ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3078/2021

Ședința publică din data de 21 mai 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 23.02.2018 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantă S.C. Electrocentrale Oradea S.A. prin lichidator judiciar A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat instanței să dispună:

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 191/CA/2018 - PI din 10 decembrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă S.C. Electrocentrale Oradea S.A. prin lichidator judiciar A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta S.C. Electrocentrale Oradea S.A. prin lichidator judiciar A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea în fond, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

A criticat soluția instanței de fond cu privire la aprecierea acesteia în sensul că deciziile emise de AFM nu pot fi sancționate cu nulitatea întrucât corespund cerințelor impuse de art. 46 Codul de procedură fiscală, neputându-se reține asupra lor nici alte eventuale aspecte de neconformitate față de celelalte cerințe impuse de lege, deoarece corespund întocmai și prevederilor art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 207/2015 referitoare la conținutul și motivarea actului administrativ fiscal. De asemenea, a arătat că instanța de fond a apreciat eronat că decizia de impunere cuprinde motivele de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază, iar faptul că societatea nu a fost audiată, conform prevederilor legale, nu este în măsură să determine nulitatea deciziei.

A reiterat aspecte privind nelegalitatea actelor administrative contestate emise de Administrația Fondului pentru Mediu, apreciind că atât Decizia de impunere nr. x/2017 cât și Decizia nr. 67/2017 au fost emise de către A.F.M. cu încălcarea regulilor de formă și procedură aplicabile în cauză. În conformitate cu prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 196/2005 și art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006, Decizia de Impunere nr. x/2017 reprezintă un act administrativ fiscal, iar Decizia nr. 67/2017 trebuie să respecte toate exigențele impuse de Codul de procedură Fiscală. A considerat că lipsa dovezii privind ascultarea contribuabilului coroborată cu lipsa mențiunilor referitoare la motivele de fapt care au stat la baza emiterii Deciziei de Impunere îi cauzează o vătămare care nu poate fi acoperită altfel decât prin anularea actului, fiind în prezența nulității relative a actului administrativ fiscal.

Cu privire la nelegalitatea actelor administrative contestate ce vizează viciile de fond, a reiterat că, în cazul Electrocentrale Oradea, nu sunt întrunite condițiile de aplicare a sancțiunii reglementate în art. 16 din Directiva 2003/87/CE transpusă prin art. 28 din H.G. nr. 780/2006, ca urmare a incidenței cauzelor exoneratoare de răspundere. Interpretarea prevederilor art. 28 din H.G. nr. 780/2006 în sensul că ar institui o sancțiune aplicabilă în mod automat, pentru nerestituirea Certificatelor la data de 30 aprilie anul următor ar semnifica implementarea Directivei 2003/87/CE împotriva și în neconcordanță cu scopul urmărit de directivă; în plus, ar însemna discriminarea și denaturarea concurenței în detrimentul operatorilor din România. A apreciat că o interpretare în sensul că sancțiunea pentru depășirea emisiilor conform art. 28 din H.G. nr. 780/2066 ar trebui aplicată imediat, pentru nerestituirea cotelor până la 30 aprilie a anului următor nu satisface exigența proporționalitații, astfel că norma, în această interpretare, ar fi anulabilă prin prisma legislației comunitare pe care o implementează.

O altă critică adusă sentinței de fond a vizat faptul că aceasta nu a reținut că motivele invocate de S.C. Electrocentrale Oradea S.A., societate împotriva căreia a fost deschisă procedura de insolvență în temeiul prevederilor Legii nr. 85/2006, pot fi încadrate la cauze exterioare, acestea reprezentând în opinia instanței probleme și cauze de ordin managerial de la nivelul societății, respectiv probleme cu privire la modul de planificare și asigurare a stocurilor corespunzătoare obiectului de activitate.

Față de aceste aspecte, a menționat că presupusa faptă generatoare de penalități nu se circumscrie situației reglementate de articolul 16 din Directiva 2003/87/CE astfel cum acesta a fost transpus prin dispozițiile art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006, H.G. nr. 780/2006, fiind o normă care transpune în legislația românească prevederile Directivei 2003/87/CE, ar trebui interpretată și aplicată în strictă conformitate cu Directiva 2003/87/CE, iar articolul 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006 trebuie interpretat și aplicat în mod consistent cu prevederile articolului 16 din Directiva 2003/87/CE transpus în prezent prevede că "statele membre garantează că orice operator [...] care nu restituie, până la data de 30 aprilie a fiecărui an, cote suficiente pentru a-și reglementa emisiile din anul anterior este pasibil de plata unei amenzi pentru depășirea emisiilor. Amenda pentru depășirea emisiilor este de 100 EUR pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă pentru care operatorul [...] nu a restituit cotele. Plata amenzii pentru depășirea emisiilor nu exonerează operatorul [,.,] de obligația de a restitui un număr de cote egal cu depășirea respectivă de emisii, la restituirea cotelor pentru următorul an calendaristic".

Nu în ultimul rând, a indicat instanței de fond faptul că S.C. Electrocentrale Oradea S.A. a fost în imposibilitatea de a restitui formal cele 426.310 de Certificate din cauze externe voinței sale, care nu se aflau în sfera sa de control și care au depășit o simplă disfuncționalitate internă. Societatea a fost obligată să comercializeze, pentru îndeplinirea obligațiilor sale legale, Certificatele deținute în anul 2016, pentru a asigura un stoc de combustibil necesar pentru iarna 2016-2017, or îndeplinirea unei obligații impuse de lege care duce la nerespectarea unei alte obligații legale a constituit o cauză exoneratoare de răspundere.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicita respingerea recursului.

Consideră că instanța de fond a reținut corect situația de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată. Hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cuprinzând atât motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Menționează că recurenta nu arată în ce modalitate sentința civilă nr. 191/CA/2018 nu este conformă legii, și nu se raportează la considerentele acesteia, ci reia ad literam critici formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de fond deja s-a pronunțat.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de fond și fară a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

În opinia sa, prima instanță a reținut întemeiat legalitatea actelor administrative contestate, a stabilit corect că motivele și situația expusă de recurentă nu se încadrează la cauze exterioare, obiective, care ar fi exonerat-o pe aceasta de la obligația legală de restituire a certificatelor corespunzătoare emisiilor efective de gaze cu efect de seră și a reliefat pragul mare al datoriilor recurentei față de AFM printr-un studiu media, arătând că aceasta încearcă să se sustragă de la plata datoriilor încă din anul 2012.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluția din 16 mai 2019 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 21 mai 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin decizia de impunere nr. x/09.06.2017 privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră emisă de Administrația Fondului pentru Mediu în conformitate cu art. 9 alin. (1) lit. (ș) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare și art. 28 din H.G. nr. 780/2006 privind schema de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, recurenta - reclamantă a fost obligată la plata sumei de 193.742.260 RON, cu titlul de penalități pentru nerestituirea unui număr de 426.310 certificate de emisii de gaze cu efect de seră, conform datelor transmise de Agenția Națională pentru Protecția Mediului prin adresa nr. x/19.05.2017.

Prin decizia nr. 67/2017 Administrația Fondului pentru Mediu a respins contestația formulată de recurenta - reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x/09.06.2017, apreciindu-se că decizia de impunere cuprinde toate elementele prevăzute la art. 46 alin. (2) Codul de procedură fiscală, că nu a fost emisă în urma unei inspecții fiscale efectuate în conformitate cu Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, ci în aplicarea unei reglementări speciale - H.G. nr. 780/2006, neexistând, astfel, nici un temei legal pentru anularea acesteia.

Instanța de fond, sesizată cu anularea în tot a celor două decizii (decizia de impunere nr. x/09.06.2017 și decizia nr. 67/2017 prin care s-a respins contestația fiscală) a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

În condițiile în care circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul recursului, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, iar, în temeiul art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate prin prisma criticilor formulate de recurentă în contextul factual prezentat în sentința atacată.

În acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază neîntemeiate criticile privind nelegalitatea actelor administrative contestate din punct de vedere al încălcării regulilor de formă și de procedură.

Cu referire la Decizia de impunere nr. x/09.06.2017 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu, Înalta Curte observă că însăși denumirea acestei decizii permite decelarea cu ușurință a motivelor de fapt pe care aceasta s-a fundamentat, respectiv "aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră". În plus, în conținutul deciziei, la pct. II.2 - Motivele de fapt, se face trimitere la datele transmise de Agenția Națională pentru Protecția Mediului prin adresa nr. x/19.05.2017, iar în Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 67/2016 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu sunt dezvoltate argumentele de fapt și de drept pentru care Decizia de impunere nr. x/09.06.2017 a fost apreciată ca fiind legal emisă.

În aceste circumstanțe, nu se poate vorbi despre o nulitate relativă, în condițiile în care au fost respectate prevederile art. 46 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, iar cele două decizii contestate apar ca fiind motivate în fapt și în drept.

În mod corect a reținut instanța de fond și împrejurarea că lipsa dovezii privind ascultarea contribuabilului nu este de natură să atragă nulitatea Deciziei de impunere nr. x/09.06.2017 câtă vreme această decizie a fost emisă în aplicarea unei reglementări speciale din H.G. nr. 780/2006 și nu în urma unei inspecții fiscale efectuate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală.

Cu privire la nelegalitatea actelor administrative contestate ce vizează viciile de fond, Înalta Curte nu subscrie la teza recurentei conform căreia presupusa faptă generatoare de penalități nu se circumscrie situației reglementate de art. 16 din Directiva 2003/87/CE astfel cum acesta a fost transpus prin dispozițiile art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006.

Recurenta-reclamantă susține că interpretarea prevederilor art. 28 din H.G. nr. 780/2006 în sensul că ar institui o sancțiune aplicabilă în mod automat, pentru nerestituirea Certificatelor la data de 30 aprilie anul următor ar semnifica implementarea Directivei 2003/87/CE împotriva și în neconcordanță cu scopul urmărit de directivă; în plus, ar însemna discriminarea și denaturarea concurenței în detrimentul operatorilor din România și nu ar satisface exigența proporționalitații.

Potrivit art. 16 alin. (3) și alin. (4) teza finală din Directiva 2003/87/CE, statele membre garantează că orice operator care nu restituie până la data de 30 aprilie a fiecărui an, cote suficiente pentru a-și reglementa emisiile din anul anterior este pasibil de plata unei penalități pentru depășirea emisiilor. penalitățile pentru depășirea emisiilor sunt de 100 EUR pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emis de instalația respectivă pentru care operatorul nu a restituit cotele. Plata penalității pentru depășirea emisiilor nu exonerează operatorul de obligația de a restitui un număr de cote egal cu depășirea respectivă de emisii, la restituirea cotelor pentru următorul an calendaristic.

Directiva 2003/87/CE a fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 196/2003 privind Fondul de mediu și prin H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, care la art. 18 alin. (2) prevede că operatorul fiecărei instalații are obligația de a restitui până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalația respectivă în anul calendaristic anterior, potrivit dispozițiilor art. 22, iar aceste certificate se anulează ulterior.

De asemenea, dispozițiile art. 28 alin. (1) și (4) din H.G. nr. 780/2006, reiau prevederile art. 16 alin. (3) din Directivă cu privire la penalitatea de 100 euro în echivalent în RON și faptul că plata sumelor nu exonerează operatorul de la obligația de a restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră.

Din interpretarea prevederilor incidente ale H.G. nr. 780/2006 reiese împrejurarea că termenul de 30 aprilie este imperativ, după această dată se aplică penalitățile stabilite pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emis de instalația respectivă.

Cu alte cuvinte, depășirea emisiilor are loc chiar în momentul neconformării operatorului și depășirii termenului de 30 aprilie al fiecărui an.

Ținând seama de faptul că interpretarea dreptului european este realizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte urmează să analizeze incidența hotărârii pronunțată în cauza C-203/12, B., cauză la care au făcut referire atât recurenta-reclamantă cât și intimata-pârâtă și pe care instanța de fond a avut-o în vedere la judecarea cauzei.

Prin Hotărârea CJUE în cauza C-203/12 B., Curtea a decis că art. 16 alin. (3) și (4) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune excluderii de la aplicarea penalității de 100 euro pentru depășirea emisiilor pe care o prevede în cazul operatorului care nu a restituit până la data de 30 aprilie a anului în curs, cotele de dioxid de carbon care corespund emisiilor sale din anul precedent, chiar dacă operatorul dispune la această dată de un număr suficient de cote și că cuantumul penalității prevăzut de această dispoziție nu poate fi adaptat de instanța națională în temeiul principiul proporționalității.

CJUE a arătat că obligația impusă de Directiva 2003/87/CE trebuie privită nu ca o simplă obligație de deținere a cotelor care acoperă emisiile anului precedent la data de 30 aprilie a anului în curs, ci ca o obligație de restituire a cotelor respective cel mai târziu la data de 30 aprilie, pentru ca acestea să fie anulate în registrul comunitar destinat să asigure o contabilizare precisă a cotelor (par. 30).

Totuși, arată CJUE, recunoașterea unui caz de forță majoră este posibilă atunci când o cauză exterioară invocată de subiectele de drept are consecințe invincibile și inevitabile până la a face imposibilă din punct de vedere obiectiv pentru persoanele în cauză, respectarea obligațiilor lor.

Curtea permite ca operatorii, în pofida tuturor diligențelor pe care le-ar fi putut depune în scopul respectării termenelor prevăzute, să poată invoca în fața instanței naționale împrejurări străine lor, neobișnuite și neprevăzute, care depășesc o simplă disfuncționalitate internă (par. 31, teza finală).

Recurenta-reclamantă susține că a fost în imposibilitatea de a restitui formal cele 426.310 de Certificate datorită împrejurării că a fost obligată să comercializeze, pentru îndeplinirea obligațiilor sale legale, Certificatele deținute în anul 2016, pentru a asigura un stoc de combustibil necesar pentru iarna 2016-2017.

Or, Înalta Curte nu poate reține susținerile recurentei-reclamantă în sensul că îndeplinirea unei obligații impuse de lege care duce la nerespectarea unei alte obligații legale a constituit o cauză exoneratoare de răspundere.

Față de acestea, se constată că prima instanță a apreciat, în mod corect, că așa - zisele cauze exterioare reflectă de fapt probleme și cauze de ordin managerial ce pot fi reținute la nivelul societății, respectiv probleme cu privire la modul de planificare și asigurare a stocurilor corespunzătoare obiectului său de activitate, precum și de achiziționare, tranzacționare si restituire a certificatelor verzi, în condițiile în care termenele de realizare a obligațiilor ce-i reveneau și procedura de realizare a acestora erau clar stipulate de prevederile legale în materie.

În considerarea tuturor acestor argumente, recursul apare ca fiind nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. Electrocentrale Oradea S.A. prin lichidator judiciar A. împotriva sentinței nr. 191/CA/2018 - PI din 10 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2021.