ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 393/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 20.10.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicita în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate faptul că pârâtul nu își exercită funcțiile potrivit art. 15 lit. e) și f) din Codul administrativ din 03.07.2019. 1.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 196 din 7 februarie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a respins cererea de amânare ca neîntemeiată; - a respins excepția necompetenței materiale ca neîntemeiată; - a respins excepția lipsei de obiect ca neîntemeiată; - a admis excepția de inadmisibilitate și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca inadmisibilă; 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., invocând în drept motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 și 8 C. proc. civ. În fapt, a susținut că prima instanță a depășit limitele de competență în controlul judecătoresc asupra actelor administrative ale autorităților publice. Aceste limite sunt stabilite în Constituție (art. 126 alin. (6) și în Legea specială nr. 554/2000. Controlul judecătoresc asupra omisiunii autorității publice de a îndeplini funcțiile atribuite prin lege este dincolo de aceste limite, art. 126 alin. (2) C. proc. civ. În opinia sa, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ a atacat principiul constituțional al separației și echilibrului puterilor în stat, art. 1 alin. (4) din Constituția României, atunci când a susținut că Guvernul are dreptul exclusiv de apreciere asupra oportunității modalității de exercitare a funcțiilor date prin Constituție și lege. Guvernul nu poate avea drept de apreciere asupra momentului când trebuie să respecte Constituția. De exemplu, Guvernul nu poate avea dreptul de a aprecia când va îndeplini obligația constituțională de a stabili prin lege organică, condițiile și limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 52 alin. (1) din Constituția României, prin fapte de încălcare a Constituției și tratatelor. Guvernul nu numai că nu a luat măsuri de reglementare internă pentru garantarea drepturilor și libertăților cetățenilor români și pentru punerea în executare a tratatelor ratificate de statul roman cu privire la drepturile omului (art. 15 lit. c) din Codul administrativ actualizat), dar este între acele autorității publice care încalcă aceste drepturi și libertăți. Recurentul-reclamant consideră că pârâtul Guvernul României i-a încalcat dreptul la viață, dreptul la securitate fizică și psihică și dreptul de proprietate prin instituții care își desfășoară activitatea în subordinea sa. Din aceste motive, a solicitat desființarea hotărârii și declinarea competenței materiale a instanței de contencios administrativ în materia infracțiunilor săvârșite de stat împotriva Constituției și tratatelor. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Guvernul României nu a formulat întâmpinare. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 22 iunie 2023, cu citarea părților. Prin încheierea din 22 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, constatând că niciuna dintre părțile legal citate nu s-a înfățișat la strigarea pricinii și nici nu a cerut în scris judecarea în lipsă, a dispus suspendarea judecării recursului, astfel cum permit dispozițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Având în vedere cererea de repunere pe rol formulată de recurentul-reclamant la data de 21 decembrie 2023, Înalta Curte a fixat termen de judecată în ședință publică la data de 25 ianuarie 2024, cu citarea părților. La termenul din 25 ianuarie 2024, instanța a dispus repunerea cauzei pe rol și, luând act că prin această cerere s-a solicitat și judecarea cauzei în lipsa părților, a invocat din oficiu excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și a rămas în pronunțare, cu prioritate, asupra acestei excepții. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerentele: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.: "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat." Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488." În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Prevederile legale menționate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar. Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În speță, deși se invocă incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat nu conține critici concrete care să poată fi încadrate în aceste motive de nelegalitate, nefiind combătut practic niciunul dintre considerentele relevante ale instanței de fond. Astfel, deși prima instanță a respins motivat excepția necompetenței materiale invocate de reclamant, arătând că potrivit art. 8 alin. (1) teza a II-a coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 96 pct. 1 C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei având ca obiect refuzul nejustificat al unei autorități centrale aparține instanțelor specializate de contencios administrativ și fiscal, recurentul-reclamant s-a limitat să solicite declinarea competenței materiale a instanței de contencios administrativ în "materia infracțiunilor săvârșite de stat împotriva Constituției și tratatelor", fără să critice raționamentul instanței sau să arate de ce normele legale reținute de instanța de fond cu privire la competența materială de soluționare a cauzei nu ar fi incidente în speță. În plus, chiar și dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituția României, invocate de recurentul-reclamant, garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice tot pe calea contenciosului administrativ. Așadar, simpla nemulțumire a părții cu privire la nejudecarea cauzei sale de o instanță în "materia infracțiunilor săvârșite de stat împotriva Constituției și tratatelor", fără a se arăta în concret care este instanța și, respectiv, secția specializată a instanței judecătorești, dintre cele înființate potrivit legii, nu constituie o veritabilă critică care să poată fi încadrată în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat. Or, deși invocă acest motiv de casare, recurentul-reclamant nu a formulat critici concrete cu privire la modul în care prima instanță, prin sentința recurată, a depășit atribuțiile puterii judecătorești, respectiv nu a adus argumente în susținerea cazului de casare invocat. Cererea de recurs formulată în cauză nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., întrucât criticile prezentate nu se încadrează nici în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. invocate, de asemenea, de recurentul-reclamant. Astfel de critici ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a regulilor de procedură încălcate de prima instanță a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau a normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept procesual/material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs. Înalta Curte reține că recurentul-reclamant s-a rezumat la reluarea unor aspecte pe care le-a prezentat și în fața instanței de fond și a unor afirmații generale prin care susține că pârâtul Guvernul României i-ar fi încălcat dreptul la viață, dreptul la securitate fizică și psihică și dreptul de proprietate prin instituții care își desfășoară activitatea în subordinea sa. Or, toate aceste aspecte pe care recurentul-reclamant nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanța pe care acestea o reprezintă în raport cu soluția instanței de fond prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, nu permit instanței de recurs să le încadreze într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru a exercita controlul de legalitate al hotărârii atacate. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului invocată din oficiu și va constata nul recursul formulat de reclamantul A..