ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3341/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 6.05.2021 la Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat:

- anularea în parte a actului administrativ, respectiv a hotărârii nr. 432 din 8.04.2021 emisă de pârât privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 13.04.2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID 19, cu privire la toate restrângerile de drepturi și libertăți dispuse prin art. 1, 2 din anexa nr. 2, art. 1-15 inclusiv din anexa 3 din H.G. nr. 432 din 8.04.2021;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 100 RON daune morale;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 51 RON taxă judiciară de timbru.

Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 166 din 22 septembrie 2021, a respins excepțiile vizând lipsa procedurii prealabile, a inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes invocate de pârâții Guvernul României și Ministerul Afacerilor Interne.

Respinge acțiunea având ca obiect anularea în parte a Hotărârii nr. 432 din 8.04.2021 a Guvernului României, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și cu intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Interne.

Respinge capătul de cerere formulat de reclamant vizând acordarea sumei de 100 RON cu titlu de daune morale.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs, iar intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Interne, a formulat recurs incident.

3.1. În motivarea recursului, reclamantul A. arată că hotărârea atacată este vădit nelegală pentru următoarele considerente.

Primul considerent este acela că la momentul pronunțării sentinței (22.09.2021) H.G. nr. 432/8.04.2021 și-a epuizat efectele, astfel că "existența vătămării afirmate nu mai subzistă".

O altă hotărâre similară i-a luat locul, pentru alte 30 de zile, situația fiind identică și în prezent. Și astăzi, în vădită contradicție cu dispozițiile imperative ale art. 53 al 1 din Constituția României (potrivit cărora exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege) starea de alertă este prelungită prin hotărâri de guvern (simple acte administrative infralegale).

Instanța era obligată să analizeze în concret, în funcție de argumentele invocate de către recurent, vătămarea drepturilor și libertăților produsă prin H.G. nr. 432/8.04.2021.

Vătămările morale sunt în esență traume care nu își încetează efectele prin ajungerea la termen a actului administrativ, mai ales că neconstituționalitatea acestuia este evidentă, iar ulterior locul să a fost luat de unul similar.

În mod evident, la fel ca orice persoană din România, a fost vătămat, în mod direct sau indirect, de toate restrângerile de drepturi și libertăți dispuse prin art. 1 și 2 din Anexa nr. 2, art. 1-15, inclusiv, din Anexa nr. 3 din H.G. nr. 432/8.04.2021,

La data de 15.05.2020 a fost instituită starea de alertă, care a presupus restrângeri masive de exercitare a drepturilor și libertăților, stare care a fost prelungită succesiv, ultima dată prin H.G. nr. 432/8.04.2021, a cărei anulare o solicit. Atât instituirea cât și prelungirea stării de alertă au fost dispuse prin acte administrative, cu încălcarea prevederilor art. 53 al 1 din Constituția României.

Subliniază încă o dată că nelegalitatea actului a cărui anulare o solicită îmbracă forma cea mai gravă posibilă: neconcordanța cu prevederile imperative ale art. 53 din Constituția României, pe care o invocă din perspectiva vătămării propriilor sale drepturi și libertăți, prin prisma art. 1 al 1 din Legea nr. 554/2004.

În concluzie, pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, în principal, rejudecarea litigiului în fond, cu admiterea tuturor celor 3 petite, iar, în subsidiar, pentru nejudecarea fondului cauzei, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Alba.

3.2. Intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Interne, prin motivele de recurs arată în esență în ceea ce privește soluția dată inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și a considerentelor reținute de instanța de contencios constituțional în cuprinsul Deciziei nr. 392/2021.

4.1. Intimatul Guvernul României a formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamant prin care a solicitat în principal anularea recursului, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

4.2. Intervenientul Ministerul Afacerilor Interne, prin întâmpinarea formulată a solicitat în principal anularea recursului formulat de reclamant, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimatul-pârât Guvernul României, și de către intervenientul MAI, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere faptul că, prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul A.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că obiectul cauzei îl reprezintă solicitarea reclamantului de anulare în parte a hotărârii nr. 432 din 8.04.2021 emisă de pârâtul Guvernul României, privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 13.04.2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID 19, cu privire la toate restrângerile de drepturi și libertăți dispuse prin art. 1, 2 din anexa nr. 2, art. 1-15, inclusiv din anexa 3.

Înalta Curte constată că la momentul pronunțării sentinței recurate, actul în discuție (H.G. nr. 432/2021) și-a epuizat toate efectele avute în vedere de autoritatea emitentă, efecte pe care reclamantul a dorit să le înlăture prin promovarea cererii de anulare.

În principiu, recurentul susține faptul că, dacă prin atingerea limitei temporale reglementate expres în cuprinsul actului normativ atacat, acesta și-a încetat efectele juridice, nu aceeași este situația multiplelor vătămări morale cauzate prin restrângerile de drepturi și libertăți dispuse în mod nelegal prin acesta.

Înalta Curte constată că, recurentul-reclamant nu a făcut dovada interesului în continuarea demersului de anulare a unui act administrativ normativ ale cărui efecte au încetat, în totalitate, prin ajungerea la termenul pentru care a fost emis, această împrejurare fundamentând concluzia corectă a instanței de fond că existența vătămării afirmate nu mai subzistă.

Față de soluția dată petitului principal al cererii de anulare, respectiv respingerea cererii, nefiind așadar în prezența unui act administrativ normativ anulat, fie și în parte, în mod corect instanța de fond a respins cererea privind daunele morale solicitate de către reclamant, nefiind întrunite condițiile cumulative pentru atragerea răspunderii civile a intimatului-parat.

De altfel, deși reiese chiar din cererea de recurs că recurentul-reclamant cunoaște faptul că la momentul soluționării cauzei, actul administrativ normativ nu mai producea efecte juridice, fiind atinsă limita de timp avută în vedere de către emitent, acesta apreciază în mod greșit faptul că instanța de judecată ar fi putut soluționa în mod favorabil petitul privind acordarea daunelor morale solicitate, de vreme ce lipsește condiția esențială pentru analizarea pretenției, respectiv existența unui act administrativ anulat, chiar și în parte.

Pe de altă parte, așa cum corect a motivat instanța fondului, Hotărârea Guvernului nr. 432/2021 cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, posibilitatea restrângerii unor drepturi și libertăți fiind prevăzută de Legea nr. 55/2020 și nu de actul administrativ normativ contestat, în acord cu prevederile legale și jurisprudența instanței de contencios constituțional care a statuat faptul că restrângerea drepturilor și a libertăților nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 53 și ale art. 115 alin. (6) din Constituție.

Înalta Curte apreciază că angajarea răspunderii patrimoniale nu este posibilă numai pe simple supoziții și interpretări, ci pe probe certe și temeinice, pentru stabilirea daunelor morale este necesar să se administreze probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunile suferințelor pricinuite, cât și întinderea prejudiciului moral cauzat.

Potrivit dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revine reclamantului, care trebuie să precizeze care sunt criteriile de evaluare a acestuia, pentru ca instanța să poată stabili în ce măsură o astfel de cerere este întemeiată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Referitor la recursul incident declarat de recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne

Examinând criticile invocate în recurs, raportat la hotărârea instanței de fond și la probele administrate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursul este neavenit, având în vedere următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor art. 67 alin. (4) din C. proc. civ. "calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socotește neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac (...)".

Așadar, în ipoteza în care partea pentru care s-a realizat intervenția accesorie nu a exercitat calea de atac, atunci calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu nu va fi analizată de instanță, fiind considerată inexistentă.

O astfel de soluție legislativă este firească, având în vedere că intervenția accesorie nu este altceva decât o apărare exercitată în favoarea uneia dintre părți. Ca atare, dacă partea în interesul căreia s-a realizat intervenția accesorie, și-a demonstrat intenția de a nu utiliza beneficiul căii de atac prevăzute de lege pentru litigiul în cauză, prin neexercitare sau renunțare, atunci examinarea căii de atac introduse de intervenientul accesoriu în interesul acesteia este inutilă, lipsind însuși interesul, care se materializează exclusiv în susținerea demersurilor procesuale întreprinse de partea în favoarea/interesul căreia s-a realizat intervenția accesorie. Caracterul auxiliar al acestui tip de intervenție voluntară îi determină particularitatea imposibilității efectuării altor acte procesuale în afara celora care sunt în indisolubilă legătură cu finalitatea sprijinirii interesului părții originare.

Din acest motiv, textul legal anterior citat stabilește că nu poate fi primită calea de atac exercitată de către un intervenient în interesul altuia și introdus în locul căii de atac a celui pentru care s-a făcut intervenția, întrucât intervenientul nu poate invoca un interes propriu.

Așadar, norma citată consacră o limitare a exercițiului dreptului titularului unei cereri de intervenție accesorie de a uza de căile de atac deschise împotriva unei hotărâri judecătorești, în sensul condiționării valorificării acestui drept de declararea aceleiași căi de atac de către partea în interesul căreia s-a formulat intervenția de către terț.

Neîndeplinirea acestei condiții conduce la însăși inadmisibilitatea căii de atac declarate de către intervenient, deoarece acesta nu are deschisă calea procesuală vizată de textul de lege. Sancțiunea ce operează în acest caz este explicit prevăzută în art. 67 alin. (4) C. proc. civ., respectiv aceea a respingerii ca neavenite a căii de atac.

Cum în prezenta cauză Guvernul României nu a formulat recurs, Înalta Curte va respinge recursul ca neavenit.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant ca nefondat și recursul incident declarat de recurentul-intervenient, ca neavenit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului formulat de reclamant.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 166 din 22 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia– secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne împotriva aceleiași sentințe, ca neavenit.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iunie 2022.