ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 437/2022

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal la data de 14.05.2021, sub nr. x/2021, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea în întregime a H.G. nr. 531 din data de 12 mai 2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 13 aprilie 2021, precum și a anexelor, respectiv anularea parțială privind purtarea măștii de protecție în spații deschise, organizarea de petreceri în spații private, interzicerea circulației în intervalul 22

00

-05

00

.

Prin sentința nr. 166 din data de 07 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, s-au respins excepțiile lipsei de interes a reclamanților și lipsei de obiect a acțiunii.

S-a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu Guvernul României.

S-a respins cererea de intervenție în favoarea pârâtului Guvernul României de către Ministerul Afacerilor Interne.

A fost anulată în parte H.G. nr. 531/2021 astfel cum a fost modificată de H.G. nr. 580/2021 în privința următoarelor dispoziții: Anexa 2 art. 3

1

iar la Anexa 3 art. 1 pct. 5,6,7,12,13,18,20,27 și art. 6 punctele 2,4,9 doar în privința condiționării participării de prezentarea dovezilor menționate la art. 3

1

al anexei 2.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale acestor articole.

Împotriva sentinței nr. 166 din data de 07 iunie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal au promovat recurs reclamanții A. și B., pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Afacerilor Interne, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

3.1. Prin recursul reclamanților, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței de fond și rejudecarea cauzei în sensul admiterii în tot a acțiunii și anulării H.G. nr. 531/12.05.2021 și în ceea ce privește măsura prelungirii stării de alertă pe teritoriul României.

În cadrul memoriului de recurs recurenții-reclamanți au arătat că în mod greșit instanța de fond nu a admis și petitul de anulare a prelungirii stării de alertă, cu atât mai mult cu cât normele de drept material invocate sunt aplicabile ambelor ipoteze propuse prin acțiunea de anulare a H.G. nr. 531/2021, putând sta la baza motivării și pentru admiterea în întregime a acțiunii inițiale.

La momentul învestirii instanței de fond cu acest petit, motivele invocate de recurenți pentru admiterea cererii de "încetare a prelungirii stării de alertă" au fost aceleași precum azi, la data formulării prezentului recurs, însă ținând cont și de evoluția pozitivă a "numărului de îmbolnăviri" și așadar de reducerea semnificativă a riscului vizibil de îmbolnăvire. Prin art. 1 al H.G. atacat se prelungește aceeași stare de alertă care s-a instituit înainte cu 1 an, respectiv începând cu luna mai 2020, și care s-a prelungit succesiv până în prezent prin 10 acte normative administrative.

Arătă recurenții că la momentul promovării acțiunii de anulare a actului emis de Guvern, dar cu atât mai mult la 1 iulie 2021, data prezentului recurs, situația concretă este cu totul alta - în sens pozitiv, iar în întreaga țară rata infectării a scăzut îmbucurător sub 1/1000, ceea ce duce la ideea logică că nu mai există vreo amploare și intensitate a situației de urgență sau alertă (viteza de evoluție fiind extrem de redusă) și nu mai există nici insuficiența capabilității de răspuns și lipsa infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc, așa încât nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 3 din Legea nr. 55/2020 pentru prelungirea stării de alerta.

În aceste condiții, restrângerea drepturilor și libertăților cetățenești în continuare, pe acest fond de "siguranță actuală" - conferită și consolidată pe zi ce trece prin scăderea numărului de îmbolnăviri - confirmate de înseși cifrele și statisticile specialiștilor Guvernului, nu mai se justifică, iar invocarea de către Guvern a unei imprevizibilități, instabilități și nesiguranțe nu se mai poate justifica după 1 an de pandemie și stare de fapt stabilă, fiind evident că niciodată populația nu este și nu va fi ferită de pericolul iminent al vreunei îmbolnăviri. Sub acest pretext nu poate fi menținută o continuă stare de alertă.

Solicită să se aibă în vedere că în luna august va avea loc la Cluj-Napoc, cu acceptul expres al membrilor Guvernului României, festivalul "C. " la care vor participa sute de mii de turiști din toată lumea, fiind imposibil din punct de vedere fizic a se respecta de distanțarea socială, context în care starea de alertă nu mai poate fi justificată de Guvernul României decât cel mult pentru restul cetățenilor români care nu participa la un astfel de eveniment.

Apreciază că există o dublă măsură atât timp cât evenimentul se va desfășura în timpul stării de alertă, dar este contradictoriu cu starea de alertă, ceea ce reprezintă un adevărat "abuz de putere" din partea Guvernului României.

De asemenea, apreciază că din art. 5 alin. (2) din Hotărârea de Guvern atacată, care prevede că se prelungește aceeași stare de urgență care a fost instituită prin H.G. nr. 394 începând cu luna mai 2020, reiese că menținerea stării de alertă este ilegală, aspect ce rezultă fără echivoc din dispoziția expresă în sensul că actele normative emise anterior își mențin aplicabilitatea. Or, în măsura în care o H.G., emisă pe o perioadă limitată în timp, iese din vigoare, își pierd valabilitatea și eficacitatea și actele emise în baza sa, respectiv cele emise în executarea actului normativ cu valoare superioară. Din punct de vedere al ierarhiei actelor normative este absurd ca vreun act administrativ normativ inferior să ultraactiveze actului normativ în baza căruia a fost emis, sens în care indică dispozițiile art. 11 lit. c), art. 35, art. 53 alin. (1) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea Guvernului.

O stare de alertă, potrivit definițiilor de mai sus, nu se poate întemeia pe o stare existentă cu 10-11 luni în urmă. Ea trebuie raportată la situația concretă existentă în momentul dispunerii ei, altminteri se constituie într-un exces de putere. După 10 luni de pandemie nu se mai poate susține cu temei că ar exista o situație de urgență, iar o asemenea interpretare ar goli practic de conținut însuși caracterul esențial al unei asemenea situații - acela de a fi excepțional și urgent.

Starea de pandemie a devenit ceva obișnuit, s-ar putea să mai dureze în timp, astfel că starea de alertă menținută de guvern prin prelungiri succesive și consecutive nu mai poate constitui un mijloc adecvat pentru gestionarea pandemiei.

În consecință, pentru gestionarea pandemiei Covid-19 nu se mai poate invoca nici urgența, nici excepționalitatea, nici evoluția necontrolată prin urmare menținerea acestei stări care creează mari tensiuni și generează consecințe negative multiple, echivalează cu denaturarea scopului său. În momentul de față evoluția pandemiei nu mai reprezintă un eveniment imprevizibil, cum se putea aprecia ia debutul pandemiei, după 1 an de pandemie Guvernul având la îndemână, sau având obligația sa realizeze, previziuni, aprecieri cu privire la modalitatea de gestionare și control a pandemiei, iar în caz de constatare a inexistentei acestor masuri culpa aparține tot acestui organism, astfel că măsurile nu mat pot fi considerate ca având caracter de urgență.

Ca urmare, recurgerea guvernului la prelungirea lunară și repetată a stării de urgență bazat pe același motiv și neținând cont de starea de fapt "la zi", se constituie într-un exces de putere care trebuie sancționat de justiție.

Menținerea în continuare a măsurilor ce restrâng drastic drepturi fundamentale contravine în mod flagrant art. 53 din Constituție, nu este nici proporțională, nici necesară raportat la situația concretă din acest moment, și nu a fost nici la instituire.

Din punct de vedere legislativ - modificarea Legii 55/2020 prin O.U.G. nr. 192/2020 - (care restrânge în mod semnificativ drepturi fundamentale) este contrară Cartei Uniunii Europene a Drepturilor Omului, a Constituției și a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Efectele menținerii stării de alertă, cu restrângerile pe care le presupune, creează mai mult rău în toate domeniile, economic, cultural, educativ și medical ne-covid, decât eventualul folos medical.

În plus, Curtea de Conturi a României a comunicat faptul că prejudiciile constatate în urma achizițiilor publice efectuate în stare de urgenta de către instituțiile Guvernului României, sunt de 2.875.160 RON la Ministerul Sănătății, respectiv de 15,2 mii RON la IGSU. Ca urmare, întrebarea este dacă nu cumva prin "prelungirea stării de alertă" se permite atribuirea de lucrări și materiale medicale fără a se respecta cel puțin concurența în domeniul achizițiilor publice și atribuirea fără licitații de lucrări și materiale și dacă suntem în prezenta unei discriminări pe plan economic, în care multe societăți comerciale sunt private în acest mod.

Raportat la viața individuală, consideră că demnitatea vieții umane primează chiar față de dreptul la sănătate, în măsura în care, în numele acestuia, se încearcă un șantaj emoțional evident și se urmărește a se impune un control excesiv și condiții umilitoare de trai.

Apare cu evidență că prin măsurile luate au fost sacrificate, în esență, toate celelalte drepturi fundamentale, inclusiv dreptul la îngrijirea sănătății pentru orice alte afecțiuni, fără nicio proporționalitate. Tratatele internaționale și Constituția nu stabilesc vreo ierarhie între aceste drepturi iar în cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene primul drept amintit este demnitatea umană.

De asemenea, susțin recurenții că suntem în prezența unei suprareglementări care cauzează insecuritate juridică și paralelism legislativ, prohibit de Curtea Constituțională. O serie de măsuri, ca de exemplu purtarea măștii, închiderea școlilor, sau a restaurantelor, se dispun ba prin hotărâri ale Comisiei Județene de Situații de Urgență, ba prin hotărâre de Guvern pentru întreaga țară, prin urmare populația este dezorientată, înfricoșată și pur și simplu nu mai știe ce comportament i se pretinde.

Se observă în consecință, că suntem în prezența unei reacții disproporționate, exagerate, caracteristic unui exces de putere din partea diferitelor autorități, care nu au competențe clar stabilite.

Cu privire la disproporționalitatea, excesivitatea, lipsa de oportunitate, contradictorialitatea și inconsecvența măsurilor luate arată că Guvernul României nu motivează actul administrativ, întrucât la fiecare prelungire a stării de alertă, deci lunar, nu aduce nimic nou în motivarea actului administrativ, acest aspect echivalând cu nemotivarea actului administrativ și, așadar, cu lipsa unei garanții împotriva arbitrariului, și se impune cu deosebire în cazul actelor care restrâng drepturi.

Curtea Europeană de Justiție a reținut că motivarea actului administrativ, trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte de o manieră clară algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată.

Așadar, apreciază că instanța de fond trebuia să sancționeze "excesul de putere" al Guvernului României prin pronunțarea unei soluții de admitere în integralitate a cererii, soluție ce putea fi motivată cu ușurință pe înseși încălcările normelor de drept material invocate, norme ce reprezintă în mare parte încălcări ale drepturilor fundamentale și cetățenești, precum si norme ce privesc tehnica legislativă.

3.2. Recursul promovat de pârâtul Guvernul României a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ. acesta solicitînd admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea pe fond a cererii de anulare a H.G. nr. 531/2021, astfel cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 550/2021, ca neîntemeiată.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. solicită să se constatate că judecata cauzei s-a dispus fără citarea autorității pârâte, în condițiile art. 153 și următoarele din C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 175 C. proc. civ.. Astfel, arată că pentru termenul de judecată acordat în data de 07.06.2021 (termen la care instanța a rămas în pronunțare) nu a fost citat și nici nu i s-au comunicat "Precizările", depuse de reclamanți în data de 31.05.2021, fiind nesocotite principiile dreptului la apărare, egalității de arme și contradictorialității.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că instanța de fond nu a analizat în mod judicios susținerile părților, chestiunile de fapt și de drept și a dispus admiterea, în parte a cererii de anulare, fără a fi respectate exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Verificând conținutul sentinței atacate se poate constata că aceasta nu îndeplinește cerințele menționate de textul de lege, întrucât judecătorul fondului nu a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, nefiind indicate motivele pentru care au fost admise și cele pentru care au fost respinse susținerile părților.

Apreciază că hotărârea instanței este motivată spre interesul reclamanților, în condițiile în care judecătorul fondului nu a luat act de apărările formulate de Guvernul României și, mai mult, nu a justificat de ce acestea ar trebui respinse.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că hotărârea instanței de fond este rezultatul interpretării și aplicării greșite a normelor de drept material aplicabile în cauză, respectiv Legea nr. 55/2020 și Legea nr. 554/2004.

În primul rând, se arată că hotărârea instanței de fond este criticabilă pentru modalitatea în care a fost soluționată excepția lipsei plângerii administrative prealabile, prin raportare la dispozițiile art. 193 din C. proc. civ., art. 7 și art. 8 alin. (1) - (12) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, apreciază că reținând situația de excepție de la obligativitatea plângerii prealabile, pe motiv că actul atacat a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, instanța de fond a plecat de la o premisă majoră falsă, tot falsă fiind și concluzia acestui raționament, care a dus la o aplicare greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, întrucât este evident că ipoteza premisă în ceea ce privește actul administrativ pentru care nu este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile nu se regăsește în cauză, știut fiind că rolul actelor normative este acela de a produce efecte juridice, publicarea în Monitorul Oficial asigurând intrarea actului (hotărâre a Guvernului) în vigoare.

Consideră că plângerea prealabilă reprezintă o condiție de admisibilitate a cererii de anulare a actului administrativ contestat, art. 7 alin. (1), art. 8, 12 și 18 din Legea nr. 554/2004 trebuind interpretate în mod corelat, acestea prefigurând o procedură unitară.

O altă critică formulată sub acest aspect vizează greșita respingere a excepției lipsei de interes și a excepției lipsei de obiect, prin raportare la dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ. și cele ale art. 2 alin. (1) lit. p) și r) și art. 8 alin. (1) - (12) din Legea nr. 554/2004.

Arată că instanța a reținut că "reclamanții au invocat interesul legitim public în sensul că aceste hotărâri (...) nu mai constituie un mijloc adecvat pentru gestionarea pandemiei" și că "totodată au invocat interesul legitim privat, constând în aceea că, condițiile impuse (...) i-au împiedicat să participe și îi împiedică în continuare", raționament din care se poate observa că aceasta a inversat regula consacrată de art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, care stabilește expres că persoanele fizice pot formula capete de cerere prin care se invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar invocării unui interes legitim privat.

Apreciază că instanța și-a însușit nelegal susținerile intimaților-reclamanți care, cu precădere, au invocat în acțiunea lor motive de nelegalitate subsumate unui interes public. Noțiunea de interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ nu se confundă cu noțiunea de "interes" în sensul condiției de exercitare a dreptului la acțiune în dreptul procesual civil. Stabilirea existenței unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ.

Or, H.G. nr. 531/2021, cu modificările și completările aduse prin H.G. nr. 580/2021 a fost adoptată în baza și în executarea în concret a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 și în limitele acesteia, iar intimații-reclamanți nu au probat existența încălcării vreunui drept personal, recunoscut de lege, prin adoptarea actului sau unui interes legitim, astfel cum sunt acestea definite la art. 2 alin. (1) lit. o) și lit. p) din Legea nr. 554/2004, motivele prezentate putând fi incluse, cel mult, în categoria interesului general.

Totodată, trebuia ca instanța să analizeze lipsa de interes și prin prisma componentei de actualitate a acestuia, raportat la dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., prin raportare la folosul efectiv pe care persoana vătămată l-ar obține în ipoteza admiterii acțiunii, întrucât interesul trebuie să subziste pe tot parcursul soluționării cauzei.

Dat fiind faptul că la acest moment hotărârile contestate nu mai sunt în vigoare, acestea producându-și efectele timp de 30 de zile de la data adoptării, intimații-reclamanți nu ar obține niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluții, definitive, de anulare parțială a actului administrativ.

Cu privire la fondul cauzei, arată că sentința este dată cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 și ale Legii nr. 554/2004.

Astfel, însușindu-și exclusiv susținerile reclamanților, instanța apreciază că măsurile a căror anulare s-a dispus sunt nelegale întrucât, în esență, acestea "înlocuiesc legea", "scopul lor nu mai este protejarea sănătății asigurată deja prin alte măsuri, ci obligarea persoanelor la vaccinare", "dezavantajează și discriminează persoanele nevaccinate", stabilesc "cu exces de putere alte măsuri pentru asigurarea rezilienței comunităților și pentru diminuarea impactului de risc decât cele la care se referă legea" și sunt discriminatorii, astfel încât se încalcă art. 51 și art. 53 din Constituție, Legea nr. 55/2020 și O.G. nr. 137/2020.

Apreciază că nu puteau fi reținute elemente de nelegalitate ale actului contestat, acesta fiind adoptat cu respectarea cerințelor de legalitate cerute actelor administrative și anume: să fie adoptate sau emise de către autoritățile competente din punct de vedere material/teritorial și în limitele acestor competențe; conținutul acestora să fie conform cu conținutul legii în baza cărora sunt adoptate/emise; să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative și a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Or, toate aceste cerințe esențiale au fost respectate în cauză, H.G. nr. 531/2021 fiind emisă în temeiul prevederilor art. 108 din Constituția României, republicată, și în temeiul și în deplină concordanță cu prevederile art. 3, 4, 6 și art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările și completările ulterioare și ținând cont de prevederile legale, amplu indicate în preambulul său. 14 De asemenea, H.G. nr. 550/2021 are la baza același fundament legal.

Nu pot fi primite susținerile instanței de fond în sensul că H.G. nr. 531/2021, cu modificările și completările ulterioare, adaugă la lege prin măsurile dispuse, întrucât restrângerea unor drepturi și libertăți în contextul pandemiei de COVID-19 este stabilită în Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările și completările ulterioare. Având în vedere evoluția pandemiei, autoritățile au ajustat măsurile de protecție în funcție de rata de infectare la nivel național, măsurile fiind înăsprite/relaxate în funcție de rata de infectare la mia de locuitori, măsurile fiind fost luate cu respectarea dreptului populației la sănătate, precum și a prevederilor legale adoptate în contextul pandemiei, și se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autoritățile competente, potrivit art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020.

Ca atare, raportat la nevoile sociale emergente, statele au deplină competență de a dispune asupra tuturor măsurilor, fie preventive, fie combative, pe care consideră că este necesar să le adopte în scopul apărării sănătății publice, așa încât hotărârea de guvern contestată nu adaugă la lege, măsurile prevăzute în acest act stabilind în mod concret acțiunile pentru creșterea capacității de răspuns, asigurarea rezilienței comunităților și diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condițiile concrete de aplicare, precum și destinatarii acestor măsuri.

Referitor la criticile privind vaccinarea, arată că adunările în masă (precum competițiile sportive) sunt definite de OMS ca fiind evenimente caracterizate prin concentrarea de persoane într-o anumită locație pentru un anumit scop pe o perioadă stabilită de timp, care pot amplifica transmiterea COVID-19 și care pot pune presiune suplimentară pe sistemul de sănătate al țării gazdă sau ale comunității.

Scopul activității de vaccinare a populației este asigurarea dreptului la sănătate individuală și colectivă, prin eliminarea sau reducerea morbidității, invalidității și a mortalității prin boli transmisibile. Activitatea de vaccinare este o componentă principală, prioritară a sistemului de sănătate publică prin care se urmărește asigurarea sănătății indivizilor în cadrul unor comunități sănătoase.

În ceea ce privește discriminarea anumitor cetățeni, reținută de instanța de fond, arată că nu poate fi reținută existența unei stări de discriminare în condițiile în care, din interpretarea dispozițiilor art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, reiese că acțiunea în contencios administrativ poate fi o acțiune în anulare a actului administrativ propriu-zis, o acțiune de a obliga autoritatea publică să emită un act administrativ (în cazul refuzului nejustificat sau al nesoluționării în termenul legal a cererii) sau o acțiune de recunoaștere a dreptului pretins sau a interesului legitim. Ca urmare, constatarea unei stări de discriminare, produsă de un act administrativ, nu putea forma obiectul unei acțiuni în contencios administrativ și în acest context invocă inadmisibilitatea prezentului demers judiciar, prin raportare la Decizia ICCJ-RIL nr. 10/2016, așa încât instanța de contencios administrativ nu ar fi putut constata existența unei stări de discriminare prin adoptarea actului contestat ci putea analiza actul strict din perspectiva actelor de bază, de nivel superior, în temeiul și în executarea cărora acesta a fost adoptat.

Conform prevederilor legale, există discriminare când, în situații identice, se aplică reguli diferite. În speță nu poate fi reținut că măsurile au fost aplicate în situații identice, acestea fiind adoptate pe o perioadă limitată în timp, într-o situație excepțională determinată de situația pandemică, în contextul stării de alertă actuale. Prin urmare, nefiind situații identice/analoage/egale, se poate justifica o diferență de tratament juridic, pe criterii obiective și rezonabile, nefiind încălcate prevederile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 55/2020, care face referire la principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile, așa încât măsurile adoptate prin H.G. nr. 531/2021, cu modificările și completările ulterioare, sunt legale și temeinice.

În ceea ce privește considerentele instanței de fond referitoare la faptul că nu există "niciun studiu care să conducă la concluzia necesității instituirii acestor măsuri suplimentare de excludere" și că "scopul nu mai este protejarea sănătății asigurată deja prin măsurile impuse anterior ci obligarea persoanelor la vaccinare" sau că aceste măsuri " dezavantajează și discriminează" unele persoane iar "aceste dispoziții discriminatorii nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim, atât timp cât există metode de atingere a scopului asigurării sănătății populației prevăzute chiar în actul administrativ normativ atacat care ar fi suficiente să asigure scopul propus", apreciază că raționamentul instanței este total nelegal, eronat și realizat cu neobservarea actelor care au stat la baza emiterii H.G. nr. 531/2021 și a H.G. nr. 550/2021, și anume Notele de fundamentare, Hotărârea Comitetului National pentru Situații de Urgentă nr. 26/2021, Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 08.05.2021, întocmită la nivelul Centrului Național de Conducere și Coordonare a Intervenției, respectiv de Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 29/2021 și Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 13.05.2021, depuse la dosarul cauzei.

Cu toate că argumentele expuse de instanță au îmbrăcat forma unei analize a actului administrativ normativ din prisma legalității acestuia, în fapt, întreaga motivare vizează necesitatea și proporționalitatea măsurilor, în concret, oportunitatea luării măsurilor în discuție.

Actul administrativ normativ care face obiectul acțiunii a fost adoptat pentru punerea în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 și, în mod evident, nu conține soluții legislative care să fie contrare cu concepția sau finalitatea urmărită de actele de bază sau care să adauge la lege, cum eronat reține instanța. Măsurile de limitare a drepturilor și libertăților fundamentale au ca scop protejarea sănătății publice prin luarea măsurilor de prevenire a răspândirii la nivel național a virusului SARS-CoV-2.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., apreciază că hotărârea instanței este dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Atribuțiile Guvernului în gestionarea situației generate de pandemia COVID-19 își au fundamentul în dispozițiile Legii nr. 55/2020, în special, art. 4, 5 și 6 din lege.

Or, sub aspectul oportunității este evident că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 55/2020, a alege una dintre mai multe soluții, este un atribut care revine autorităților competente, cărora instanța nu li se poate substitui.

Astfel, instanța nu se poate substitui Centrului Național de Coordonare și Conducere a Intervenției, Comitetului Național pentru Situații de Urgență și Guvernului României în a evalua, în baza factorilor de risc prevăzuți la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările ulterioare, necesitatea menținerii unui răspuns amplificat la situația de urgență determinată de răspândirea noului coronavirus, aspecte materializate în cuprinsul documentului intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 08.05.2021 (respectiv 13.05.2021)", întocmit la nivelul Centrului Național de Conducere și Coordonare a Intervenției.

Nu se poate reține că actul contestat reprezentat de H.G. nr. 531/2021, cu modificările și completările ulterioare a fost adoptat cu exces de putere, iar instanța de judecată nu poate restrânge Guvernului competența legală de a adopta măsuri care să răspundă cât mai eficient nevoilor generate de pandemia COVID-19.

O asemenea manieră de a acționa, prin care instanța de judecată să stabilească în ce mod ajunge autoritatea publică să administreze, în speță să ia măsurile cele mai eficiente pentru diminuarea impactului tipului de risc, echivalează cu atribuții ce intră în sfera administrației active.

Instanțele de judecată sunt datoare să judece, însă principiul separației puterilor în stat, reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituție, republicată ("Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească în cadrul democrației constituționale"), oprește instanțele judecătorești să intre în sfera atribuțiilor executivului în maniera solicitată de reclamant în prezenta cauză.

3.3. Prin recursul promovat de Ministerul Afacerilor Interne și întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și rejudecarea cauzei în sensul respingerii acțiunii reclamanților, în principal ca lipsită de interes, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critică în primul rând modul de soluționare a excepției lipsei de interes în susținerea cererii de chemare în judecată.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere în justiție poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii acțiunii.

Dat fiind faptul că, la acest moment, hotărârile de Guvern contestate nu mai sunt în vigoare, acestea producându-și efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, astfel că recurenta nu ar obține niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluții de anulare parțială a actului administrativ.

În ceea ce privește soluția dată de prima instanță excepției lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii în anularea H.G. nr. 531/2021, astfel cum a fost modificată, arată că prin cererea de intervenție accesorie a solicitat instanței să constate că art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8 alin. (1), Legea nr. 554/2004 oferă subiectelor de drept privat un mecanism de contencios administrativ subiectiv, în cadrul căruia sancțiunea juridică a anulării unui act administrativ nelegal poate fi aplicată numai dacă actul respectiv are efecte vătămătoare asupra dreptului subiectiv sau interesului legitim afirmat de reclamant, fiind realizată astfel distincția dintre contenciosul subiectiv de contenciosul obiectiv.

Legea nr. 554/2004 stabilește cadrul procesual al litigiului de contencios administrativ, reglementând în detaliu categoriile de subiecte care pot avea calitate procesuală activă, persoanele sau entitățile care pot fi chemate în judecată, obiectul acțiunii, condițiile de exercitare a dreptului la acțiune, precum și limitele controlului judecătoresc asupra actelor administrative.

Trecând peste faptul că intimații-reclamanți nu invocă motive de nelegalitate concrete, limitându-se la afirmații de ordin general, fără susținere, aceștia nici nu arată care este interesul propriu, particular vătămat, motivele invocate având un caracter general.

Prima instanță a aplicat în mod eronat dispozițiile legale privind legitimarea persoanelor fizice de a invoca încălcarea unui interes legitim public. Astfel, deși art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004 stabilește regula conform căreia persoanele fizice pot formula capete de cerere prin care se invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în speța dată instanța a acceptat ca intimații să inverseze această regulă.

Astfel, la pagina nr. 11 din sentință s-a reținut că "prin acțiunea formulată și precizată reclamanții au invocat interesul legitim public în sensul că aceste Hotărâri de Guvern care instituie starea de alertă menținută prin prelungiri consecutive nu mai constituie un mijloc adecvat pentru gestionarea pandemiei (...) Totodată, au invocat interesul legitim privat constând în aceea că, condițiile impuse pentru a putea participa la activități culturale și sportive i-a împiedicat să participe și îi împiedică în continuare (...)".

Or, în cadrul legal reglementat de dispozițiile Legii nr. 554/2004, reclamant poate fi, în înțelesul art. 1 alin. (1) și (2), orice persoană fizică sau juridică dacă îndeplinește condiția de a se considera vătămată într-un drept ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ, tipic sau asimilat, adresat ei sau altui subiect de drept.

Noțiunea de "interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ" nu se confundă cu noțiunea de "interes" în sensul condiției de exercitare a dreptului la acțiune în dreptul procesual civil. Stabilirea existenței unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ.

Atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și din susținerile orale ale reclamanților, se desprinde concluzia că aceștia tind la ocrotirea unui interes legitim public. Astfel, reclamanții au susținut la modul impersonal, că "o persoană ar trebui să plătească aproximativ 300 - 400 RON pentru a participa la un eveniment sportiv" etc., fără a proba producerea unui vătămări personale, proprii.

După cum se poate observa cu ușurință din hotărârea criticată, instanța a analizat toate măsurile dispuse de autorități prin H.G. nr. 531/2021 modificată, chiar dacă reclamanții nu au invocat și dovedit o vătămare în raport de acestea (spre exemplu art. 1 pct. 27 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 531/2021 - participarea Ia festivitățile școlare prilejuite de terminarea anului școlar), fapt care vine să întărească critica referitoare la excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii.

În ceea ce privește soluția dată cu privire la fondul cauzei, contrar celor reținute de către prima instanță, consideră că măsurile dispuse prin H.G. nr. 531/2021, modificată prin H.G. nr. 580/2021, au fost emise în limitele constituționale și a celor permise de Legea nr. 55/2020, actul administrativ fiind temeinic și legal.

Din această motivare a instanței se desprind două motive principale avute în vedere la pronunțarea soluției de admitere a acțiunii: pe de o parte, faptul că actul administrativ nu ar respecta o presupusă structură impusă de art. 5 din Legea nr. 55/2020, iar pe de altă parte, existența unei discriminări.

Cu privire la primul aspect, arată că restrângerea unor drepturi și libertăți în contextul pandemiei de COVID- 19 este stabilită în Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, în art. 6 lit. c) și d) din Legea nr. 55/2020 este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungește starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: "c) măsuri pentru creșterea capacității de răspuns, asigurarea rezilienței comunităților și diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condițiile concrete de aplicare și destinatarii acestor măsuri; d) instituțiile și autoritățile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

Articolul 53 alin. (2) din Constituția României, republicată, prevede faptul că restrângerea drepturilor "poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică", iar măsurile trebuie să fie proporționale cu situația care le-a determinat și să fie aplicate "în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății" vizate.

Astfel, legea fundamentală solicită autorităților statului să dispună măsuri necesare pentru asigurarea sănătății publice și dă posibilitatea ca aceste măsuri să fie realizate prin restrângerea unor drepturi și libertăți fundamentale, iar legiuitorul a permis ca prin hotărâre de guvern să poată fi adoptate măsuri pentru asigurarea rezilienței comunităților, respectiv "măsuri de protecție a vieții și pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătății persoanelor".

Măsurile anulate de către instanță se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autoritățile competente, potrivit art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020. De asemenea, arată că autoritățile publice sunt primele care exercită puterea de apreciere asupra necesității ingerinței, la momentul emiterii actului, iar analiza de proporționalitate trebuie să stabilească dacă se păstrează un just echilibru între interesele generale ale societății și interesul reclamantei, respectiv dacă ingerința răspunde unei nevoi sociale imperioase,

În ceea ce privește nelegalitatea H.G. nr. 531/2021 prin prisma neconcordanțelor reținute de către instanță, arată că interpretarea expusă nu poate fi primită.

Spre exemplu, la pagina nr. 13 este analizată măsura reglementată la art. 1 pct. 7 din Anexa nr. 3, prin raportare la art. 3

1

alin. (2) din Anexa nr. 2, iar instanța concluzionează că în Anexa nr. 3 la Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc este adăugată o măsură de reziliență contrară celei menționate în Anexa nr. 2.

Interpretarea instanței este eronată, întrucât nu are în vedere faptul că aplicarea măsurilor privind participarea la competiții sportive se realizează treptat, în funcție de condițiile îndeplinite de spectatori. Astfel, regula este că la competițiile sportive poate participa orice persoană care face dovada îndeplinirii condițiilor regăsite la art. 3

1

alin. (2) din Anexa nr. 2, numărul spectatorilor fiind limitat în acest caz la pragul de "până la 25% din capacitatea maximă a spațiului", iar în situația în care toți spectatorii sunt vaccinați, sau se vaccinează la intrarea în incintă, competițiile sportive se pot desfășura cu participarea spectatorilor peste 25% din capacitatea maximă a spațiului, același raționament aplicându-se cu privire la fiecare dintre măsurile contestate.

În ceea ce privește pretinsa discriminare instituită prin măsurile dispuse, reținută prin aceea că se recunosc mai multe drepturi celor vaccinați, fiind astfel golit de conținut dreptul la opțiune, a libertății de a te vaccina și, implicit dă naștere la o constrângere exercitată de autoritățile publice), arată că relaxarea treptată presupune evitarea oricăror riscuri de escaladare a cazurilor, prin redeschiderea anumitor evenimente sociale treptat, fiind necesară luarea unor măsuri de precauție, cea mai la îndemână fiind aceea ca persoanele să facă dovada că nu sunt purtătoare de virus și, astfel, că nu vor contribui la răspândirea acestuia în cadrul comunității.

Măsurile contestate se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autoritățile competente și reprezintă o restrângere, justificată obiectiv, a exercițiului libertății de circulație și a libertății întrunirilor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că statele au rolul de organizator neutru și imparțial, veghind totodată la amenajarea tuturor intereselor aflate în joc (cauzele Aktasc. Franței, Bayrak c. Franței, Gamaleddyn c. Franței, Ghazal c. Franței, Singh c. Franței).

Condițiile impuse persoanelor pentru participarea la diferite evenimente care presupun un număr mai mare de persoane sau care au loc într-un cadru predispus transmiterii virusului sunt condiții minime prin care să se asigure o obiectivul legitim de protejare a sănătății publice.

Cu toate că instanța reține existența unei discriminări prin adoptarea măsurilor analizate, aceasta nu arată care este criteriul identificat, dintre cele prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Atât timp cât legiuitorul a indicat în cuprinsul actului normativ referit criteriul de discriminare boală cronică necontagioasă, iar Covid-19 este o boală contagioasă, care se transmite pe cale respiratorie, este evident că restrângerea activităților persoanelor care nu au luat un minim de precauție pentru prevenirea răspândirii virusului nu poate fi apreciată ca discriminatorie.

În legătură cu principiul egalității regăsit la art. 16 alin. (1) din Constituția României, Curtea Constituțională a reținut că "principiul egalității cetățenilor în drepturi presupune egalitatea de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile, după cum impune și aplicarea unui tratament juridic diferit, pentru situații care se deosebesc în mod obiectiv și rezonabil".

Așadar, nu se poate vorbi despre încălcare principiului egalității și, implicit, existența unei discriminări, decât atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă.

A învederat faptul că în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că "analizate în contextul sistemului național, măsurile contestate (obligația de vaccinare a copiilor pentru a fi admiși la grădiniță) de reclamanți se aflau într-o relație rezonabilă de proporționalitate cu scopurile legitime urmărite de statul reclamat, care nu și-a depășit marja de apreciere prin impunerea obligației de vaccinare. Prin urmare, aceste măsuri puteau fi considerate ca fiind "necesare într-o societate democratică" "- Hotărârea CEDO din 08.04.2021 în cauza Vavficka și alții v. Republica Cehă [MC].

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., apreciază că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești la pronunțarea soluției, prin faptul că nu s-a limitat la a examina legalitatea actului administrativ contestat ci a făcut aprecieri asupra oportunității măsurilor dispuse, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

În mod indirect, prin eliminarea măsurilor de prevenire, așa cum a decis instanța de fond, se schimbă politica de răspuns de sănătate publică, putându-se ajunge în situația de sănătate publică din Brazilia, unde autoritățile au negat inițial efectele potențiale ale acestui virus.

În opinia sa, instanța de fond nu a dovedit efectiv care sunt motivele de nelegalitate a dispozițiilor din actul administrativ criticat, soluția fundamentându-se exclusiv pe aprecierea că măsurile nu sunt justificate și că nu sunt proporționale, respectiv că prin prevederile legale anulate se creează o situație de discriminare a sălilor de fitness în raport de asociațiile sportive și centrele comerciale.

Or, prezumția de legalitate, de care se bucură orice act administrativ, nu poate fi combătută cu afirmații, nelegalitatea actului trebuind dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, iar în speță această prezumție nu a fost răsturnată.

Ca urmare, contrar aprecierilor instanței de fond, apreciază că H.G. nr. 531/2021 a fost emisă în limitele și executarea Legii nr. 55/2020.

Prin întâmpinarea formulată de recurenții-reclamanți s-a invocat excepția inadmisibilității recursului promovat de Ministerul Afacerilor Interne, având în vedere că a fost respinsă la fond cererea de intervenție accesorie, iar cu privire la acest aspect nu s-a formulat recurs, prin urmare nu mai are calitate procesuală în cauză.

Cu privire la recursul pârâtului Guvernul României a arătat, în primul rând, că în urma pronunțării Deciziei CCR nr. 392/din 8 iunie 2021, publicată la 12. 07. 2021, problema plângerii prealabile în situația hotărârii de prelungire a stării de alertă este neavenită și superfluă, atâta timp cât Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile Legii nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cauză având în vedere că ele împiedică accesul efectiv la justiție.

În ceea ce privește criticile referitoare la interesul personal a arătat că acesta, îmbinat cu cei public, este evident. Accesul la o serie de evenimente este condiționat, astfel că sentința a reținut foarte judicios existența interesului și imposibilitatea furnizării unei dovezi negative, în sensul că nu se permite accesul la o instituție de cultură sau eveniment sportiv.

Cu privire la vaccinarea anti-covid, arată că în România aceasta este voluntară. Prin urmare exercitarea dreptului de opțiune cu privire la vaccinare este liberă, nu poate fi condiționată și nu poate produce vreo consecință negativă. În momentul în care intervine o condiționare de orice natură, dreptul la opțiune nu mai este liber, ceea ce echivalează cu încălcarea esenței dreptului fundamental de a dispune de propria persoană.

Recurentul-pârât Guvernul României a formulat, la rândul său, întâmpinare față de recursul promovat de recurenții-reclamanți, solicitând, în principal anularea acestuia, pe cale de excepție, ca netimbrat, respectiv ca nemotivat, ținând cont de faptul că nu au fost invocate critici de nelegalitate, iar pe fond respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței de fond recurate ca temeinică și legală.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, pe lângă celelalte mențiuni și indicarea hotărârii care se atacă, precum și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

În speță, în cererea de recurs nu sunt indicate și dezvoltate motivele de nelegalitate pentru care este criticată sentința instanței de fond, astfel cum sunt acestea precizate la art. 488 din C. proc. civ.

Dezvoltarea motivelor presupune indicarea greșelilor anume imputate hotărârii instanței de fond, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează.

Deși recurenții invocă formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în fapt reiau criticile de nelegalitate privind H.G. nr. 531/202, fără a critica, în mod distinct, hotărârea instanței de fond în ceea ce privește respingerea cererii de anulare a măsurii prelungirii stării de alertă pe teritoriul României, ceea ce, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) din același cod, atrage sancțiunea nulității recursului.

Pe fondul criticilor formulate de crecurenții-reclamanți, arată că recursul este nefondat, fiind judicios raționamentul instanței de judecată, care a considerat că nu sunt motive de nelegalitate în ceea ce privește măsura prelungirii stării de alertă pe teritoriul României, pentru 30 de zile, începând cu data de 13 mai 2021.

Arată că hotărârea a fost adoptată ținând cont de prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 11/2020, precum și de prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 70/2020, având în vedere prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, și cele ale Legii nr. 81/2018, luând în considerare prevederile art. 16 alin. (1) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004 și pe cele ale art. 11 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 557/20168, având în vedere faptul că evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuți la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 indică necesitatea menținerii unui răspuns amplificat la situația de urgență determinată de răspândirea noului coronavirus, aspecte materializate în cuprinsul documentului intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 08.05.2021", întocmit la nivelul Centrului Național de Conducere și Coordonare a Intervenției, precum și ținând seama de propunerile cuprinse în Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 26/20219.

Temeiul legal al adoptării acestei hotărâri l-au constituit prevederile art. 108 din Constituția României, republicată, și cele ale art. 3,4, 6 și art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020.

Atribuțiile Guvernului în gestionarea situației generate de pandemia COVID-19 își au fundamentul în dispozițiile Legii nr. 55/2020, în special, art. 4, 5 și 6 din lege, iar actul administrativ normativ care face obiectul acțiunii a fost adoptat pentru punerea în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectele pandemiei de COVID-19 și, în mod evident, nu conține soluții legislative care să fie contrare cu concepția sau finalitatea urmărită de actele de bază.

Prin întâmpinarea sa, recurentul Ministerul Afacerilor Interne a invocat excepția nulității recursului reclamanților pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Arată că recurenții se limitează la a indica, formal, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a indica normele de drept material care ar fi fost încălcate de către prima instanță, sau care să fi fost aplicate greșit, aceștia fiind doar nemulțumiți de faptul că prin H.G. nr. 531/2021, "se prelungește aceeași stare de alertă, care s-a instituit înainte cu 1 an, respectiv începând cu luna mai 2020 - stare care s-a prelungit succesiv până în prezent prin 10 acte normative administrative", așa încât recursul nu întrunește exigențele regăsite în C. proc. civ. referitoare la obligația motivării și solicită să se constatate nulitatea căii de atac formulată.

Pe fondul recursului arată că Hotărârea Guvernului nr. 531/2020 a fost adoptată ținând seama de propunerile din Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 26/10.