ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 21/2023

Circumstanțele cauzei. Prin cererea de ordonanță președințială înregistrată la data de 17 noiembrie 2021, pe rolul Curții de Apel Oradea, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Afacerilor Interne anularea Hotărârii de Guvern nr. 1.183 din 08.11.2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.070/08.11.2021. La data de 6 ianuarie 2022, reclamantul a solicitat transformarea cererii de ordonanță președințială într-o cerere de drept comun.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 46 din 09.03.2022, Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca nefondată.

Cererea de recurs Împotriva sentințe civile nr. 46 din data de 09.03.2022 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurentul - reclamant a arătat că sentința recurată este nelegală întrucât în mod greșit judecătorul fondului a apreciat că restrângerea drepturilor reclamantului de a lua parte la anumite activități este fundamentată obiectiv de scopul legitim de a combate răspândirea virusului SARS-Cov-2, or, sănătatea publică constituie un scop legitim pe care autoritățile publice trebuie să îl urmărească în activitățile pe care le desfășoară. Judecătorul fondului susține în mod eronat că H.G. nr. 1183 din 08.11.2021 nu face altceva decât să pună în aplicare dispozițiile Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de cOVID-19 că toate măsurile dispuse respectă condițiile art. 53 din Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chiar dacă s-ar admite că H.G. nr. 1183/2021 pune în aplicare Legea nr. 55/2020, aceasta nu stabilește condițiile în care se pot restrânge drepturile și libertățile cetățenești prevăzute în Constituție ci doar le enumeră, le identifică, urmând ca prin H.G. nr. 1183/2021 Guvernul României să stabilească atât condițiile în care se restrânge fiecare drept constituțional cât și să pună efectiv în aplicare măsurile. În plan practic interferenta dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național apare în special atunci când există contradicții între normele juridice aparținând sistemelor de drept. În cazul unei analize comparative între dispozițiile constituționale românești și cele cuprinse în unele instrumente juridice internaționale, care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți, pot fi constatate unele diferențe. Pentru speța de față prezintă interes faptul că dispozițiilor art. 53 alin. (2) din Constituție consacră expres proporționalitatea ca o condiție ce trebuie respectată în cazul restrângerii exercițiului unor drepturi, pe când în majoritatea instrumentelor juridice internaționale această condiție rezultă implicit din conținutul reglementărilor și este dedusă, pe cale de interpretare, de jurisprudența instanțelor internaționale. Pentru a identifica particularitățile principiului proporționalității, aplicat în această materie, recurentul - reclamant a invocat unele aspecte doctrinare și de jurisprudență privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 53 din Constituție. Recurentul - reclamant a arătat că notele de fundamentare a hotărârii de guvern contestate nu conțin absolut nicio referire la interesul general al societății de înlăturare a pericolului pentru sănătatea publică reprezentat de persoanele nevaccinate și cum anume ar urma să fie protejată sănătatea publică prin intermediul restricțiilor aplicate persoanelor nevaccinate. Așadar, limitarea exercițiului acestor drepturi persoanele (dreptul la viață privată sub aspectul identității și portului, libertatea întrunirilor, accesul la cultură libertatea de exprimare artistică, dreptul la circulație, dreptul la viața intimă, familială și privată) în considerarea unor drepturi colective și interese publice, ce ar viza ocrotirea sănătății publice, rupe justul echilibru care ar trebui să existe între interesele și drepturile persoanei, și cele ale societății, cu atât mai mult cu cât Guvernul României nu a luat vreo măsură de ocrotire a sănătății publice prin această H.G. De altfel, măsurile de protecție, de ocrotire a sănătății publice au lipsit cu desăvârșire. De asemenea, recurentul a susținut că nu există la dosar niciun studiu, nicio analiză care sa releve impactul pe care îl are interzicerea accesului la diverse activități a acestor categorii de persoane, nici din perspectiva rezultatelor în împiedicarea răspândirii virusului, nici din perspectiva consecințelor asupra persoanelor vizate (din punctul de vedere al drepturilor și libertăților fundamentale, precum din punct de vedere social, economic, medical, etc.). Ca atare, Guvernul nu a demonstrat proporționalitatea ingerinței în exercițiul drepturilor și libertăților sale fundamentale. În opinia Guvernului României, si a judecătorului fondului toată populația României era prezumată a fi infectată cu virusul Sars-Cov-2 și pe cheltuiala lor trebuiau să dovedească contrariul pentru a-și redobândi exercițiul celor mai importante drepturi libertăți constituționale, protejate de lege. Recurentul a arătat că, desigur, toate acestea erau valabile doar dacă nu era vaccinat, pentru că dacă alegea să se vaccineze, respectiv se efectueze un act medical, un tratament de care nefiind bolnav și în deplină concordanță cu medicul său de familie, nu avea nevoie, alta era situația, respectiv își putea exercita nestingherit toate drepturile și libertățile fundamentale. Chiar dacă la un moment dat puteam fi infectat cu acest virus, pentru că scopul prefigurat prin emiterea acestei H.G.. nu era acela de ocrotire a sănătății publice, ci acela de a forța cetățeanul, de a-l constrânge de a-i răpi liberul arbitru în ceea ce privește efectuarea unui act medical (de a se vaccina) de care nu are nevoie în lipsa stabilirii unui diagnostic de către medicul competent. Judecătorul fondului în mod eronat a reținut că la adoptarea H.G. nr. 1183/2021 au fost respectate principiile generale aplicabile administrației publice, respectiv principiul legalității constituționale, principiul legalității administrative, principiul egalității, principiul proporționalității și principiul satisfacerii interesului public. Deși Guvernul indică Legea nr. 55/2020 ca temei de drept al adoptării hotărârii contestate, acesta și-a depășit limitele de competență prevăzute în Legea nr. 55/2020 și a dezvoltat conținutul legii, incluzând și excluzând de la aplicarea anumitor restricții, restrângeri de drepturi si libertăți, anumite categorii de persoane pe unicul criteriu al prezentării certificatului verde prin care cetățenii care doreau să își exercite anumite drepturi și libertăți constituționale, făceau dovada că s-au vaccinat, că au trecut anterior prin boală ori că s-au testat și rezultatul testului covid este negativ. Legea nr. 55/2020 nu prevedea niciun criteriu de excludere de la aplicarea restricțiilor; starea de alertă se putea institui la nivel local, județean sau național. În mod eronat a reținut judecătorul fondului că recurentul - reclamant nu a fost discriminat prin hotărârea contestată din moment ce a arătat în cuprinsul cererii introductive activitățile la care nu a putut participa și instituțiile publice private unde nu a avut acces din cauza faptului că nu eram posesor de certificat verde, respectiv că nu era vaccinat. Spre deosebire de recurent, persoanele care puteau prezenta certificatul verde, aveau acces în toate locurile publice și private, puteau participa la toate activitățile, evenimentele publice private. Restrângerea drepturilor de a lua parte la anumite activități nu poate fi fundamentată obiectiv de scopul legitim de a combate răspândirea virusului Sars-Cov-2, pentru că vaccinul nu împiedică bolii, nu împiedică recontractarea bolii de către cei vaccinați. Înlăturarea de la anumite activități a persoanelor nevaccinate/netestate negativ nu duce logic la concluzia ca astfel se elimina "sursele" de contaminare, din moment ce este perfect posibil ca persoanele care nu se vaccinează sau nu se testează (indiferent de motive) să fie nepurtătoare de virus și deci "apte" sa participe fiesc la viața socială.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Guvernul României a invocat excepția lipsei de interes în susținerea căii de atac formulate. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 5 Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cu prioritate excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de pârâtul Guvernul României, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente: Intimatul - pârât Guvernul României a susținut că hotărârea de Guvern a cărei anulare formează obiectul cauzei nu mai este în vigoare, aceasta producându-și efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, recurentul - reclamant nu poate obține niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluții de admitere a recursului. Înalta Curte constată că nu poate reține lipsa de interes în susținerea recursului pe motiv că H.G. nr. 1183/2021 ar fi ieșit din vigoare nu poate fi avut în vedere, pentru că legalitatea actului administrativ se analizează pentru perioada cât acesta a fost în vigoare, a produs efecte juridice și a condus la vătămarea drepturilor/intereselor legitime private ale reclamantului. Cu privire la fondul cauzei, recursul declarat de recurentul-reclamant vizează, critici de nelegalitate, fiind întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Astfel, Înalta Curte constată că din preambulul H.G. nr. 1183/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 9 noiembrie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, reiese faptul că aceasta a fost adoptată având în vedere prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 81/2018 privind reglementarea activității de telemuncă, cu modificările și completările ulterioare, și luând în considerare prevederile art. 16 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 15/2005, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 11 alin. (3) din H.G. nr. 557/2016 privind managementul tipurilor de risc. Mai mult decât atât, la adoptarea actului normativ contestat s-a avut în vedere faptul că evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuți la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările și completările ulterioare, indică necesitatea menținerii unui răspuns amplificat la situația de urgență determinată de răspândirea noului coronavirus, aspecte materializate în cuprinsul documentului intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 03.11.2021", întocmit la nivelul Centrului Național de Coordonare și Conducere a Intervenției. Totodată, la adoptarea Hotărârii de Guvern s-a ținut seama de propunerile cuprinse în Hotărârile Comitetului Național pentru Situații de Urgență privind propunerea prelungirii stării de alertă și a măsurilor necesar a fi aplicate pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19. Temeiul legal al adoptării actului administrativ contestat îl constituie dispozițiile art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. 3, art. 4, art. 6 și art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările și completările ulterioare. H.G. nr. 1183/2021 este act administrativ unilateral cu caracter normativ, care doar organizează punerea în executare a legii, fiind adoptat în temeiul prevederilor art. 71 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, potrivit cărora: "(1) În vederea punerii în aplicare a măsurilor prevăzute de prezenta lege, Guvernul adoptă hotărâri, la propunerea ministerelor de resort sau a CNSSU. (2) În vederea aplicării măsurilor prevăzute de prezenta lege, ministerele și celelalte autorități responsabile, la propunerea CNSSU, după caz, emit ordine și instrucțiuni". Or, contrar susținerilor recurentului - reclamant, măsurile dispuse H.G. nr. 1183/2021, în raport de criticile formulate de către recurenți, sunt conforme cu principiile constituționale și cu normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Nelegalitatea unui act administrativ sau a unor dispoziții cuprinse în acesta se constată prin raportarea actului în discuție la prevederile actelor normative de nivel superior în baza și executarea cărora a fost emis, conform prevederilor art. 4 și art. 77, coroborate cu cele ale art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs se invocă respectarea dispozițiilor art. 53 din Constituția României la emiterea actului normativ atacat. Astfel, conform dispozițiilor art. 53 din Constituția României: "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății". Or, în speța de față se observă că toate condițiile cumulative prevăzute de Legea fundamentală au fost respectate, astfel cum va rezulta în continuare: - Ingerința este prevăzută de o lege accesibilă, clară și previzibilă Dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. d) și ale alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 - citate anterior - prevăd atribuția autorităților publice de a lua măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc asupra sănătății persoanelor, constând în "restrângerea sau interzicerea organizării și desfășurării unor mitinguri, demonstrații, procesiuni, concerte sau a altor tipuri de întruniri, în spații deschise, precum și a unor întruniri de natura activităților culturale, științifice, artistice, religioase, sportive sau de divertisment, în spații închise". Este de subliniat că nicio lege nu reglementează la nivel de detaliu situații de fapt, ci identificarea acestora este lăsată în competența autorităților publice, care adoptă sau emit acte administrative cu caracter normativ sau individual prin care pun în executare legea, care conține criterii, condiții, proceduri și garanții general aplicabile. În situația de față, restrângerea este prevăzută, în primul rând, de Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 396 din 15 mai 2020. Sunt respectate, așadar principiile expuse în Deciziile Curții Constituționale nr. 457/25.06.2020 și nr. 157/13.05.2020 rezultate din interpretarea art. 1 alin. (5) și a art. 53 din Constituția României. H.G. nr. 1183/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 9 noiembrie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 este act administrativ subsecvent respectivei legi, care doar organizează punerea acesteia în executare. Analizând fondul cauzei cu respectarea principiului disponibilității, din perspectiva dreptului ori a interesului legitim invocat, în măsura în care recurentul-reclamant se consideră persoană vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ, Înalta Curte constată că nu s-a dovedit, în concret, că acesta nu ar fi avut acces la activități și locuri publice, respectiv că nu ar fi avut o alternativă efectivă, alta decât vaccinarea sau dovada că persoana se află în perioada cuprinsă între a 15-a zi și a 180-a zi ulterioară confirmării infectării cu SARS-CoV-2. - Ingerința urmărește un scop legitim Măsurile care limitează drepturile și libertățile fundamentale în timpul pandemiei de COVID-19 au drept scop protejarea vieții și a sănătății, condiție îndeplinită în cauză, din moment ce măsurile au fost dispuse în vederea stopării și prevenirii răspândirii la nivel național a virusului. Scopul măsurilor vizează asigurarea distanțării fizice sociale, ca strategie de prevenire a răspândirii acestui virus, în mai multe domenii de activitate. H.G. nr. 1183/2021 are la bază o notă de fundamentare, precum și documentația întocmită în procedura de elaborare, conform Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nefiind necesară preluarea în conținutul său a motivelor care au stat la baza inițierii proiectului și, în final, a adoptării acestuia. Înalta Curte constată că, din ansamblul reglementării, nu rezultă ipoteza susținută de recurentului -reclamant, că scopul acesteia ar fi de a obliga persoanele nevaccinate să se vaccineze. Actul normativ nu are ca scop direct sau indirect instituirea obligativității vaccinării, din moment ce prevede alternative la această opțiune. Chiar și în cazul în care o lege națională a prevăzut obligativitatea vaccinării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o astfel de măsură urmărește un scop legitim, atât timp cât este necesară protejarea împotriva bolilor susceptibile a crea un risc grav asupra sănătății populației. Sunt incluse în această ipoteză atât persoanele care se vaccinează, cât și cele care nu o pot face și s-ar găsi, așadar, într-o situație de vulnerabilitate, depinzând de un procent ridicat al vaccinării, care ar putea fi atins de întreaga populație pentru a putea fi protejată de bolile contagioase. Acest obiectiv corespunde scopurilor care sunt reprezentate de protecția sănătății și respectarea drepturilor altuia, prevăzute de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea hotărârea Marii Camere din 8 aprilie 2021, pronunțată în cauza Vavřička și alții c. Republicii Cehe, cererile nr. 47621/13 și alte 5, par. 272). - Ingerința este necesară și proporțională într-o societate democratică Restrângerea unor drepturi constituționale este admisă, atunci când răspunde nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor și libertăților celorlalți, atât din perspectiva intereselor individuale, cât și a celor naționale sau de grup și a binelui public, fiind și o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situațiile în care exercițiul lor are un caracter antisocial. Analiza de proporționalitate urmărește să stabilească dacă se păstrează un just echilibru între interesele generale ale societății și interesul reclamantului, respectiv dacă ingerința răspunde unei nevoi sociale imperioase. Autoritățile publice sunt primele care exercită puterea de apreciere asupra necesității ingerinței, la momentul emiterii actelor administrative, iar instanțele judecătorești au un rol esențial în controlul celorlalte puteri ale statului și se asigură că orice legi și măsuri adoptate în perioada de criză respectă statul de drept, drepturile omului și, dacă este cazul, dreptul umanitar internațional. În perioadele de criză, principiul controlului judecătoresc asupra celorlalte puteri ale statului este indispensabil funcționării efective a statului de drept (Declarația de la Geneva adoptată în 2008 de Congresul Mondial al Comisiei Internaționale a Juriștilor privind responsabilitatea judecătorilor și a celorlalte profesii juridice și conduita statelor în situații de criză). În ceea ce privește activitatea cu publicul a operatorilor economici, de tipul restaurantelor și cafenelelor, instanța reține că suspendarea activității în aceste spații, potrivit art. 8 din Legea nr. 55/2020, nu este singura măsură legală la dispoziția autorității executive. Aceasta este o măsură alternativă, graduală, în funcție de gravitate, care se poate aplica acestor entități, atunci când cele cu caracter general, din aceeași lege, nu sunt suficiente. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea deciziei nr. 157/2020 a Curții Constituționale a României. De asemenea, în considerentul 7 din Preambulul Regulamentului UE 2021/953 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare și vindecare de COVID-19 (certificatul digital al UE privind COVID) pentru a facilita libera circulație pe durata pandemiei de COVID-19, s-au reținut următoarele: "Potrivit dovezilor științifice actuale, care continuă să evolueze, se pare că persoanele vaccinate sau care au avut un rezultat negativ recent la un test pentru depistarea COVID-19 și persoanele care s-au vindecat de COVID-19 în ultimele șase luni prezintă un risc redus de infectare a altor persoane cu SARS-CoV-2. Libera circulație a persoanelor care, potrivit unor dovezi științifice solide, nu reprezintă un risc semnificativ pentru sănătatea publică, de exemplu pentru că sunt imune și nu pot să transmită SARS-CoV-2, nu ar trebui să fie restricționată, întrucât astfel de restricții nu ar fi necesare pentru realizarea obiectivului de protecție a sănătății publice. În cazul în care situația epidemiologică o permite, libera circulație a unor astfel de persoane nu ar trebui să fie supusă unor restricții suplimentare legate de pandemia de COVID-19, cum ar fi testarea în contextul călătoriilor pentru depistarea infecției cu SARS-CoV-2 sau carantina ori autoizolarea în contextul călătoriilor, cu excepția cazului în care, pe baza celor mai recente dovezi științifice disponibile și în concordanță cu principiul precauției, astfel de restricții suplimentare sunt necesare și proporționale pentru protecția sănătății publice și sunt nediscriminatorii". Pentru a exista o stare de discriminare este necesară existența unui tratament diferit (orice deosebire, excludere, restricție sau preferință) în raport de situații identice. Or, împrejurarea incontestabilă că efectele pandemiei de COVID-19 sunt diferite asupra unor categorii de persoane, din punct de vedere al vulnerabilității, justifică și tratamentul diferit. Potrivit dispozițiilor art. 14 din Anexa 3 la H.G. nr. 1183/2021: "(1) Atestarea vaccinării, testării sau vindecării de infecția cu virusul SARS-CoV-2 se realizează prin intermediul certificatelor digitale ale Uniunii Europene privind COVID-19, în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 68/2021 privind adoptarea unor măsuri pentru punerea în aplicare a cadrului european pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatului digital al Uniunii Europene privind COVID-19 pentru a facilita libera circulație pe durata pandemiei de COVID-19, cu modificările și completările ulterioare. (2) Organizatorii/Operatorii economici care desfășoară activități potrivit prezentei anexe au obligația de a scana codul QR de pe certificatul digital al Uniunii Europene privind COVID-19 folosind secțiunea "Verificare reguli interne" din aplicația mobilă "B." pentru verificarea autenticității, valabilității și integrității certificatului, fără a se reține niciun fel de date sau informații din certificatul verificat. (3) În cazul persoanelor fizice provenite din state ale căror autorități nu emit certificate digitale ale Uniunii Europene privind COVID-19 sau documente compatibile cu aceste certificate, organizatorii/operatorii economici care desfășoară activități potrivit prezentei anexe au obligația de a verifica existența documentelor, pe suport hârtie sau în format electronic, care să ateste vaccinarea, testarea sau vindecarea de infecția cu virusul SARS-CoV-2 a acestor persoane". Acest text are caracter general, aplicându-se tuturor activităților desfășurate sub condițiile restrictive, respectându-se echivalența vaccinării, testării sau vindecării de infecția cu virusul SARS-CoV-2, astfel cum aceasta a fost instituită ca principiu la nivelul Uniunii Europene, prin Regulamentul UE 2021/953 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare și vindecare de COVID-19 (certificatul digital al UE privind COVID) pentru a facilita libera circulație pe durata pandemiei de COVID-19. În acest sens, a fost adoptată și este pe deplin aplicabilă O.U.G. nr. 68/2021 privind adoptarea unor măsuri pentru punerea în aplicare a cadrului european pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatului digital al Uniunii Europene privind COVID pentru a facilita libera circulație pe durata pandemiei de COVID-19 (publicată în Monitorul Oficial nr. 644 din 30 iunie 2021), în care, de asemenea, sunt recunoscute efectele certificatelor de testare, timp de 48 de ore pentru testul antigen rapid și 72 de ore pentru testul de amplificare a acidului nucleic. Intimatul-reclamant nu a invocat și, cu atât mai puțin, nu a dovedit o vătămare concretă a drepturilor sau intereselor sale în raport cu o activitate anume, limitându-se la a critica faptul că prin măsurile restrictive i-a fost restrâns dreptul de a participa la anumite activități și i-a fost limitat accesul în anumite instituții publice și private. Astfel, Înalta Curte constată că intimatul-reclamant își bazează acțiunea pe o critică de oportunitate, însă aspectele de oportunitate nu pot fi cenzurate de către instanța de contencios administrativ decât dacă ele îmbracă forma excesului de putere, condiție ce nu este îndeplinită în speță. Așa cum s-a reținut anterior, la baza hotărârii contestate au stat analizele unor specialiști, reuniți în Comitetul Național pentru Situații de Urgență, în funcție de evoluția răspândirii infecției la nivel național și de riscurile pe care le poate genera, iar instanța nu se poate substitui autorității într-o analiză de oportunitate, depășind limitele controlului jurisdicțional asupra excesului de putere. Statul are obligația pozitivă, prevăzută de art. 34 alin. (2) din Constituția României, de a lua măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. Având în vedere considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a respins cererea dedusă judecății și a constata legalitatea actului administrativ normativ contestat.

Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes și va respinge recursul ca nefondat.