ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4655/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 09.06.2021, sub dosar nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, a solicitat instanței: - anularea pct. 2 și pct. 4 ale art. 6 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 531/10.05.2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 13 mai 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, dispoziții introduse prin art. I pct. 6 din H.G. nr. 580/27.05.2021; - publicarea hotărârii judecătorești în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004; - să se constate nelegalitatea pct. 2 1 și a pct. 2 2 ale art. 6 din Anexa nr. 3 a H.G. nr. 531/2021, dispoziții introduse prin articolul unic pct. 9 din Hotărârea nr. 550/14.05.2021, în prezent abrogate; - obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 1000 euro, cu dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data achitării efective, cu cheltuieli de judecată. La data de 13.06.2021, reclamantul a formulat cerere de completare, modificare și precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat, spre deosebire de cererea inițială, să nu se anuleze, ci să se constate nelegalitatea punctului 2 și a punctului 4 ale art. 6 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 531/10.05.2021 - dispoziții introduse prin art. I pct. 6 din H.G. nr. 580/27.05.2021, constatarea nelegalității acestor dispoziții constituind temei al daunelor morale solicitate. Totodată, în completarea cererii inițiale, reclamantul a solicitat anularea pct. 2, a pct. 4 și pct. 10 ale art. 6 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 636/09.06.2021, precizând că anularea acestor dispoziții ca urmare a constatării nelegalității lor constituie, de asemenea, temei al daunelor morale solicitate. La data de 14.06.2021, reclamantul a formulat o altă cerere de completare, cu privire la nelegalitatea H.G. nr. 550/2021, H.G. nr. 580/2021 șl H.G. nr. 636/2021, prin care arată că măsura condiționării participării la viața socială (intrarea în restaurante, cafenele, baruri, cluburi și discoteci) de prezentarea dovezii de vaccinare, test PCR, test antigen sau trecerea prin boală este vădit discriminatorie și, în consecință, nelegală, încălcând art. 16, art. 22, art. 23, art. 25, art. 26, art. 33 și art. 34 din Constituție și fiind în contradicție și cu tratatele internaționale care interzic discriminarea și care consacră consimțământul liber cu privire la orice intervenție medicală asupra propriei persoane. De asemenea, se încalcă și art. 1 și 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. O nouă cerere de modificare și completare a cererii de chemare în judecată a fost formulată la data de 14.07.2021, prin care reclamantul A. cheamă în judecată și Parlamentul României, în calitate de emitent al Legii nr. 55/2020, solicitând următoarele: - spre deosebire de cererea inițială, astfel cum deja a fost modificată și completată, nu să se anuleze, ci să se constate nelegalitatea pct. 2, pct. 4 și pct. 10 ale art. 6 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 636 din 9 iunie 2021, constatarea nelegalității acestor dispoziții constituind temei al daunelor morale solicitate; - în completarea cererii inițiale, instanța să anuleze pct. 7 al art. 6 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 730/2021, anularea acestor dispoziții ca urmare a constatării nelegalității lor constituind, de asemenea, temei al daunelor morale solicitate; - spre deosebire de cererea inițială, solicită acordarea de daune morale nu în cuantum de 1000 euro, ci de 2000 de euro, iar în completarea cererii inițiale, cu privire la daunele morale, instanța să aibă în vedere și considerentele Deciziei CCR nr. 392 din 8 iunie 2021, publicată în IVI. Of. nr. 688 din 12 iulie 2021, în special considerentele 56-57; - introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Parlamentului României și obligarea acestuia, în solidar cu Guvernul României, la plata daunelor morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată. La data de 19.07.2021, a fost înregistrată în dosar o altă cerere de modificare și completare a cererii de chemare în judecată, prin care reclamantul precizează că renunță la acțiunea împotriva Parlamentului României, iar petitul privind daunele morale cu daunele-interese aferente este formulat și în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, "în calitate de putere legislativă", prin Ministerul Finanțelor Publice, răspunderea pârâților Guvernului României și a Statului Român fiind solidară. La data de 25.08.2021, reclamantul a formulat o nouă cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul că, referitor la daunele morale, nu solicită obligarea în solidar a celor doi pârâți la plata sumei de 2000 euro, ci solicită obligarea fiecărui pârât la plata sumei de 1000 euro, respectiv Guvernul României, 1000 de euro ca reparație pentru prejudiciul moral cauzat prin emiterea unor hotărâri nelegale de prelungire a stării de alertă, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, 1000 de euro ca reparație pentru prejudiciul moral cauzat prin imposibilitatea de a obține o hotărâre judecătorească în termenul de aplicabilitate a hotărârilor de prelungire a stării de alertă.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 120/2021 din 8 noiembrie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a respins acțiunea formulată, astfel cum a fost modificată, de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Brașov. În motivarea cererii de recurs, recurentul – reclamant a susținut că hotărârea primei instanțe a fost dată, pe de o parte, cu aplicarea greșită a normelor naționale de drept material, iar pe de altă parte, cu aplicarea greșita a normelor de drept material ale UE. În ceea ce privește aplicarea greșită a normelor naționale de drept material, s-a arătat că instanța de fond a interpretat în mod necorespunzător art. 5 alin. (3) din Legea nr. 55/202 și, drept urmare, în considerentele hotărârii atacate, la pagina 12, paragraful 3, a reținut în mod eronat că: "toate dispozițiile legale enumerate anterior, ce fac obiectul analizei de legalitate în cauză, impun anumite limitări ale activității operatorilor economici, limitări a căror respectare impune prezentarea de către persoanele fizice a unui certificat prin care să facă dovada vaccinării, infectării cu virusul SARS-CoV-2 sau a unui test negativ". Rezultă că instanța de fond a considerat că prezentarea de către persoanele fizice a unui certificat prin care să facă dovada vaccinării, infectării cu virusul SARS-CoV-2 sau a unui test negativ se circumscrie art. 5 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 55/2020, adică "limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activității unor instituții sau operatori economici", deși prin aceasta se încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 53 alin. (1) și art. 26 din Constituția României. În ceea ce privește aplicarea greșita a normelor de drept material ale UE, recurentul – reclamant a susținut că instanța de fond a reținut în mod eronat că "Regulamentele nr. 2021/953 și 2021/954 emise de Parlamentului European și Consiliu, care reglementează cadrul pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare și vindecare de COVID-19 (certificatul digital al UE privind COVID) pentru a facilita libera circulație pe durata pandemiei de COVID-19 [...] stabilesc că statele membre pot utiliza certificatele privind Covid și în scopuri pur interne, cum ar fi accesul la evenimente, în aceleași condiții. Aceste Regulamente au stabilit și obligația ca operatorii de date și persoanele împuternicite de operatori pentru prelucrarea de date cu caracter personal să ia masurile tehnice și organizatorice adecvate pentru a asigura un nivel de securitate corespunzător riscului prelucrării", astfel că ar fi îndeplinită exigența constituțională prevăzută de art. 26 ca garanțiile asociate dreptului la viață intimă, familiala și privată să fie stabilite prin lege. Însă, instanța de fond nu a făcut distincție între utilizarea transfrontalieră, pe de o parte, și utilizarea internă, pe de altă parte, a certificatelor. Certificatul menționat de Regulament este menit să faciliteze circulația persoanelor pe teritoriul UE în context transfrontalier, deci între statele Uniunii, și nu pe teritoriul statelor naționale. Regulamentul UE nr. 2021/9S3 nu se aplică în cazul utilizării certificatului digital al UE privind COVID în context intern, precum frecventarea unităților de alimentație publică sau a piscinelor, iar pe cale de consecință, hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material ale UE. De aceea, pentru justa soluționare a recursului este de reținut și Avizul comun 4/2021 al CEPD-AEPD referitor la propunerea de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind un cadru pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, de testare și de vindecare în vederea facilitării liberei circulații în timpul pandemiei de COVID-19 (certificatul verde digital), Versiunea 1.1, 8 aprilie 2021. În lumina Regulamentului UE nr. 2021/953 (art. 10 alin. (3), statele membre precum România nu pot utiliza ca temei al prelucrării în context intern Regulamentul (UE) 2021/953. În temeiul acestui Regulament, doar autoritățile competente și operatorii de servicii de transport transfrontalier de persoane pot prelucra prin consultare datele incluse în certificatul digital al UE privind COVID. A mai invocat recurentul și Regulamentul (UE) 2016/679 - considerentul (41), arătând că prelucrarea prin consultare de către operatorii economici a datelor înscrise în certificate/adeverințe trebuie să respecte cerințele care decurg din ordinea constituțională a statului membru precum art. 53 alin. (1) din Constituția României, în latura sa privitoare la restrângerea numai prin lege a exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale. Prin urmare, temeiul juridic național pentru utilizarea în context intern a certificatului digital al UE privind COVID trebuia să fie reglementat în mod clar, precis și previzibil în dreptul intern la nivel de lege ca instrumentum, ceea ce nu s-a întâmplat, la fel cum nu au fost reglementate corelativ prelucrării prin consultare nici garanțiile relevante pentru prevenirea abuzurilor, ținând seama de riscurile la adresa drepturilor și libertăților persoanelor vizate (Curtea Constituțională în paragraful 42 al Deciziei nr. 498 din 17 iulie 2018). 3.2. Împotriva încheierii din 25.10.2021 și a sentinței nr. 120/2021 din 8 noiembrie 2021, a declarat recurs incident pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței instanței de fond, cu consecința admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Prin recursul formulat, recurenta – pârâtă a criticat modalitatea în care instanța de fond a soluționat excepțiile invocate în cauză. Astfel, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, instanța a dispus respingerea acestei excepții cu încălcarea dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., ale art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ale art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor și ale art. 224 alin. (1) din C. civ. În cauză, față de faptul că motivul principal al cererii s-a referit la faptul că Guvernul României a emis acte cu caracter normativ pentru care reclamantul a invocat nelegalitatea, nu îi conferă Statului Român calitate procesuala pasivă, nici măcar pentru acordarea unor despăgubiri ce rezultă din această procedură. Fiind o acțiune formulată împotriva unor hotărâri de guvern, instanța de fond trebuia să analizeze dacă există identitate între persoana chemată în judecată și cea ținută de obligația de despăgubire pentru emiterea acestor hotărâri. Cu atât mai mult cu cât Ministerul Finanțelor stă în judecată în cauze strict reglementate de dispoziții legale, fie în nume propriu, fie în reprezentarea Statului Român. Instituția reprezentată nu are atribuții de reprezentare a Guvernului României și nici a altor instituții ale Statului. Prin urmare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau juridice - au emis acte administrative și s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se chema în judecată în mod direct persoanele respective. Și în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor pentru Statul Român, instanța de fond a dispus cu încălcarea dispozițiilor art. 80 din C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 219 și următoarele din C. civ. În prezenta cauză, reprezentarea Statului Român se realizează prin Guvernul României, în calitate de reprezentant al puterii executive. În speță, nu sunt implicate acte emise în sfera de competență care ar atrage litigii în care Statul Român ar participa în mod nemijlocit. În condițiile în care legea fundamentală a instituit principiul separației puterilor în stat, Statul Român nu poate fi reprezentat de Ministerul Finanțelor în litigii ce au ca obiect acte administrative cu caracter normativ emise de puterea executivă. 3.3. Împotriva încheierii din 25.10.2021 și a sentinței nr. 120/2021 din 8 noiembrie 2021, a declarat recurs incident și pârâtul Ministerul Finanțelor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului incident, casarea, în parte, a hotărârii recurate și, ca urmare a rejudecării, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. În motivarea cererii de recurs, recurentul – pârât a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 223 din C. civ. și art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009. Astfel, instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor; în raport cu obiectul acțiunii, chemarea în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nejustificată, având în vedere că acest pârât nu a emis niciunul din actele administrative deduse judecății. În cauza de față, raporturile juridice nu s-au creat între reclamant și Ministerul Finanțelor (în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului Român) conform art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. De asemenea, Ministerul Finanțelor nu a emis niciun act a cărui anulare se solicită. Recurentul a invocat, prin cererea de recurs, pe cale de excepție, inadmisibilitatea capătului de cerere prin care se solicită obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 1000 de euro cu daune morale. De vreme ce acțiunea reclamantului față de Statul Roman prin Ministerul Finanțelor vizează exclusiv acordarea de despăgubiri, rezultă că, față de acest pârât, obiectul acțiunii nu se circumscrie dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că litigiul nu se circumscrie nici dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în sensul că acesta nu este ulterior unui alt litigiu care să se fi circumscris dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în care Statul Român prin Ministerul Finanțelor să fi figurat ca parte și în sarcina căruia să fi fost stabilită vreo obligație.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinările formulate la recursul principal declarat reclamant, recurenta – pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor și recurentul – pârât Ministerul Finanțelor au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurentul – reclamant a formulat întâmpinare la recursurile incidente, solicitând respingerea acestora ca nefondate. De asemenea, a formulat răspuns la întâmpinările depuse de recurenții – pârâți.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale La data de 14.06.2022, recurentul – reclamant a depus la dosar cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea emiterii unui aviz consultativ cu privire la interpretarea art. 5 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 55/2020 în raport cu dispozițiile art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv un aviz consultativ privind criteriile pertinente pentru a aprecia dacă art. 5 alin. (3) lit. f) din legea nr. 55/2020 permite restrângerea dreptului la viață privată ca urmare a condiționării accesului de prelucrarea unor datelor sensibile cu caracter personal, respectiv compatibilitatea sub acest aspect dintre art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În susținerea acestei cereri, recurentul a invocat art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 173/2022 pentru adoptarea unor măsuri necesare punerii în aplicare a Protocolului nr. 16 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, publicată în Monitorul Oficial, al României, Partea I, nr. 560 din 8 iunie 2022, potrivit căruia: "Înalta Curte de Casație și Justiție poate solicita Curții Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau din protocoalele la aceasta, în cazul în care apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunțării hotărârii: a) în materie civilă, când este învestită cu judecarea cauzei în recurs", precum și art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 173/2022 potrivit căruia "sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului se face de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la alin. (1), din oficiu sau la cererea unei părți". II. Soluționarea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Examinând cererea recurentului-reclamant de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că solicitarea formulată nu întrunește cerința de a fi utilă și pertinentă în soluționarea litigiului. În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. În conformitate cu o jurisprudență consacrată (Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. Totodată, CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991). În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății. În cauza 283/81, Cilfit și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului. Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile". Așadar, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se formulează doar în situația în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se ivește problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară. Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare sau validitate a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Raportat la considerațiunile și reperele jurisprudențiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reține lipsa de pertinență dar și de utilitate a solicitării propuse de recurentul-reclamant, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză. Astfel, problema de drept a cărei dezlegare o solicită recurentul prin cererea de sesizare a CJUE reprezintă, în fapt, aspecte ce țin de modalitatea concretă, în care instanța națională învestită cu soluționarea litigiului va raporta cadrul legal incident la circumstanțele specifice cauzei deduse judecății. Pentru aceste motive, din maniera în care au fost formulată cererea, reiese fără echivoc că finalitatea acesteia nu constă în interpretarea dreptului Uniunii, respectiv a Tratatului și a principiilor de drept UE, ci se supune Curții o anumită interpretare a unor norme de drept național. Or, potrivit jurisprudenței CJUE, Cauza C-212/04 "nu aparține Curții să se pronunțe asupra interpretării dreptului intern, această misiune incumbând exclusiv instanței de trimitere, care, în consecință, trebuie să determine dacă exigențele amintite (în speță) sunt îndeplinite de dispozițiile reglementărilor naționale aplicabile". Așadar, conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor uniunii indicate de instanța națională, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident și exclusiv atributul instanței naționale. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurentul A.. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. În ceea ce privește recursul principal, acesta a fost întemeiat de recurentul-reclamant pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Acest motiv de recurs nu este fondat, instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare a textelor de lege incidente în cauză. Astfel, prin raportare la susținerile părții reclamante, instanța de fond în mod corect și legal a apreciat că nu pot fi reținute elemente de nelegalitate ale hotărârilor de guvern, respectiv a dispozițiilor din acestea ce fac obiectul analizei de legalitate, reclamantul neprezentând motive apte să conducă la anularea actelor administrative contestate. Legalitatea actelor administrative impune respectarea anumitor cerințe: actele să fie adoptate sau emise de către autoritățile competente din punct de vedere material/teritorial și în limitele acestor competențe; conținutul actului administrativ să fie conform cu conținutul legii în baza căreia este emis; actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative și a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege. Toate aceste cerințe esențiale au fost respectate în cauză, hotărârile de guvern fiind emise în deplină concordanță cu prevederile art. 3, 4, 6 și art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, pornind de la contextul generat de dinamica evoluției situației epidemiologice naționale, dar și internaționale, determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, împrejurare care reclamă adoptarea unor noi măsuri care să permită autorităților publice să intervină eficient și cu mijloace adecvate pentru gestionarea crizei în discuție. Hotărârile de Guvern contestate cuprind măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, posibilitatea restrângerii unor drepturi și libertăți fiind prevăzută de Legea nr. 55/2020 și nu de actul contestat, în acord cu prevederile legale și jurisprudența instanței de contencios constituțional care a statuat faptul că restrângerea drepturilor și a libertăților nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 53 și ale art. 115 alin. (6) din Constituție. Așadar actul normativ care face obiectul acțiunii s-a emis pentru punerea în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 și, în mod evident, nu conține soluții legislative care să fie contrare cu concepția sau finalitatea urmărită de actele de bază. Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de Covid 19 s-a reglementat starea de alertă ca fiind acel răspuns la o situație de urgență de amploarea și intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporțional cu nivelul de gravitate, manifestat sau prognozat al acesteia și necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății. Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 55/2020 s-a stabilit că una dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc este limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activității unor instituții sau operatori economici. Prin același act normativ legiuitorul primar a conferit posibilitatea Guvernului ca prin emiterea unor hotărâri să stabilească măsuri pentru creșterea capacității de răspuns la situația pandemică constatată inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi fundamentale. În cazul concret, pentru adoptarea măsurilor criticate de către recurentul-reclamant s-a avut în vedere evaluarea menținerii unui răspuns adecvat situației de urgență determinată de răspândirea noului Coronavirus. În mod cert măsurile contestate sunt prevăzute de lege, posibilitatea instituirii acestor măsuri prin hotărâre de guvern este prevăzută de art. 6 lit. c) din Legea nr. 55/2020. În acest context, nu se poate aprecia că drepturile fundamentale ar fi fost restrânse prin hotărârile de guvern a căror legalitate este analizată, ele fiind, în realitate, restrânse chiar de Legea nr. 55/2020, față de care H.G. contestate reprezintă doar acte de aplicare. Așadar, Hotărârile de Guvern a căror legalitate este analizată de instanța de contencios administrativ cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (3) lit. b) și lit. f) din Legea nr. 55/2020, potrivit cărora unele dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc sunt "restrângerea sau interzicerea circulației persoanelor și vehiculelor în locurile și, după caz, în intervalele orare stabilite" și "limitarea sau suspendarea, pe durată determinată, a activității unor instituții sau operatori economici". De asemenea, în art. 6 lit. c) și d) din lege, este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungește starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: c) măsuri pentru creșterea capacității de răspuns, asigurarea rezilienței comunităților și diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condițiile concrete de aplicare și destinatarii acestor măsuri; d) instituțiile și autoritățile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz". În aceste condiții, actele normative atacate sunt adoptate cu respectarea Legii 55/2020, acestea fiind emise de legiuitor ca urmare directă a situației pandemice din România, situație de notorietate publică de altfel, care impune, din partea autorităților statului, luarea unor măsuri de protejare a populației din România, fiind știut faptul că, la nivel mondial, toate statele afectate de pandemie au luat măsuri restrictive care afectează anumite libertăți cetățenești. În ceea ce privește încălcarea drepturilor fundamentale garantate de Constituție, Înalta Curte reține că toate măsurile dispuse atât în perioada stării de urgență, cât și în prezent, în perioada stării de alertă, au fost instituite în limitele permise de Constituția României, în măsura art. 53 din Constituție care prevede că "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată in mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății." Conform normei juridice referite, trei condiții cumulative trebuie respectate pentru că, anumite drepturi ale persoanelor, să poată fi restrânse, în condiții legalmente corecte, în contextul stării de urgență: Ingerința trebuie să fie prevăzută de lege Potrivit C.E.D.O., prin lege se înțelege orice act normativ care este accesibil și previzibil. În situația de față, restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților în stare de urgență nu este dispusă de Guvernul României, prin H.G. contestate, ci este prevăzută într-o lege, anume Legea nr. 55/2020. Astfel cum s-a reținut în jurisprudența constituțională, restrângerea unor drepturi constituționale este admisă, ea răspunzând nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor și libertăților celorlalți, atât din perspectiva intereselor individuale, cât și a celor naționale sau de grup și a binelui public, fiind și o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situațiile în care exercițiul lor are un caracter antisocial. Ingerința trebuie să urmărească un scop legitim În acest caz măsurile care limitează drepturile și libertățile fundamentale trebuie să aibă drept scopuri protejarea sănătății și siguranța publică. Convenția europeană enumera scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ: securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății și a moralei, protejarea drepturilor și libertăților altora, împiedicarea divulgării de informații confidențiale sau garantarea autorității și imparțialității puterii. Și această condiție este îndeplinită, măsurile fiind dispuse în vederea prevenirii și împiedicării răspândirii la nivel național a virusului SARS-CoV2. Ingerința trebuie să fie necesară și proporțională într-o societate democratică. Curtea europeană a apreciat că ingerința trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase. Autoritățile statului sunt cele care vor aprecia necesitatea ingerinței, pentru că ele dispun de o marjă de apreciere, mai mult sau mai puțin vastă în funcție de dreptul în cauză. Jurisprudența Curții europene cere ca ingerința să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. Aprecierea, în concret, a proporționalității pe care o face Curtea europeană ține cont de existența nevoii sociale imperioase, or, în speță, toate măsurile sunt dispuse în scopul îndeplinirii obligației ce-i incumbă Statului Român, potrivit art. 34 alin. (2) din Constituția României, unde se stipulează faptul că "statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea [...] sănătății publice". Conform art. 3 – "Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate" din Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinii, Convenția privind drepturile omului și biomedicina, ratificată de România prin Legea nr. 17/2001, "părțile iau, ținând seama de nevoile de sănătate și de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicției lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată". Astfel, se poate aprecia că măsurile stabilite de autorități în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice, fiind adoptate și implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just și proporțional echilibru între drepturile și libertățile fundamentale, în ansamblul lor. Toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorității interesului public și protejarea sănătății publice, acestea fiind absolut necesare dată fiind situația de fapt. Totodată, măsurile dispuse prin normele legale analizate implică prelucrarea datelor cu caracter personal. Prelucrarea este legală având în vedere că este realizată în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine operatorului, dar și pentru este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini care servește unui interes public. Măsurile dispuse prin dispozițiile legale contestate sunt legale și prin raportare la prevederile Regulamentului UE 2016/679 ce reglementează dreptul la protecția datelor cu caracter personal. Prelucrarea datelor de către agenții economici îndeplinește cel puțin două dintre condițiile menționate explicit de art. 6 respectiv litera (d) "prelucrarea este necesară pentru a proteja interesele vitale ale persoanei vizate sau ale altei persoane fizice" cât și litera (e) "prelucrarea este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini care servește un interes public sau care rezultă din exercitarea autorității publice cu care este investit operatorul". Însăși regulamentul UE 2016/679 prevede la punctul 46 "că prelucrarea datelor cu caracter personal ar trebui, de asemenea, să fie considerată legală în cazul în care este necesară în scopul asigurării protecției unui interes care este esențial pentru viața persoanei vizate sau pentru viața unei alte persoane fizice. Prelucrarea datelor cu caracter personal care are drept temei interesele vitale ale unei persoane fizice ar trebui efectuată numai în cazul în care prelucrarea nu se poate baza în mod evident pe un alt temei juridic. Unele tipuri de prelucrare pot servi atât unor motive importante de interes public, cât și intereselor vitale ale persoanei vizate, de exemplu în cazul in care prelucrarea este necesară în scopuri umanitare, inclusiv în vederea monitorizării unei epidemii și a răspândirii acesteia sau în situații de urgență umanitare, în special în situații de dezastre natural sau provocate de om". În raport de aceste prevederi comunitare, Înalta Curte apreciază că dispozițiile din H.G. contestate sunt legal emise cu respectarea dispozițiilor Regulamentului UE 2016/679 în limitele și în vederea aplicării Legii nr. 55/2020 și a scopului acestei legi emise în vederea apărării interesului public organul, respectiv luarea unor măsuri necesare și specifice de prevenire de răspândire a virusului SARS-COV-2. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal, ca nefondat. În ceea ce privește recursurile incidente formulate de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor și de recurentul – pârât Ministerul Finanțelor, Înalta Curtea constată că acestea sunt lipsite de interes. Potrivit dispozițiilor art. 491 C. proc. civ., recursul incident se poate exercita în cazurile prevăzute la art. 472, iar acest text de lege stipulează "intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe". În prezentul litigiu, se observă că prin recursurile incidente formulate nu se tinde la schimbarea sentinței recurate, pârâții necăzând în pretenții în fața primei instanțe, astfel că aceștia nu au interes de a formula recursul incident reglementat de art. 491 rap. la art. 472 C. proc. civ. De asemenea, având în vedere soluția prefigurată pentru recursul principal, favorabilă pârâților titulari ai recursurilor incidente, lipsește de orice interes actual admiterea unei astfel de căi de atac, neputând produce vreun beneficiu practic. Pentru aceste argumente, în baza dispozițiilor art. 33 C. proc. civ., instanța va admite excepția lipsei de interes a pârâților recurenți și va respinge recursurile incidente, ca lipsite de interes.