ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4357/2022

Ședința publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 20.04.2021 pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, a solicitat instanței, anularea H.G. nr. 432/08.04.2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 13 aprilie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu privire la următoarele articole, cuprinse în anexa nr. 3 - "Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc": Art. 10 pct. 2 și 3. De asemenea, reclamanta a solicitat suspendarea executării actului administrativ unilateral, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 140/2021 din data de 13 mai 2021, Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului.

A admis în parte, cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne.

A respins, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a executării H.G. nr. 432/08.04.2021 emise de Guvernul României, cu privire la art. 10 pct. 2 și 3 cuprinse în anexa nr. 3.

A anulat, în parte, H.G. 432/08.04.2021 emisă de Guvernul României, respectiv art. 10 pct. 2 și 3 din Anexa nr. 3 "Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc.

A obligat pârâtul Guvernul României și intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Interne la plata, în favoarea reclamantei A. a sumei de 3.000 RON cheltuieli parțiale de judecată.

Împotriva sentinței nr. 140/2021 din data de 13 mai 2021 a Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs intervenientul Ministerul Afacerilor Interne și de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, și în rejudecare să se respingă în tot cererea de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, pârâtul Guvernul României a susținut următoarele:

Instanța de fond nu a analizat în mod judicios susținerile părților, chestiunile de fapt si de drept si a dispus admiterea, în parte a cererii de anulare. Totodată recurentul-pârât a apreciat că hotărârea instanței este motivată spre interesul reclamantei, în condițiile în care judecătorul fondului, în mod nelegal, nu a luat act de apărările formulate de Guvernul României și, mai mult, nu a justificat de ce acestea ar trebui respinse.

Mai susține recurentul-pârât că hotărârea instanței de fond este rezultatul interpretării și aplicării greșite a normelor de drept material, aplicabile în cauză, respectiv Legea nr. 50/2020 și Legea nr. 554/2004.

Analizând cererea de anulare și, însușindu-și exclusiv, susținerile reclamantei, instanța apreciază că măsura regăsită la art. 10 pct. 2 și 3 din Anexa nr. 3 "Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc" din H.G. nr. 432/2021 este nelegală întrucât, în esență, "nu a fost respectat caracterul gradual, necesar și proporțional "3 și " încalcă principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile "4, fiind astfel, contrară dispozițiilor art. 2, 3, 4, 5 și 6 din Legea nr. 55/2020 și art. 53 din Constituție.

Recurentul susține că nu puteau fi reținute elemente de nelegalitate ale H.G. nr. 432/2021, actul contestat fiind adoptat cu respectarea cerințelor de legalitate cerute actelor administrative și anume: actele să fie adoptate sau emise de către autoritățile competente din punct de vedere material/teritorial și în limitele acestor competențe; conținutul acestora să fie conform cu conținutul legii în baza cărora sunt adoptate/emise; actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative și a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Toate aceste cerințe esențiale au fost respectate în cauză, H.G. nr. 432/2021 fiind emisă în temeiul prevederilor art. 108 din Constituția României, republicată, și în temeiul și în deplină concordanță cu prevederile art. 3, 4, 6 și art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările și completările ulterioare.

Recurentul-pârât susține că H.G. nr. 432/2021 a fost adoptată ținând cont de prevederile legale speciale, aplicabile domeniului reglementat de aceasta, având în vedere faptul că evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuți la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările și completările ulterioare, indică necesitatea menținerii unui răspuns amplificat la situația de urgență determinată de răspândirea noului coronavirus, aspecte materializate în cuprinsul documentului intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgentă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 6.04.2021", întocmit la nivelul Centrului Național de Conducere si Coordonare a Intervenției, ținând seama de propunerile cuprinse în Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 22/2021 privind propunerea prelungirii stării de alertă și a măsurilor necesar a fi aplicate pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 și aprobarea listei țărilor/zonelor/teritoriilor de risc epidemiologie pentru care se instituie măsura carantinei asupra persoanelor care sosesc în România din acestea, în contextul pandemiei de COVID-19.

Actul contestat a fost adoptat cu respectarea normelor de tehnică legislativă, regăsite în Legea nr. 24/2000, republicată și în Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009, fiind inițiat și avizat de instituțiile interesate și implicate în aplicarea acestuia, conform înscrisurilor depuse la dosar, dar față de care instanța nu le-a data eficiență.

Instanța neobservând Nota de fundamentare. însoțită de Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 22/2021 și Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgentă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 6.04.2021. depuse la dosarul cauzei, a apreciat că nu există "considerentele pentru care activitatea sălilor de sport/fitness este una de risc din perspectivă epidemiologică, practic, măsura luată nefiind în niciun fel motivată "6 și că lipsește " motivarea și analiza concretă din care să rezulte riscul funcționării acestor săli, măsura suspendării activității (...) nu este una graduală, necesară și proporțională. "7

Or, cu toate că argumentele expuse de instanță au îmbrăcat forma unei analize a actului administrativ normativ din prisma legalității acestuia, în fapt, întreaga motivare vizează necesitatea și proporționalitatea măsurilor, în concret, oportunitatea luării măsurilor în discuție.

Din preambulul H.G. nr. 432/2021 rezultă că la baza acestor măsuri a stat Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 22/2021 care, în concret, a propus adoptarea acestor măsuri pe baza analizei factorilor de risc privind managementul situației de urgență generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 06.04.2021", întocmită la nivelul Centrului Național de Conducere și Coordonare a Intervenției.

A mai reținut instanța că măsura suspendării activității "încalcă dispozițiile ari. 1 alin, (2) teza finală din Legea nr. 55/2020 din perspectiva principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile",13 întrucât activități comparabile și operatori economici comparabili au putut să își desfășoare activitatea la interior, chiar tară restricțiile impuse sălilor de sport și fitness.

Art. l pct. 3 din Anexa nr. 3 prevede că "activitățile de pregătire fizică în cadrul structurilor și bazelor sportive, definite conform Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, cu modificările și completările ulterioare, constând în cantonamente, antrenamente și competiții sportive organizate pe teritoriul României, pot fi desfășurate numai în condițiile stabilite prin ordinul comun al ministrului tineretului și sportului și ai ministrului sănătății, emis în temeiul art. 43 și al art. 71 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu modificările și completările ulterioare".

Instanța de fond a realizat o analiză detaliată a legislației incidente, Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000, pentru a concluziona că "aceeași activitate practicată de către reclamantă, în calitate de operator economic ... poate fi practicată în cadrul unei asociații sportive, care promovează aceeași disciplină (fitnessul) și asigură practicarea acesteia de către membrii săi în schimbul unei cotizații"14.

Recurentul-pârât susține că excepția instituită la pct. 3 trebuie interpretată prin corelare cu pct. 5 din aceeași anexă, conform căruia "In condițiile pct. 3 se permite desfășurarea de către sportivii profesioniști, legitimați și/sau de performanță a activităților de pregătire fizică în bazine acoperite sau aflate în aer liber, iar activitățile de pregătire fizică în spații închise sunt permise numai cu respectarea regulilor de distanțare între participanți, astfel încât să se asigure minimum 7 mp/persoană". Astfel, scopul reglementării de la pct. 3 este de a permite sportivilor profesioniști derularea activității în cantonamente, antrenamente și competiții sportive, și nicidecum a permite desfășurarea de activități sportive în anumite centre, după cum, în mod greșit, a apreciat instanța de fond.

Prin urmare, nu sunt situații identice/analoage/egale și se poate justifica o diferență de tratament juridic, pe criterii obiective și rezonabile, nefiind încălcate prevederile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 55/2020, care face referire la principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile.

Recurentul-pârât a apreciat că în speță estee incident și motivul de casare regăsit în art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în condițiile în care hotărârea instanței este dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești:

După după cum s-a reținut și în doctrină prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

În drept, recurentul-pârât Guvernul României a indicat în susținerea cererii de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ. în susținerea cererii sale.

În motivarea recursului, recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne a susținut următoarele:

Recurentul-intervenient apreciază că cererea de chemare în judecată a fost promovată fără a avea un interes din partea reclamantei în condițiile în care hotărârile de Guvern contestate nu mai sunt în vigoare, acestea producându-și efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, astfel că recurenta nu ar obține nici un beneficiu ca urmare a unei eventuale soluții de anulare parțială a actului administrativ.

În ceea ce privește soluția dată cu privire la fondul cauzei, contrar celor reținute de către prima instanță, consideră că măsurile dispuse prin H.G. nr. 432/2021 au fost emise în limitele constituționale, si a celor permise de Legea nr. 55/2020, actul administrativ fiind temeinic și legal.

În mod greșit a reținut prima instanță că era necesară o motivare expresă cu privire la răspândirea virusului în cadrul sălilor de sport/fitness, atât timp cât măsura închiderii sălilor de fitness nu poate fi evaluată în mod individual, întrucât, pe lângă aceasta, autoritățile au luat corelativ și alte măsuri: închiderea restaurantelor în spații închise la o rată de incidență de 3,5 la 1000 de locuitori, închiderea sălilor de spectacole, prelungirea vacanței școlarilor, restricționarea dreptului la liberă circulație în anumite intervale, etc. în atare condiții, e imposibil de stabilit care dintre măsuri este cea mai eficientă sau, dimpotrivă, este inutilă, toate măsurile fiind dispuse cu scopul de a limita interacțiunea dintre oameni, principalul factor de răspândire a virusului.

Mai reține instanța că măsura suspendării încalcă dispozițiile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 55/2020 din perspectiva principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile, întrucât activități comparabile și operatori economici comparabili pot să-și desfășoare activitatea la interior și în prezent chiar fără restricțiile impuse anterior sălilor de sport și fîtness.

Art. 1 pct. 3 din Anexa nr. 3 prevede că "activitățile de pregătire fizică în cadrul structurilor și bazelor sportive, definite conform Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, cu modificările și completările ulterioare, constând în cantonamente, antrenamente și competiții sportive organizate pe teritoriul României, pot fi desfășurate numai în condițiile stabilite prin ordinul comun al ministrului tineretului și sportului și al ministrului sănătății, emis în temeiul art. 43 și al art. 71 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu modificările și completările ulterioare".

Instanța de fond a realizat o analiză detaliată a legislației incidente (Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000, Ordinul nr. 1.219/1.634/2020), pentru a concluziona că pentru operatorii economici de tipul intimatei-reclamante, activitatea se suspendă când incidența cumulată la 14 zile este mai mare de 4/1.000 de locuitori și mai poate fi reluată când incidența cumulată la 14 zile este mai mică sau egală cu 3,5/1.000 de locuitori, în vreme ce asociațiile sportive, vizate de excepția de la pct. 3 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 293/2021, pot să primească orice membru, chiar dacă este vorba de o sală de culturism și fitness, și chiar dacă acesta nu este sportiv de performanță.

Apreciază recurentul-intervenient că excepția instituită la pct. 3 trebuie interpretată prin corelare cu pct. 5 din aceeași anexă, conform căruia "în condițiile pct. 3 se permite desfășurarea de către sportivii profesioniști, legitimați și/sau de performanță a activităților de pregătire fizica în bazine acoperite sau aflate în aer liber, iar activitățile de pregătire fizică în spații închise sunt permise numai cu respectarea regulilor de distanțare între participanți, astfel încât să se asigure minimum 7 mp/persoană".

Astfel, scopul reglementării de la pct. 3 este de a permite sportivilor profesioniști derularea activității în cantonamente, antrenamente și competiții sportive, și nicidecum a permite desfășurarea de activități sportive în anumite centre, după cum, în mod greșit, a apreciat instanța de fond.

Apreciază recurentul-intervenient că în cauză ar fi incident și motivul de nelegalitate regăsit la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., și anume instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești la pronunțarea soluției.

Astfel cum a arătat anterior, prima instanță nu s-a limitat la a examina legalitatea actului administrativ contestat, ci a făcut aprecieri asupra oportunității măsurilor dispuse, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

În opinia sa, intervenientul apreciază că, instanța de fond nu a dovedit efectiv care sunt motivele de nelegalitate a dispozițiilor din actul administrativ criticat, soluția fundamentându-se exclusiv pe aprecierea că măsurile nu sunt justificate, și că nu sunt proporționale, respectiv că prin prevederile legale anulate se creează o situație de discriminare a sălilor de fitness în raport de asociațiile sportive și centrele comerciale.

Contrar aprecierilor instanței de fond, recurentul afirmă că H.G. nr. 432/2021 a fost emisă în limitele și executarea Legii nr. 55/2020.

În drept, recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne a indicat în susținerea cererii de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ. în susținerea cererii sale.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a a invocat excepția nulității recursurilor pentru nemotivare, iar pe fond a solicitat să respingă recursurile ca nefondate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată inițial pentru soluționarea cererii de recurs la data de 21 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, iar ulterior prin încheierea din 29 martie 2022 s-a preschimbat termenul de judecată la data de 04 octombrie 2022.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor declarate

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității cererilor de recurs, invocată de intimata-reclamantă A. prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte apreciază că excepția este neîntemeiată, constatând că ambele cereri de recurs sunt întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., considerente pentru care se impune ca instanța de recurs să efectueze analiza recursurilor din perspectiva acestor motive de casare.

Într-o primă critică a hotărârii pronunțată de către instanța de fond, prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., atât recurentul-pârât Guvernul României, cât și recurnetul-intervenient au apreciat că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin efectuarea unei analize față de oportunitatea măsurilor dispuse prin H.G. nr. 432/2021.

Înalta Curte apreciază că argumentele prezentate de recurenți în susținerea cererii de recurs, nu se subscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În cauză nu se poate reține faptul că verificarea legalității hotărârilor anulare de prima instanță s-a realizat cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești în sensul analizării oportunității emiterii actelor, acte în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 55/2020.

Prima instanță a admis în parte acțiunea plecând de la premisa că măsurile dispuse prin H.G. nr. 432/2021 sunt discriminatorii.

Dar această constatare a existenței unei situații de discriminare între cele două tipuri de activități urmează a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

Spre exemplu, în practică s-a constatat acest motiv de nelegalitate în situațiile în care instanța de judecată a încălcat atribuția exclusivă a Curții Constituționale de verificare a concordanței unei dispoziții legale în vigoare cu Constituția României, substituindu-se instanței constituționale.

Așadar analiza unui text de lege din perspectiva întinderii și interpretării sale intră de facto în atribuțiile unei instanțe judecătorești, considerente pentru care criticile invocate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu sunt întemeiate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Guvernul României prin care aceasta susține că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, Înalta Curte apreciază că și acest motiv de casare este neîntemeiată.

În analiza sentinței recurate din perspectiva acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că este nefondată critica conform căreia instanța de fond nu a prezentat motivele pe care se întemeiază soluția adoptată.

Se constată că instanța de fond în considerentele sentinței recurate a arătat pe larg raționamentul care a stat la baza soluției de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, arătând că lipsește motivarea măsurilor adoptate prin normele instituite de H.G. nr. 432/2021 în ceea ce privește sălile de sport/fitness, măsuri care nu au fost adoptate cu caracter necesar, gradual și proporțional, prin raportare la evoluția măsurilor adoptate de intimați începând cu H.G. nr. 394/2020.

Așadar, în cuprinsul sentinței recurate nu există argumente contradictorii ori străine de natura pricinii și nici nu se poate stabili că sentința este nemotivată, aspecte care să se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel fiind, hotărârea recurată respectă condițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv a avut în vedere stabilirea situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, fără a se putea reține elemente contradictorii în privința considerentelor sentinței.

În consecință, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, considerente pentru care și acest al doilea motiv de casare este nefondat.

Cât privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, din perspectiva acestora ambele recursuri sunt fondate, în cauză fiind îndeplinite condițiile acestui caz de casare invocat de recurenți, respectiv greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 în ceea ce privește analiza legalității hotărârilor contestate.

În parte, în ceea ce privește soluționarea excepției invocate de recurentul-intervenient sentința atacată este legală în cauză neputându-se reține aspectele de nelegalitate care privesc soluționarea excepției lipsei de interes pe motiv că prevederile hotărârii de guvern vizate de cererea de chemare în judecată nu mai sut de actualitate.

În mod corect prima instanță a interpretat și aplicat dispozițiile din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește excepția lipsei de interes arătând că msura contestată vizează închiderea sălilor de sport/fitness, iar obiectul de activitate al intimatei este în directă legătură cu măsura contestată.

În consecință în cauză nu sunt incidente dispozițiileart. 32 C. proc. civ. neavând relevanță faptul că actul administrativ a încetat să-și mai producă efectele.

În cauză intimata-reclamanta justifică un interes legitim în sensul art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În cadrul verificării pe fond a aplicării Legii nr. 55/2020 este inclusă și situația de discriminare constatată de instanța de fond prin asimilarea greșită a activităților din sălile de fitness cu activitatea de sportivi profesioniști în cantonamente sau în bazele sportive, acestea fiind reglementate diferit nefiind situații comparabile în opinia Curții.

Sub acest aspect, instanța de fond a reținut că la art. 1 din Anexa 3 se prevede că, în condițiile art. 5 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările și completările ulterioare, se stabilesc următoarele măsuri:

,,3. activitățile de pregătire fizică în cadrul structurilor și bazelor sportive, definite conform Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, cu modificările și completările ulterioare, constând în cantonamente, antrenamente și competiții sportive organizate pe teritoriul României, pot fi desfășurate numai în condițiile stabilite prin ordinul comun al ministrului tineretului și sportului și al ministrului sănătății, emis în temeiul art. 43 și al art. 71 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu modificările și completările ulterioare."

Instanța de fond mai reține că, potrivit anexelor 1 din ordinele MTS baza sportivă reprezintă o amenajare specifică ce cuprinde construcții și instalații destinate activității de educație fizică și sport. Accesul este permis numai în funcție de capacitatea bazei, pentru a evita aglomerația: numărul maxim de utilizatori se va calcula în funcție de suprafața totală a spațiilor dedicate pregătirii fizice și sportive, astfel încât fiecărei persoane să îi revină un spațiu de cel puțin 7 mp. Nu se prevede obligativitatea menținerii distanței fizice de minimum 1,5 m între oricare două persoane și asigurarea unui spațiu de minimum 7 mp/persoană în cazul exercițiilor pe aparate, respectiv de 2 metri între oricare două persoane și asigurarea unui spațiu de minimum 10 mp/persoană în cazul exercițiilor de tip aerobic, așa cum se prevede pentru desfășurarea activităților de pregătire fizică în sălii de fitness și aerobic.

Iar cu privire la structurile sportive care funcționează conform Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, articolul 21 prevede că în sensul prezentei legi, sunt considerate structuri sportive: a) asociațiile sportive; b) cluburile sportive, inclusiv cele organizate ca societăți comerciale, unitățile de învățământ cu program sau profil sportiv, palatele și cluburile copiilor și elevilor; c) asociațiile județene și ale municipiului București, pe ramuri de sport; d) ligile profesioniste, federațiile sportive naționale; f) B., pentru activitatea de automobilism sportiv și karting sportiv; g) alte organizații sportive naționale.

Instanța de fond mai citează si prevederile art. 22 din Legea nr. 69/2000 și art. 25 din aceeași lege privitor la asociațiile sportive apreciind că aceeași activitate practicată de către intimata-reclamantă, în calitate de operator economic, suspendată prin măsurile contestate, poate fi totuși practicată în cadrul unei asociații sportive, care promovează aceeași disciplină (fitnessul) și asigură practicarea acesteia de către membrii săi în schimbul unei cotizații.

În valorificarea argumentelor reiterate mai sus, instanța de fond a apreciat că art. 1 din Legea nr. 55/2020 este încălcat în sensul că măsura suspendării activității sălilor de sport si fitness duce la un tratament juridic inegal pentru situatii cel puțin comparabile.

Înalta Curte, în dezacord cu opinia instanței de fond, apreciază că activitatea efectuată de sportivi în limitele trasate de Legea nr. 69/2000 este reglementată separat în art. 43 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, astfel "pe durata stării de alertă, în scopul prevenirii contaminării cu noul coronavirus SARS-CoV-2 a participanților, activitățile de pregătire fizică în cadrul structurilor sportive, definite conform Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, cu modificările și completările ulterioare, constând în cantonamente, antrenamente și competiții sportive organizate pe teritoriul României, precum și accesul la bazele sportive sau spațiile în care se desfășoară activități sportive se vor desfășura în condițiile stabilite prin ordin al ministrului tineretului și sportului și al ministrului sănătății, pe baza hotărârii CNSSU."

Având o reglementare distinctă prin dispozițiile Legii nr. 55/2020, în mod nelegal prima instanță a asimilat cele două tipuri de activități respectiv activitatea din cadrul unor asociații sportive constituite conform Legii nr. 69/2000, activitatea din cantonamente și competiții sportive cu activitatea din sălile de fitness activitate desfășurată de intimata-reclamantă .

Acestea nu sunt situații comparabile, fiind nelegală și greșită situația de discriminare constatată de prima instanță ca premisă a anulării pe motiv de discriminare a măsurilor dispuse prin H.G. nr. 432/2021.

În opinia Curții hotărârea instanței de nelegală deoarece nu există o situație de discriminare privind regimul juridic aplicabil conform Legii nr. 55/2020 celor două tipuri de activități, de natură a fi incidente dispozițiile O.G. nr. 137/2000 ca temei al admiterii în parte a hotărârilor contestate.

Hotărârile contestate referitoare la activitatea în sălile de fitness, respectiv măsurile stabilite în contextul combaterii pandemiei de coronavirus sunt legale iar măsurile sunt adecvate și proporționale. S-a avut în vedere obligația autorităților emitente de ocrotire a sănătății publice raportat la drepturile și libertăților fundamentale în ansamblul lor.

Măsurile de limitare a drepturilor și libertăților fundamentale au ca scop protejarea sănătății publice prin luarea măsurilor de prevenire a răspândirii la nivel național a virusului SARS-CoV-2. Protejarea sănătății publice este enumerată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului printre scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ. De altfel, art. 2 din Convenție și art. 34 din Constituție impun statului român să ia măsurile necesare pentru asigurarea sănătății publice, iar aceasta chiar dacă respectivele măsuri se extind cu privire la întreaga populație, existând îndatorirea statului să acționeze atunci când există o amenințare clară la viața populației.

În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID -19, "starea de alertă reprezintă răspunsul la o situație de urgență de amploare și intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporționale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia și necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății."

Având în vedere evoluția pandemiei, autoritățile au ajustat măsurile de protecție în funcție de rata de infectare la nivel național, dar și regional, măsurile fiind înăsprite în zonele unde rata de infectare a depășit valorile prag stabilite. Aceste măsuri au fost luate cu respectarea dreptului populației la sănătate, precum și prevederile legale adoptate în contextul pandemiei.

În egală măsură, în ceea ce privește principiul proporționalității, se poate observa că măsurile stabilite de autorități în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice, regăsit la art. 34 din Constituția României, fiind adoptate și implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just și proporțional echilibru între drepturile și libertățile fundamentale, în ansamblul lor.

Totodată, analizând modul de construcție al textului contestat, rezultă că legea prevede aplicarea cu prioritate de măsuri restrictive graduale și proporționale, urmărindu-se ca luarea efectivă a acestora să aducă pe cât posibil, o cât mai mică atingere drepturilor constituționale ale persoanelor în cauză, fiind instituit criteriul ratei de incidență a cazurilor.

Astfel, în raport de rata de incidență (indicatorul în funcție de care se apreciază gravitatea situației), s-a dispus închiderea sălilor de fitness în localitățile unde se depășește o rată de infectare de 4/1.000 de locuitori, adică la un număr ridicat de cazuri, rezultând astfel că autoritățile încearcă, pe cât posibil, să păstreze un echilibru între dreptul la sănătate (art. 34 din Constituție) și libertatea economică (art. 45 din Constituție).

În opinia Curții toate măsurile dispuse au fost legale, permise de art. 53 din Constituția României având la bază principiul priorității interesului public și protejarea sănătății publice.

În cauză au fost respectate, cu privire la măsurile impuse, condițiile limitării drepturilor pe perioada stării de alertă respectiv ingerința este prevăzută de Legea nr. 55/2020, urmărește un scop legitim, protejarea sănătății și este necesară și proporțională într-o societate democratică.

În opinia Curții este greșită susținerea instanței de fond în sensul că măsura suspendării activității sălilor de sport și fitness în spații închise nu ar fi fost necesară și proporțională. În cauză a fost depus documentul intitulat Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generate de virusul SARS-CoV2 pe teritoriul României la data de 06.04.2021, în care este menționată activitatea din sălile de fitness ca fiind una de risc directă specificului activității nefiind necesară și posibilă o analiză distinctă pentru acest tip de activitate sportivă.

Măsura închiderii sălilor de fitness nu poate fi evaluată în mod individual întrucât pe lângă aceasta s-au luat corelativ și alte măsuri neputându-se stabili care dintre măsuri este cea mai eficientă sau care este inutilă, toate măsurile fiind dispuse cu scopul de a limita interacțiunea dintre oameni ca principal factor de răspândire a virusului.

Aspectele cuprinse în analiza factorilor de risc atestă agravarea situației, a cărui evoluție nu poate fi previzionată și care impunea luarea de măsuri suplimentare. Din perspectiva necesității măsurii, limitarea mobilității populației a fost dublată de înlăturarea riscului de transmitere a virusului, generat de desfășurarea activităților în cadrul spațiilor închise din sălile de fitness.

Adoptarea unor noi măsuri se impunea, pentru prevenirea răspândirii infecțiilor și evitarea atingerii unui nivel necontrolat al acestora, cu impact direct asupra mortalității înregistrate și a unui aflux de pacienți peste capacitatea sistemului sanitar.

Toate măsurile dispuse prin hotărârile contestate au fost legale graduale în funcție de rata de infestare la nivelul național și regional și respectiv proporționale fiind dispuse în contextul combaterii pandemiei de coronavirus, fiind subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice.

Față de cele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 486-497 C. proc. civ. va admite recursurile și va casa în parte sentința atacată și rejudecând pe fond cauza, va respinge în tot acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Având în vedere că prin admiterea cererilor de recurs s-a dispus reformarea în integralitate a sentinței recurate cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte va admite în integralitate în conformitate cu prevederile art. 67 C. proc. civ., cererea de intervenție accesorie a recurentului-intervenient Ministerul Afacerilor Interne.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de intervenientul Ministerul Afacerilor Interne și de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva sentinței civile nr. 140/2021 din data de 13 mai 2021 a Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând cauza respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Admite cererea de intervenție accesorie a intervenientul Ministerul Afacerilor Interne, în favoarea Guvernului României.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2022.