ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 184/2023

Ședința publică din data de 07 februarie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat art. 969, art. 1073 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1404/10.10.2018, astfel cum a fost completată prin sentința civilă nr. 1839/12.12.2018, Tribunalul Constanța a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și prescripției dreptului material la acțiune, a respins ca neîntemeiată acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

O cerere de recurs identică a depus și B..

Prin decizia nr. 380/17.02.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul reclamantei Electrocentrale Constanța S.A. – societate în insolvență, prin administrator judiciar B.. și prin administrator special C., împotriva deciziei civile nr. 205/18.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat decizia atacată și a trimis cauza curții de apel spre o nouă judecată.

După expunerea situației de fapt, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța de apel nu a avut în vedere limitele rejudecării apelului, stabilite prin decizia de casare. În acest sens instanța de apel nu a analizat conduita fiecărei părți și din punctul de vedere al elementelor volitive, comportamentale, al criteriului psihologic care a stat la baza acțiunilor sau inacțiunilor fiecărei părți, rezultate din înscrisurile depuse, singurul criteriu care reliefează intenția de a săvârși sau nu un abuz de drept, din partea uneia sau alteia dintre părți.

Astfel, instanța de apel nu a motivat care au fost elementele volitive care au condus la aprecierea că a existat o manifestare a relei-credințe sau a exercitării abuzive a unui drept din partea uneia sau alteia dintre părți, rezumându-se doar la o interpretare a conduitei fiecărei părți, numai din perspectivă factuală și temporală.

În acest sens, recurenta apreciază că instanța de apel trebuia să motiveze, pe etape, pentru întreaga perioadă, 2012-2022, dacă a existat vreun refuz voit, intenționat din partea recurentei la punerea în executare a sentinței civile nr. 1533/2012, după data de 30 septembrie 2014, data înființării recurentei, sau a fost un refuz obiectiv, justificat de existența sechestrelor asigurătorii în favoarea creditorului Ministerului de Finanțe, începând cu luna iunie 2015, și dacă recurenta, imediat după somația intimatei din 03 decembrie 2014, prin care se solicita punerea în executare a sentinței menționate, a fost sau nu de bună-credință.

Instanța de apel trebuia să motiveze de ce refuzul intimatei de a plăti chiria pentru terenurile aflate în folosința acesteia, concomitent cu existența măsurilor asigurătorii nu reprezintă un abuz de drept, în acord cu cele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din cauza acestei nemotivări, raportat la conduita intimatei, instanța de prim control judiciar nu a justificat de ce aceasta nu se face culpabilă de abuzul de drept contractual față de recurentă. În acest sens, recurenta a susținut că instanța de apel trebuia să cerceteze dacă a existat sau nu din partea intimatei vreo manifestare subiectivă de ezitare sau vreun interes de amânare a solicitării de punere în executare a sentinței civile menționate, respectiv să identifice în baza înscrisurilor doveditoare depuse de către recurentă în apel, motivele care "au împiedicat" intimata să solicite de îndată precursoarei, Electrocentrale București S.A., executarea hotărârii indicate.

Astfel, recurenta consideră că a dovedit că nu a fost de rea-credință și nu a săvârșit niciun abuz de drept, deoarece sentința civilă nr. 1533/2012 a devenit opozabilă doar din momentul rămânerii ei irevocabile, respectiv 02.12.2014 și nu a putut fi executată dintr-o cauză obiectivă, respectiv existența măsurilor asigurătorii de sechestru, vânzarea fiind astfel imposibil de realizat din cauza incidenței dispozițiilor art. 213 alin. (10) și (11) Codul de procedură fiscală.

Astfel, recurenta a susținut că instanța de apel a apreciat în mod nelegal, raportat la înscrisurile atașate, că s-a prevalat de propria culpă pentru neexecutarea obligației de a transmite intimatei proprietatea terenului.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a mai invocat motivarea contradictorie realizată de către instanța de apel în raport cu situația de fapt reală, care reiese din înscrisurile doveditoare.

A mai arătat recurenta că perioadele pentru care a fost stabilită conduita sa culpabilă/abuzivă nu îi sunt opozabile, întrucât Electrocentrale Constanța S.A., înființată prin divizare la data de 30.09.2014, este precursoarea Electrocentrale București S.A. Așadar, recurenta, la acea dată fiind sucursală nu avea capacitate juridică proprie, distinctă de societatea mamă, motiv pentru care instanța de apel, în mod nelegal, a evaluat culpa sa în perioada analizată, contrar normelor legale aplicabile regimului juridic al unei sucursale prevăzut de dispozițiile art. 43 din Legea nr. 31/1990 și ale dreptului comun, potrivit cărora sucursala nu poate constitui subiect al procedurii de executare silită.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 43, art. 249 lit. a) și art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990 și art. 15, 193 și 1353 C. civ.

Astfel, instanța de apel a omis să justifice de ce nu a luat în calcul existența obiectivă a măsurilor asigurătorii instituite pe numele societății recurente, precum și prevederile legale incidente începând cu luna iunie 2015.

Prin întâmpinarea depusă la 27.05.2022, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 28.06.2022, recurenta a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 octombrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 6 decembrie 2022 s-a admis în principiu recursul și s-a stabilit termen de judecată la data de 07.02.2023, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Criticile recurentei privind nemotivarea deciziei recurate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Pe calea acestui motiv de casare se sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești.

Potrivit recurentei, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța de apel nu a avut în vedere limitele rejudecării apelului, stabilite prin decizia de casare.

Referitor la limitele casării, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 380/17.02.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul reclamantei și trimisă cauza curții de apel spre o nouă judecată.

Instanța de casare a reținut că întregul raționament prezentat de instanța de apel prin decizia recurată a fost plasat pe o premisă eronată, potrivit căreia contractul ar fi încetat, motiv pentru care locatorul nu mai poate pretinde plata chiriei. De asemenea, s-a statuat că deciziei îi lipsea analiza reală a consecințelor pe care conduita celor două părți litigante, legată de executarea hotărârii indicate, le-a produs.

Soluția de casare a deciziei atacate s-a impus pentru ca, în vederea aplicării tratamentului sancționator corect, instanța de apel să analizeze și să evalueze în paralel conduita ambelor părți.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Analizând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat corect dispozițiile deciziei de casare, în ceea ce privește îndrumările obligatorii referitoare la evaluarea conduitei părților în litigiu, legată de executarea sentinței civile nr. 1533 din 18 aprilie 2012.

Astfel, instanța de apel a identificat și reținut toate demersurile relevante efectuate alternativ de părțile litigante, așa cum acestea s-au succedat în timp, reținând că inițiativa a aparținut pârâtei, odată cu emiterea adresei nr. x/03.12.2014, prin care a notificat reclamanta să se prezinte în fața notarului la data de 15.12.2014, pentru perfectarea contractului de vânzare și că demersurile indicate de apelantă, ce au fost efectuate pe lângă alte instituții ale statului, sunt ulterioare celor ale pârâtei, concluzionându-se că apelanta nu a executat de bunăvoie sentința civilă nr. 1533/18.04.2012, executorie de la data pronunțării, conform art. 720

8

C. proc. civ. de la 1865, în condițiile în care la momentul pronunțării acesteia nu exista impedimentul la executare invocat ulterior, respectiv instituirea unor sechestre asiguratorii de către organele fiscale, din luna octombrie 2013.

Reține, așadar, Înalta Curte că instanța de apel, pentru a putea interpreta conduita ambelor părți, a făcut referințe exprese în considerente la faptele și acțiunile/inacțiunile concrete ale acestora din perspectivă juridică, în sensul analizei culpei privind executarea obligației de transmitere a proprietății și a dreptului de încasare a fructelor civile.

Nu pot fi reținute nici criticile recurentei în ceea ce privește lipsa motivării instanței de apel asupra aspectelor privind reținerea abuzului de drept, întrucât, în temeiul art. 501 alin. (3) teza finală C. proc. civ., în calea de atac, nu au putut fi identificate astfel de motive, apelanta invocând buna sa credință, chestiune care nu poate fi asimilată criticii privind abuzul de drept.

Mai mult, abuzul de drept a fost invocat printre motivele din recursul anterior al reclamantei, însă nu a fost însușit de către instanța de casare, motiv pentru care nu se poate reține deficiența hotărârii recurate, în sensul că instanța de apel ar fi omis să analizeze unul din motivele cu care a fost învestită.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a mai invocat motivarea contradictorie realizată de către instanța de apel, în raport cu situația de fapt reală, care reiese din înscrisurile doveditoare.

Înalta Curte apreciază că aceste critici reflectă, în realitate, nemulțumirile recurentei în legătură cu evaluarea situației de fapt, care nu pot face obiectul judecății în calea extraordinară de atac a recursului, fiind atributul exclusiv al instanțelor devolutive, în urma analizei probelor administrate în cauză.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuție situația de fapt stabilită de instanța de apel.

Tot în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se invocă neimputabilitatea culpei contractuale și inopozabilitatea, întrucât în perioadele pentru care a fost stabilită conduita sa culpabilă, reclamanta avea un alt statut juridic, la acea dată fiind sucursală fără capacitate juridică proprie.

Înalta Curte înlătură și această critică, având în vedere, în primul rând, că nu poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut la punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, aspectele de fond decurgând din statutul de sucursală la data derulării raporturilor contractuale nu mai pot fi readuse în discuție, de vreme ce calitatea procesuală și de subiect de drept, precum și capacitatea procesuală a reclamantei, așa cum figurează în proces, au fost reținute ca atare de către instanțele devolutive cu titlu definitiv.

Prin urmare, decizia recurată conține temeiurile pentru care s-a respins apelul formulat de reclamantă, răspunde criticilor din apel și apărărilor formulate în cauză privind răspunderea intimatei și consecințele pe care le-a produs conduita celor două părți în executarea sentinței nr. 1533 din 18 aprilie 2012, în acord cu cele dezlegate prin decizia de casare, fiind conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii și nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât aceste critici sunt nefondate.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deși recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 43, art. 249 lit. a) și art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990 și art. 15, 193 și 1353 C. civ., în realitate aceasta critică tot motivarea soluției pronunțate în rejudecarea apelului, făcându-se referire la motivele valorificate în recurs.

Înalta Curte reține că aceste critici vizează, în realitate, netemeinicia deciziei criticate, întrucât se referă la analiza probelor și a situației de fapt reținute de către instanțele devolutive, care sunt suverane în această privință, neexistând raționamente legale în sensul încălcării regulilor de drept substanțial. Descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, fie și într-o manieră simplă, concisă, prin raportare la datele speței și nu se poate face prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

În consecință, Înalta Curte constată că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de societatea reclamantă Electrocentrale Constanța S.A., prin administrator judiciar B.. și administrator special D., împotriva deciziei civile nr. 14 din 9 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Electrocentrale Constanța S.A., prin administrator judiciar B. și administrator special D., împotriva deciziei civile nr. 14 din 9 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 februarie 2023.