ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1832/2024

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 18.04.2023 sub nr. x/2023, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat acordarea dreptului de ședere permanentă conform O.U.G. nr. 194/2002.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1644 din 23 octombrie 2023 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată, având ca obiect litigiu privind regimul străinilor - acordare drept de ședere, formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, ca inadmisibilă.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., solicitând rejudecarea acțiunii și acordarea dreptului de ședere permanentă pe terioriul României. În motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 și 6 C. proc. civ. și s-a arătat că prima instanță a respins, în mod nelegal, acțiunea ca inadmisibilă, deși reclamantul a a urmat procedura prevăzută de lege, în sensul că a solicitat I.G.I. acordarea dreptului de ședere, dar acesta a refuzat. Prezentând situația sa personală, recurentul a arătat că la data de 29.10.2019 a fost preluat de la Penitenciarul Bistrița de polițiștii din cadrul Biroului pentru Imigrări în vederea punerii în executare a pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a se afla pe teritoriul României. În opinia recurentului, acesta a fost liberat condiționat în baza sentinței penale nr. 1937/23.10.2019 a Judecătoriei Bistrița, definitivă prin nerecurare la data de 29.10.2019, astfel încât nu are interdicție de a se afla pe teritoriul României pentru o perioadă de 4 ani, dispozițiile art. 66 alin. (1) lit. c) C. pen. nefiindu-i aplicabile. De asemenea, măsura expulzării prin îndepărtarea sub escortă de pe teritoriul României nu se justifică, întrucât nu există un mandat de arestare și nici vreo hotărâre judecătorească definitivă în acest sens. În legătură cu dispoziția de luare în custodie publică abuzivă în termen de 24 ore, recurentul a arătat că aceasta a expirat din anul 2019 și nu se poate pune în aplicare fără un mandat expres. Este adevărat că recurentul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea, cu executare, fără însă a avea o interdicție de a părăsi țara sau localitatea, iar la acest moment măsurile dispuse de I.G.I. nu mai sunt în vigoare și nu se poate susține că recurentul are statutul de tolerat pe teritoriul României. Directorul Inspectoratului General pentru Imigrări a refuzat să respecte toate reglementărilor internaționale care impun respectarea drepturilor omului și mai ales principiul umanismului. Invocând dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002, Legii nr. 554/2004, art. 22 alin. (1), art. 23, art. 25 și art. 26 din Constituția României recurentul a apreciat că întrunește condițiile pentru acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României.

Apărările formulate de intimat Intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a depus întâmpinare, invocând excepția nulității recursului pentru nemotivare, apreciind că acesta nu îndeplinește cerințele de formă prvăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., neconținând motivele de nelegalitate pe care se întemeiază. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 486 alin. (3) C. proc. civ.,: "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: … d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat ".(...) (3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e),(...), sunt prevăzute sub sancțiunea nulității." Articolul 487 alin. (1) C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Conform art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).", "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488." În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport de dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În speță, chiar dacă în mod formal a fost invocată incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 și 6 C. proc. civ., conform cărora casarea unor hotărâri se poate cere "(3) când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii; (4) când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; (5) când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; (6) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;"o astfel de precizare impunea identificarea explicită a normelor de competență, a atribuțiilor sau a regulilor de procedură nerespectate de prima instanță, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs. De asemenea, argumentele prezentate de recurentul-reclamant nu pot fi încadrate în vreunul dintre celelalte motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs limitându-se la prezentarea situației de fapt care a condus la formularea cererii de chemare în judecată și la precizarea faptului că reclamantul s-a adresat Inspectoratului General pentru Imigrări cu solicitarea de acordare a dreptului de ședere, împrejurare ce nu reprezintă argument de nelegalitate și nu a fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosar. De asemenea, recurentul nu a formulat nicio critică raportată la conținutul concret al hotărârii atacate și nu a făcut referire la vreunul dintre considerentele instanței de fond. Constatând că recurentul nu s-a conformat exigențelor cerute de lege și nu a formulat critici care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 anterior menționat, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât și va aplica sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., constatând nul recursul promovat în cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE,