție, întrucât deplasarea fiului său a avut loc dintr-un stat federal în altul, respectiv din Louisiana în Texas, iar nu din România în SUA, minorul neavând reședința obișnuită în România. Totodată, în urma analizării petiției din data de 11.12.2020, la care s-a răspuns prin adresa nr. x/28.12.2020, s-a constatat că pe rolul Williamson Country Court, SUA, se află în curs de soluționare o procedură judiciară în care recurenta-reclamantă are calitatea de pârât, însă aflându-se pe teritoriul României, a solicitat ca partea americană să îi comunice actele judiciare în limba română, prin intermediul Convenției de la Haga din 1965 privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială. Prin urmare, prin petiție s-a solicitat intervenția Ministerului Justiției pe lângă instanța americană, pentru a notifica asupra domiciliului din România și pentru efectuarea, în consecință, a comunicării prin intermediul mecanismului Convenției de la Haga din 1965. Or, aceste solicitări sunt apărări propriu-zise într-un proces, pentru care nu se poate solicita sprijinul Ministerului Justiției, această instituție îndeplinindu-și atribuțiile atunci când este solicitată, la inițiativa unei autorități străine/române. Atribuțiile Ministerului Justiției, în calitatea sa de autoritate centrală, se limitează strict la procedura administrativă de primire a cererii de înapoiere, de verificare a acesteia, de cooperare cu autoritățile centrale ale celorlalte state părți la Convenție și colaborare cu instituțiile și autoritățile române cu atribuții în domeniul de aplicare a Convenție, de facilitare a acordării de asistență judiciară gratuită de către un avocat la cererea persoanei fizice, instituției sau organismului interesat ori a autorității centrale a statului solicitant, precum și alte atribuții prevăzute în Legea nr. 369/2004, fără a mai fi însă implicat în procedura judiciară de soluționare a cererilor de înapoiere. Așadar, Înalta Curte reține faptul că instanța de fond a constatat în mod corect că răspunsurile formulate de Ministerul Justiției sunt temeinice și legale, astfel că nu s-a încălcat vreun drept sau interes legitim al reclamantei. Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, față de prevederile legale invocate și în considerarea situației de fapt, Ministerul Justiției nu are nicio atribuție privind emiterea unui act administrativ sau privind efectuarea vreunei operațiuni administrative prin care recurentei-reclamante să îi fie apărate drepturile și interesele sale și ale copilului său, în sensul întreprinderii de urgență a unor măsuri pentru reintegrarea familiei și restabilirea situației anterioară anului 2015. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. 5.2. Recursul incident formulat de pârâtul Ministerul Justiției Înalta Curte reține faptul că în opinia Ministerului Justiției instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât i-a răspuns recurentei-reclamante la solicitările pe care i le-a adresat, nu este parte în raportul de drept administrativ dedus judecății, neputându-se susține că răspunsurile sale reprezintă un refuz nejustificat. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că, în realitate, pârâtul își justifică lipsa legitimării procesuale pe aspecte care țin de fondul raportului de drept administrativ, fiind irelevant, în acest punct al demersului judiciar, dacă refuzul răspunsul încorporat în adresa nr. x/05.12.2017 este sau nu justificat. Prin urmare, susținerile pârâtului Ministerul Justiției sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul principal, în ceea ce privește motivele întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul principal ca nefondat, în ceea ce privește motivele întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. și va respinge recursul incident, ca nefondat.