ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 23/2023

Circumstanțele cauzei. Prin cererea adresată Curții de Apel Constanța la data de 24.05.2022, înregistrată sub nr. x/2022, reclamanta Societatea Electrocentrale Constanța S.A, prin administrator judiciar A. și prin administrator special B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor - Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția Generală de Administrare Fiscală, a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/06.05.2022 (Anexa 1) prin care societatea Electrocentrale Constanța S.A. este obligată să achite obligația fiscală reprezentând penalitate prevăzută pentru nerestituirea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, în cuantum de 44.471,451 Iei, calculată conform art. 9 alin. (1) lit. ș) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări și completări, prin Legea nr. 105/2006.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 118 din data de 06 iunie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii de suspendare și a respins, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x/06.05.2022 emisă de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 118 din data de 06 iunie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea Electrocentrale Constanța S.A, prin administrator judiciar A. și prin administrator special B., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - reclamantă a considerat că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., justificat de faptul că instanța de fond a aplicat eronat prevederile procedurale privind calculul corect al nivelului cauțiunii, stabilind prin citație o sumă eronată, care trebuia plătită până la primul termen de judecată. Recurenta - pârâtă a susținut că dacă s-ar fi aplicat corect prevederile procedurale privind calculul cauțiunii, cuantumul acesteia ar fi trebuit să fie doar de 57.971,45 RON, conform dispozițiilor art. 287, alin. (1), lit. d) din Codul de procedură fiscală, valoare net inferioară celei stabilite de instanța de judecată (4.361.641,1O RON). În condițiile în care instanța ar fi stabilit cauțiunea la nivelul de 57.971,45 RON (în loc de 4.361.641,10 RON), prin aplicarea corectă a normelor procedurale avute în vedere la fixarea acesteia, societatea ar fi fost in măsură sa își exercite dreptul subiectiv de a decide plata acestei cauțiuni de nivel mult mai scăzut, apelând la facilitatea legală de a solicita o eșalonare a plății acesteia(nivelul foarte ridicat al cauțiunii, raportat la situația critică în care se află Electrocentrale Constanta S.A, determinând solicitarea adresată instanței sub nr. x/03.06.2022 depusă înaintea termenului de judecată, prin care a pledat pentru constatarea nedatorării cauțiunii). În motivarea cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat că, în cauză, titlul de creanță nu are natura juridică a unui act fiscal administrativ, ci a unui act emis de o altă autoritate decât cea fiscală, respectiv de către Administrația Fondului de Mediu, a cărei activitate este reglementată de legea specială, respectiv O.U.G. nr. 196/2005. Prin urmare, considerând că legea specială de mediu nu face trimitere expresă la instituția suspendării executării silite a unui act administrativ de mediu (cum este obiectul prezentului dosar), recurenta a apreciat că incidente nu pot fi decât prevederile dreptului comun- în materie de suspendare, respectiv C. proc. civ. (art. 719), coroborate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (norme de drept comun la care se apelează ori e câte ori există neclarități sau lacune de reglementare, mai ales că actele administrative de mediu, privind colectarea/executarea creanțelor de mediu nu au o natură fiscală bugetară, deoarece nu intră în sfera de reglementare cu sau de dependență de, bugetul consolidat și/sau de Ministerul Finanțelor). În acest context, textul criticat de la aliniatul final al sentinței recurate reține următoarele "Totodată, se reține că prevederile art. 719 alin. (4) C. proc. civ. invocate de reclamantă nu sunt incidente în cauză întrucât acestea vizează o procedură execuțională începută potrivit dreptului comun, iar demersul judiciar inițiat de reclamantă își găsește reglementarea în prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și nu privește procedura execuțională în materie fiscală." Recurenta a considerat că această argumentare dată de instanță, este contradictorie, încadrându-se astfel în motivele de casare prevăzute la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 C. proc. civ., recurenta a arătat că, deși instanța a fixat cauțiunea potrivit regulilor/prevederilor art. 917 din C. proc. civ. (aceleași cu cele din procedura fiscală indicată, respectiv art. 278 alin. (1) si 2 din Legea nr. 207/201 5), consideră că prin sentința recurată judecătorul fondului a apreciat greșit legalitatea aplicării prevederile Codului de procedură fiscală, ignorând prevalența și întâietatea aplicării în prezenta cauză, a normelor de procedură civilă în materia suspendării executării actului administrativ de mediu, respectiv a Deciziei nr. 11/2022 emisă de AFM. Recurenta a susținut că dispozițiile art. 719 C. proc. civ. au întâietate, în raport de prevederile art. 278 Codul de procedură fiscală, pentru următoarele considerente: - societatea se află sub incidenta Legii 85/2014, iar in materie de executare a eventualelor titluri executorii, intervenite in timpul procedurii (cum este cazul Deciziei de impunere nr. x/2022) devin aplicabile prevederile exprese ale art. 143 din Legea nr. 85/2014, fără teza finală referitoare la posibilitatea executării titlului teză ce a fost expres abrogată prin Legea nr. 113/2020. Astfel, apreciază că, prin această lege de modificare a Legii 85/2014, începând cu 2020, urmare a abrogării intervenite, titlul executoriu reprezentat de Decizia m: 11/2022 deținut de AFM si-a pierdut caracterul executoriu, și prin urmare se impune suspendarea executării actului administrativ de mediu și neplata cauțiunii în temeiul pct. 1. alin. (4) al art. 719 din C. proc. civ. În ceea ce privește incidenta situației reglementate de pct. 3 al alin. (4) al art. 719 din C. proc. civ., recurenta a arătat că a dovedit faptul că organul emitent ale Deciziei de impunere nr. x/2022 i-a acordat un termen de plată a contravalorii sancțiunii (contestate prealabil în prezent).

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile invocate nu pot fi încadrate în cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea depusă în cauză, Înalta Curte, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., constată că argumentele invocate de recurenta-reclamantă se pot circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1.) din același Cod, motiv pentru care va fi respinsă excepția nulității recursului. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea Electrocentrale Constanța este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității prin aceea că a aplicat eronat prevederile procedurale privind calculul corect al nivelului cauțiunii. Art. 278 (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prevede că: "(2) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contestatorului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii nr. 554-2004, cu modificările și completările ulterioare. Instanța competentă poale suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune, după cum urmează: a) de 10%, dacă această valoare este până la 10.000 RON; b) de 1.000 RON plus 5% pentru ceea ce depășește 10.000 RON; c) de 5.500 RON plus 1% pentru ceea ce depășește 100.000 RON; d) de 14.500 RON plus 0,1% pentru ceea ce depășește 1.000.000 RON.". Din modul de redactare a dispoziției art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2005 rezultă că legiuitorul nu a lăsat la aprecierea instanței stabilirea cuantumului cauțiunii, ci a fixat un prag valoric, progresiv și proporțional cu valoarea obiectului cererii, presupunându-se, astfel, că suma va acoperi eventualele pagube care s-ar pricinui părții prin suspendarea executării. Determinarea în concret a cuantumului cauțiunii se face de instanță. Instanța de control judiciar reține că în situația în care se invocă greșeli cu privire la modul de calcul al cauțiunii, instanța poate reveni asupra măsurii, respectiv asupra cuantumului cauțiunii stabilite. În cauză, deși recurenta - reclamantă a formulat apărări cu privire la stabilirea cauțiunii în fața instanței de fond acestea nu au vizat și cuantumul greșit al cauțiunii. În condițiile arătate, nu se poate reține încălcarea vreunei reguli de procedură sancționate cu nulitatea de către prima instanță, nefiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În ceea ce privește criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a susținut că sentința recurată conține motive contradictorii cu privire la dispozițiile legale incidente în cauză. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta face aprecieri cu privire la natura juridică a deciziei de impunere emisă de Administrația Fondului pentru Mediu. Potrivit art. 12 din O.U.G. nr. 196/2015, " (1) Contribuțiile, taxele, penalitățile și alte sume ce constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu se gestionează de Administrația Fondului și urmează regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuțiilor și al altor sume datorate bugetului general consolidat, reglementat de Legea nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare. (2) Administrarea contribuțiilor, taxelor, penalităților și a altor sume ce constituie venituri ale Fondului pentru mediu, inclusiv declararea, stabilirea, controlul, colectarea, soluționarea contestațiilor, precum și îndeplinirea măsurilor asigurătorii și procedura de executare silită se realizează de Administrația Fondului în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare, care se aplică în mod corespunzător. (3) Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitori a obligațiilor de plată prevăzute la art. 9 alin. (1) se datorează dobânzi și penalități de întârziere, potrivit prevederilor Legii nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare". Înalta Curte constată că, în temeiul art. 12 din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul de mediu, Administrația Fondului pentru Mediu este împuternicită, în mod expres, să stabilească contribuțiile și taxele la fondul de mediu, datorate de persoanele fizice și juridice prin Administrația Fondului, care are calitatea de creditor bugetar. Fiind supuse procedurii administrative reglementate de Legea nr. 207/2015, actele juridice prin care se stabilesc obligații către Fondul pentru Mediu au natura juridică a unor acte administrativ-fiscale. În cauză, recurenta - reclamantă încearcă să inducă ideea că în cazul suspendării executării silite nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 207/2015, ci dispozițiile art. 917 C. proc. civ. Înalta Curte constată că este lipsită de temei legal susținerea recurentei - reclamante, neputându-se reține că dispozițiile Legii nr. 207/2015 se aplică procedurii de executare silită și nu se aplică în cazul suspendării executării silite. Prin urmare, lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, fără a se evidenția în cuprinsul hotărârii recurate considerente contradictorii. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a constatat inadmisibilitatea cererii de suspendare a executării. O primă critică invocată în susținerea acestui motiv de recurs vizează textul de lege incident în cauză. Contrar celor invocate de recurenta - reclamantă, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 278 din Legea nr. 207/2015 întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, decizia de impunere emisă de Administrația Fondului pentru Mediu este un act administrativ - fiscal. O a doua critică invocată de recurenta - reclamantă în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează incidența în cauză a Legii nr. 85/2014. Așa cum a reținut și prima instanță, Înalta Curte constată că art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează numai scutirea de la plata taxelor de timbru pentru toate acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar în aplicarea dispozițiilor din respectivul capitol, inclusiv pentru recuperarea creanțelor. Instanța de control judiciar reține că funcția principală a cauțiunii este aceea de garanție. În principal, prin cauțiune se garantează despăgubirea părții ce ar putea fi prejudiciată prin luarea, de către instanță sau de către executorul judecătoresc, a unor măsuri, la cererea părții adverse. Atât prin cererea de recurs, cât și prin apărările formulate în fața instanței de fond, recurenta - reclamantă a încercat acreditarea ideii că pot fi acordate facilități și în privința cauțiunii(sub formă de scutire), respectiv că acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru recuperarea creanțelor sunt scutite atât de la plata taxelor judiciare de timbru, cât și de la depunerea cauțiunii. Înalta Curte constată că legiuitorul nu a inclus cauțiunea în formele ajutorului public judiciar reglementate de O.U.G. nr. 51/2008 și, de altfel, nici O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, care conține unele dispoziții cu privire la modul de acordare a facilităților la plata taxelor judiciare de timbru pentru persoanele juridice, nu conține vreo referire la cauțiune. Prin urmare, lipsa includerii în Legea nr. 85/2014 a instituției cauțiunii este expresia voinței de reglementare a legiuitorului și în niciun caz nu poate fi primită interpretarea recurentei - reclamante în sensul că pot fi acordate facilități și în privința cauțiunii. Având în vedere lipsa oricărei prevederi legale care să reglementeze posibilitatea de acordare a scutirii, reducerii sau eșalonării la depunerea cauțiunii, instanța de control judiciar constată că sunt lipsite de temei legal susținerile recurentei în sensul că acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru recuperarea creanțelor sunt scutite de la depunerea cauțiunii. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.