ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1171/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 09.02.2018, reclamanta ELECTROCENTRALE BUCUREȘTI S.A., prin administrator special A. și prin administrator judiciar B.. a chemat în judecată pârâții C., D., E., F. și G., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să-i oblige pe pârâți, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 4.813.062.44 RON, reprezentând prejudiciu, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 368/14.02.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 49/17.01.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În motivare, a arătat că instanța de apel în mod neîntemeiat a reținut ca moment al începerii cursului prescripției data de 25.03.2014, dată la care i-a fost debitat contul, ca urmare a executării silite prin poprire de către H. S.R.L., cu ignorarea argumentelor sale.

Evocând prevederile art. 2.523 și ale art. 2.528 alin. (1) C. civ., recurenta-reclamantă a subliniat că în cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită sunt prevăzute două momente alternative de la care prescripția începe să curgă, respectiv data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde, fie data la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

În acest context, recurenta a solicitat instanței supreme să rețină ca termen de începere a cursului prescripției dreptului la acțiune cel mai devreme data de 11.02.2015 (raportat la întinderea prejudiciului) și cel mai târziu data de 20.11.2017 (raportat la cunoașterea persoanelor vinovate de producerea prejudiciului) și să constate că acțiunea nu este prescrisă, față de data introducerii acesteia, respectiv 09.02.2018.

Evidențiind faptul că pe rolul instanțelor de judecată a existat un litigiu purtat cu H. S.R.L., care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, soluționat definitiv prin decizia nr. 436/11.02.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, recurenta a afirmat că până la data de 11.02.2015 prejudiciul nu era cert determinat ca sumă, întrucât H. S.R.L. a solicitat sume suplimentare față de cele deja acordate de prima instanță, existând posibilitatea obținerii unei alte soluții juridice sub aspectul măririi întinderii prejudiciului.

Totodată, a mai relevat aspecte legate de incidentul procedural referitor la comunicarea deciziei civile nr. 522/25.06.2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă și soluția de tardivitate dată recursului său prin decizia nr. 436/11.02.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă și de modalitatea în care a fost încheiat contractul de asistență juridică privind reprezentarea societății reclamante.

Cu privire la persoanele vinovate de producerea prejudiciului, recurenta a arătat că nu avea încă lămurită această chestiune, dată fiind plângerea penală pe care o formulase împotriva administratorilor societății H. S.R.L., înregistrată sub nr. x/05.03.2015 și în care a fost emisă ordonanța de clasare la data de 20.11.2017, în dosarul nr. x/18.03.2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 6 București.

În acest context, a arătat că 20.11.2017 este data la care a cunoscut persoanele responsabile de prejudiciul produs societății, în conformitate cu art. 2.528 alin. (1) C. civ., ca urmare a reanalizării situației și în raport cu sentința civilă nr. 7345/20.12.2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Potrivit recurentei, toate aceste aspecte învederate în fața instanțelor de fond au fost ignorate.

În continuare, recurenta a dezvoltat argumente în combaterea susținerilor părților adverse cu privire la presupusa pasivitate a sa în procedura de executare silită, subliniind că a avut o altă conduită și că a epuizat remediile puse la dispoziție de legiuitor, formulând contestație la executare, înregistrată sub nr. x/2014 la Judecătoria Sectorului 4 București.

Totodată, recurenta a mai invocat practica judiciară a instanței supreme și aspecte privitoare la fondul litigiului.

În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinările depuse la dosar, intimații-pârâți E., C., D. și F. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 14.12.2020 recurenta a răspuns la întâmpinări.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea de ședință din data de10 noiembrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen pentru judecarea acestuia în ședință publică.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta critică decizia atacată apreciind că instanța de apel a ignorat susținerile sale în ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție, cu referire la dispozițiile în materia prescripției extinctive prevăzute de art. 2.523 și art. 2.528 alin. (1) C. civ.

Analiza deciziei pronunțate în apel infirmă însă o atare teză, deoarece instanța de prim control judiciar a expus, într-o manieră exhaustivă, motivele pentru care a înlăturat susținerile titularului cererii de apel.

În justificarea demersului său judiciar, reclamanta a invocat decizia nr. 35/27.10.2015 emisă de Curtea de Conturi, prin care a fost obligată să stabilească persoanele vinovate de producerea pagubei și să urmărească recuperarea ei, ca urmare a înregistrării nejustificate a unor debite în sumă totală de 4.813.062,44 RON, în sarcina unor persoane, și executării sale silite, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 7345/20.12.2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012.

Prin această hotărâre, reclamanta a fost obligată la plata către H. S.R.L. a sumei de 4.678.349,79 RON, cu titlu de daune-interese pentru executarea cu întârziere a deciziei nr. 4349/14.12.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2009, și modul în care s-au desfășurat evenimentele legate de finalizarea unei licitații.

Dreptul subiectiv civil pretins de reclamantă este cel de a obține suma de 4.813.062.44 RON, imputată pârâților cu titlu de prejudiciu, în contextul în care aceștia, în calitate de membrii ai consiliului de administrație, sunt răspunzători, în opinia recurentei, de producerea pagubei.

Având în vedere obiectul acțiunii, prin care se tinde la repararea unui prejudiciu cauzat printr-o pretinsă faptă ilicită a intimaților, Înalta Curte constată că instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect norma legală incidentă în determinarea momentului de început al cursului prescripției extinctive, respectiv prevederile art. 2.528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Începutul cursului prescripției extinctive este, într-adevăr, marcat de două momente, unul subiectiv, al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege, și unul obiectiv, la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, a cărui stabilire se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia.

Instanța de apel nu a făcut nicio confuzie, sub acest aspect, autoarea recursului criticând decizia recurată din perspectiva determinării concrete a datei la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii deduse judecății, care ar fi, în opinia acesteia, cel mai devreme 11.02.2015 (raportat la întinderea prejudiciului) și cel mai târziu 20.11.2017 (raportat la cunoașterea persoanelor vinovate de producerea prejudiciului).

Or, stabilirea momentului de la care partea prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea impune verificarea unor aspecte factuale ale cauzei, verificare care a fost realizată de instanțele de fond.

Sub acest aspect, Instanța supremă constată că, în etapele anterioare ale cauzei, s-a reținut că pentru determinarea efectivă a momentului de început al prescripție nu are relevanță data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 7345/20.12.2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, de vreme ce această hotărâre era executorie de la data pronunțării ei, iar procedura de punere în executare a hotărârii demarată de H. S.R.L. nu a fost suspendată până la soluționarea căilor de atac exercitate.

Astfel, susținerile reclamantei, în sensul că nu avea posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului, ca urmare a solicitării de către H. S.R.L. a unor sume suplimentare, nu au fost primite, în contextul în care întinderea prejudiciului a fost cunoscută la data la care a fost instituită înființarea popririi asupra conturilor reclamantei și debitat contul acesteia, respectiv 25.03.2014.

Totodată, s-a reținut că nu are relevanță nici data la care a fost emisă ordonanța de clasare în dosarul penal nr. x/P/18.03.2015, respectiv 20.11.2017, în condițiile în care plângerea penală îi viza pe administratorii societății H. S.R.L., și nu pe intimații-pârâți, astfel că modul de soluționare a acesteia nu avea efect suspensiv al termenului de prescripție.

Având în vedere aceste considerente, instanța de apel a apreciat că autoarea căii de atac trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea la momentul la care i-a fost debitat contul, în urma înființării popririi, 25.03.2014, în procedura de executare silită demarată de creditoare, în considerarea sentinței civile nr. 7345/20.12.2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, prin care reclamanta a fost obligată la plata de daune-interese, data comunicării titlului executoriu fiind, de altfel, momentul la care puteau fi cunoscute persoanele vinovate de producerea pagubei.

Față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că Înalta Curte nu poate proceda la o reapreciere a probelor administrate pentru soluționarea excepției prescripției extinctive, chiar dacă, formal, criticile au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Celelalte chestiuni vizând aspecte legate de litigiul purtat sub nr. x/2012 excedează prezentei cauze, astfel că nu pot fi analizate.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. ELECTROCENTRALE BUCUREȘTI S.A. prin administrator special A. și administrator judiciar I.. împotriva deciziei civile nr. 49 din 17 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2022.