ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 380/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27.06.2017 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, reclamanta S.C. ELECTROCENTRALE CONSTANȚA S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 625.742,23 RON, reprezentând contravaloarea chiriei restante, facturate în baza contractului de închiriere nr. x/01.06.2006, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1404/10.10.2018, astfel cum a fost completată prin sentința civilă nr. 1839/12.12.2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și prescripției dreptului material la acțiune, a respins ca neîntemeiată acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. ELECTROCENTRALE CONSTANȚA S.A. a declarat apel, calea ordinară de atac fiind respinsă ca nefondată prin decizia civilă nr. 205/18.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; apelanta a fost obligată să-i achite intimatei suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. ELECTROCENTRALE CONSTANȚA S.A., societate în insolvență, prin administrator judiciar B.. și prin administrator special C. a declarat recurs, solicitând casarea ei.

O cerere de recurs identică a depus și B..

În motivarea recursului, autoarea căii de atac a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a pronunțat decizia atacată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., a susținut că, reținând că termenul prevăzut la art. 3 din contractul de închiriere nr. x/01.06.2006, potrivit căruia contractul încetează la data încheierii actului de vânzare-cumpărare a terenului ce face obiectul închirierii, s-a împlinit la data pronunțării sentinței civile nr. 1533/18.04.2012, prin care Tribunalul Constanța a obligat-o la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a terenului, în formă autentică, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

În acest sens, a arătat că instanța s-a substituit în mod abuziv nu numai voinței părților, dar și acționarului unic - Statul Român, reprezentat de Ministerul Energiei. Or, orice limitare/modificare/renunțare/desființare, alta decât intervenită în virtutea legii, a exercitării dreptului de proprietate asupra terenurilor intrate în patrimoniul societății, inclusiv asupra dreptului de a culege fructele civile generate de aceste terenuri, nu poate avea loc decât prin voința proprietarului actual. Prin urmare, încetarea dreptului de a încasa chiria izvorând dintr-un contract care nu a fost desființat putea fi hotărâtă numai de organele statutare ale societății.

În opinia recurentei, acest motiv de casare este strâns legat de cel prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva căruia a susținut că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material care reglementează termenul, ca modalitate a actului juridic.

În acest context, a arătat că în speță, obligația de plată a chiriei izvorăște din contractul de închiriere nr. x/2006, care reprezintă legea părților și este afectat de un termen extinctiv; astfel, numai împlinirea termenului (la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a terenului închiriat) ar fi putut atrage stingerea obligației de plată a chiriei.

Or, din perspectiva acestei abordări, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează principiul forței obligatorii a contractului și efectele termenului convențional extinctiv prevăzut la art. 3 din contractul de închiriere nr. x/01.06.2006.

A mai susținut recurenta că în mod nelegal a apreciat instanța de fond că termenul extinctiv s-a împlinit la data rămânerii definitive a sentinței civile prin care a fost obligată la vânzarea terenului ce face obiectul contractului de închiriere, atât timp cât stabilirea prin hotărâre judecătorească irevocabilă a obligației de a proceda la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu este de natură a lipsi de efecte contractul de închiriere, care continuă să constituie legea părților.

De asemenea, a arătat că sintagma "de îndată", nemenționată în sentința civilă nr. 1533/18.04.2012, nu putea fi apreciată de instanță ca fiind sinonim cu momentul rămânerii definitive a acesteia, ca urmare a respingerii apelului declarat împotriva ei prin decizia civilă nr. 114/20.02.2014, pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

A conchis că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a aplicat greșit normelor de drept material, subliniind că durata contractului de închiriere, care este un element esențial al acestuia, ține de dreptul material, iar nu de cel procesual.

În final, a arătat că înțelege să invoce, în subsidiar, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva căruia a susținut că motivarea proprie a instanței de prim control judiciar este insuficientă, în condițiile în care curtea de apel s-a limitat să facă trimitere la considerentele reținute de tribunal, ignorând astfel efectul devolutiv al apelului.

Or, noțiunea de proces echitabil presupune ca instanța să nu motiveze doar pe scurt hotărârea, ci să fi examinat, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse atenției, art. 6 pct. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligând instanțele să își justifice motiveze deciziile.

La 13.12.2019 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; doar recurenta și-a expus punctul de vedere.

Prin încheierea de la 29.07.2020, recursurile au fost admise în principiu și a fost fixat un termen în ședință publică, în vederea soluționării lor. Având în vedere că recursul declarat de B.., care a fost promovat în considerarea calității sale de administrator judiciar al S.C. ELECTROCENTRALE CONSTANȚA S.A., supune atenției instanței de recurs aceleași critici ca și celălalt memoriu de recurs, în cele ce succed, recursul promovat de reclamantă, chiar dacă este declarat prin două memorii distincte, va fi examinat ca o cale de atac unică.

Se cuvine menționat, în mod prioritar, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Luând în analiză actele dosarului și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte ia act că recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza criticilor prezentate în memoriul de recurs relevă însă că motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a fost invocat formal, cât timp el vizează ipoteza în care instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale puterii legislative sau executive, iar nu eventuala substituire a voinței părților și a acționarului unic, reclamată de recurentă.

Examenul pe fond al celorlalte critici relevă caracterul fondat al căii de atac exercitate, în considerarea argumentelor expuse în cele ce succed:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au admis/înlăturat cererile părților.

Procesul civil finalizat prin hotărârea asupra fondului, cu garanțiile oferite de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, înglobează dreptul părților de a fi "ascultate", adică examinate în mod real de către instanța sesizată.

Motivarea unei decizii este un silogism, care nu presupune prezentarea unui răspuns tuturor argumentelor aduse de părți - desigur, nici ignorarea lor -, dar care impune cu necesitate un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conținutul lor să influențeze soluția.

Astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt derivă din încheierea de către părți a contractului de închiriere x/01.06.2006, prin care recurenta i-a transmis intimatei dreptul de folosință asupra unui teren, contract care, potrivit art. 3, urma să înceteze atunci când între părți se încheia contractul de vânzare-cumpărare asupra aceluiași teren. Instanțele anterioare au mai reținut că prin sentința civilă nr. 1533/18.04.2012 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, reclamanta din dosarul de față a fost obligată să încheie actul autentic de înstrăinare a terenului în discuție, dar și că această sentință nu a fost executată. Invocând menținerea valabilității raporturilor de închiriere, recurenta-reclamantă pretinde plata chiriei, cerere căreia intimata-pârâtă i se opune, invocând că locațiunea a încetat, prin împlinirea termenului extinctiv, la momentul rămânerii definitive a sentinței civile indicate în precedent.

Notând că recurenta nu și-a îndeplinit obligația de încheiere a contractului de vânzare, curtea de apel a constatat că raporturile contractuale dintre părți au încetat, în condițiile clauzei cuprinse în art. 3, evocat mai sus, așa încât ea nu mai poate pretinde chiria terenului, întrucât lipsește temeiul contractual al obligației pretinse intimatei.

O atare dezlegare este dată cu aplicarea greșită a art. 969 din C. civ. de la 1864, sub imperiul căruia s-a întocmit contractul dintre părți, care li se opune cu puterea legii și nesocotește în mod grav voința reală care a fundamentat clauza din art. 3, prin care acestea au agreat să înceteze contractul de închiriere când încheiau contractul de vânzare-cumpărare a terenului.

Astfel, interpretarea oferită de instanțele anterioare clauzei în discuție relevă încălcarea și a art. 977 C. civ., fiind nesocotită voința comună a părților.

De aceea, Înalta Curte reține că semnificația clauzei cuprinsă în art. 3 era ca încetarea raporturilor contractuale de închiriere să opereze atunci când locatarului i se transmitea proprietatea asupra terenului. Cum transmisiunea nu a intervenit până în prezent, contractul de închiriere nu a încetat.

Așa fiind, analiza deciziei recurate relevă că întregul raționament prezentat de instanța de apel a fost plasat pe o premisă eronată, potrivit căreia contractul ar fi încetat, motiv pentru care locatorul nu mai poate pretinde plata chiriei. Din această cauză, concluzia este nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ceea ce justifică, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel care va avea de lămurit o serie de aspecte, ținând cont de următoarele considerente obligatorii pe care Înalta Curte le va prezenta în cele ce succed:

Este necontestat că la 18.04.2012, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 1533, prin care, admițând acțiunea formulată de S.C. A. S.R.L., a obligat pe S.C. ELECTROCENTRALE BUCUREȘTI S.A. și Sucursala ELECTROCENTRALE Constanța la încheierea în formă autentică a actelor de înstrăinare a suprafețelor de teren aferente obiectivului strategic CET Ovidiu și la plata unor daune cominatorii.

Această sentință nu a fost executată până în prezent, recurenta-reclamantă arătând că există un impediment la executare, constând într-un sechestru instituit asupra terenului; pe de altă parte, în opinia ambelor părți, sentința nu ar fi putut fi executată la data pronunțării ei, ci cel mai devreme fie când a devenit definitivă, fie când a rămas irevocabilă.

Deciziei recurate îi lipsește o analiză reală a consecințelor pe care conduita celor două părți litigante, legată de executarea hotărârii indicate, le-a produs.

În considerarea datei începerii procesului finalizat prin sentința civilă nr. 1533/18.04.2012 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, erau incidente dispozițiile art. 720

8

din C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora "Hotărârile date în primă instanță privind procesele și cererile în materie comercială sunt executorii. (...)".

Prin urmare, dispozitivul sentinței ar fi trebuit să fie executat de către părți, de îndată și de bună-voie sau ar fi putut să fie executat de îndată, silit, în măsura în care creditorul obligației ar fi pretins aceasta; acesta este contextul în care trebuie înțeleasă sintagma "de îndată".

Atitudinea părților nu a fost însă conformă legii, iar modalitatea în care ele au acționat în mod concret ar fi trebuit însă să fie evaluată de instanțele devolutive, pentru a putea trata într-o manieră adecvată situația litigioasă.

De aceea, în rejudecare instanța de apel va trebui să facă o astfel de analiză, pentru a stabili dacă recurenta-reclamantă nu se prevalează de propria ei culpă, constând în neexecutarea obligației care îi fusese impusă prin hotărârea executorie din 18.04.2012, pentru a putea continua să-și valorifice dreptul la încasarea chiriei. În acest context, urmează să verifice și dacă au existat impedimente la executare, luând act că sechestrul asupra terenului care, potrivit susținerilor părților, ar fi fost aplicat în cursul lunii iulie 2015 constituie o cauză care atrage imposibilitatea de executare a obligației de încheiere a contractului de vânzare, fără să omită însă că de la data la care Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 1533/18.04.2012 și până la instituirea sechestrului trecuseră 3 ani, în care sentința ar fi putut fi executată fie benevol, fie silit.

În mod necesar, curtea de apel va trebui să evalueze și conduita intimatei, care nu a înțeles să pretindă, nici debitorului, dar nici executorului judecătoresc, executarea sentinței civile nr. 1533/18.04.2012 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, considerând că aceasta nu ar fi putut fi avea loc la data pronunțării, deși o atare opinie este fundamental eronată în considerarea art. 720

8

din C. proc. civ. de la 1865.

Abia după ce conduita părților, examinată în paralel, va fi evaluată, instanța va putea aplica tratamentul adecvat - aplicând fie recurentei sancțiunea privării ei de dreptul de a încasa fructele civile, în cazul în care va aprecia că este în culpă pentru neexecutarea obligației de a transmite intimatei proprietatea terenului, așa cum i se impusese prin hotărârea executorie a Tribunalului Constanța, fie intimatei sancțiunea obligării la plată, în cazul în care neexecutarea obligației nu îi este imputabilă recurentei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă ELECTROCENTRALE CONSTANȚA S.A. - societate în insolvență, prin administrator judiciar B.. și prin administrator special C., împotriva deciziei civile nr. 205/18.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza curții de apel spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2021.