ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1800/2024

Ședința publică din data de 28 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023 la data de 3 mai 2023, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, suspendarea executării dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF 989 din 21 martie 2023, în temeiul art. 14 din Legea 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 151/2023 din 15 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de suspendare formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței și, în urma rejudecării, admiterea cererii de suspendare.

În motivarea recursului, a arătat că în mod eronat a reținut instanța de fond că, în speță, nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Astfel, recurenta a invocat necompetența materială a organelor de inspecție economică-financiară în efectuarea controlului, arătând că nu face parte din categoria entităților cărora le sunt acordate sume de la bugetul de stat pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități.

A apreciat recurenta că raționamentul în temeiul căruia prima instanță a statuat în sensul competenței inspecției economico-financiare de efectuare a verificării este incorect, consecința acestei împrejurări fiind pronunțarea unei hotărâri nelegale.

A susținut recurenta că instanța de fond nu a răspuns argumentului esențial invocat de reclamantă în dovedirea necompetenței inspecției economico-financiare, respectiv faptul că sumele încasate de la bugetul de stat nu reprezintă subvenții pentru operatorul de transport, ci sunt simple venituri pentru acesta.

Recurenta a apreciat că nelegalitatea soluției pronunțate derivă din faptul că instanța a apelat la o ficțiune juridică - crearea unei categorii inexistente de beneficiari de subvenții, respectiv categoria "beneficiarilor indirecți", definiți ca fiind "cei care se bucură finalmente de alocări în schimbul unui serviciu prestat".

Caracterul greșit al interpretării de către prima instanță a dispozițiilor art. 3 pct. 5 lit. f) și art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 este evident: deși transferurile de la bugetul de stat care atrag competența de verificare a inspecției economico-financiare au o prezentare exemplificativă în art. 3 pct. 6, teza finală a aceluiași text de lege impune condiția suplimentară ca sumele în cauză să fie acordate de la bugetul de stat pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități.

A mai arătat recurenta că organul de inspecție economico-financiară nu a prezentat nicio dovadă cu privire la pretinsa neconcordanță dintre numerele dosarelor de pensie înscrise în cele 289455 cupoane talon decontate în intervalul 2015-2019 și plaja de numere utilizate de Casa Națională de Pensii Publice.

A indicat recurenta jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea unor cauze identice din perspectiva motivelor invocate în susținerea cererii de suspendare.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În motivare, a arătat intimata că în mod corect a constatat prima instanță că reclamanta nu a dovedit existența cerințelor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv nu a demonstrat existența unui caz bine justificat și a pagubei iminente.

În ceea ce privește motivarea reclamantei referitoare la necompetența materială a organelor de inspecție economico-financiară în efectuarea controlului, a menționat intimata că în mod corect a reținut instanța de fond că acest argument nu poate fi primit, întrucât textele de lege invocate chiar de reclamantă nu susțin, prima facie, o astel de concluzie.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, a arătat intimata că în mod corect a reținut instanța de fond că nu este îndeplinită în cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat suspendarea executării dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF 989 din 21 martie 2023, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Soluționând cauza, curtea de apel a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată, reținând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Astfel, pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și iminența producerii pagubei.

Recurenta-reclamantă a invocat vădita nelegalitate a actului administrativ contestat ce rezultă din lipsa competenței materiale a organelor de inspecție economico-financiară de a efectua controlul finalizat prin Dispoziția obligatorie nr. ISR-AIF 989 din 21 martie 2023, motivat de faptul că, în calitatea sa de agent economic prestator de servicii de transport rutier în favoarea persoanelor prevăzute de Legea nr. 147/2000 (pensionari și soțul/soția acestora), societății nu îi sunt alocate de la bugetul de stat sume "pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități" și, prin urmare, nu face parte din categoria operatorilor economici supuși inspecției economice financiare.

În contextul arătat, Înalta Curte apreciază că asupra legalității actului a cărui suspendare se cere se poate reține că planează un dubiu privind competența pârâtei în efectuarea inspecției, modul în care a fost aceasta efectuată, cu consecințele materializate în Dispoziția obligatorie nr. ISR-AIF 989 din 21 martie 2023 emisă în baza prevederilor art. 22 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011.

Totodată, aspectele invocate de recurenta-reclamantă, atât din prisma competenței materiale a pârâtului cât și din prisma calității sale de subiect activ al verificărilor materializate în dispoziția în litigiu, reprezintă chestiuni ce impun mai întâi o analiză aprofundată pe fond, analiză pe care Înalta Curte nu o poate efectua, dar care, având în vedere efectul său, de potențială inaplicabilitate a O.U.G. nr. 94/2011 ce a stat la baza emiterii actului în litigiu, justifică suspendarea temporară a executării actului afectat de dubiu.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat.

Raportat la argumentele recurentei-reclamante și la înscrisurile depuse de aceasta privind activitatea pe care o desfășoară, Înalta Curte apreciază întrunită în cauză și condiția pagubei iminente, atât din prisma prejudiciului material viitor și previzibil la care este expusă prin executarea silită a sumei imputate, dar și din prisma perturbării previzibile grave a funcționării unui serviciu public, în contextul în care reclamanta asigură serviciul public de transport interjudețean.

Astfel, în prezența actului executoriu în litigiu, recurenta-reclamantă este expusă imposibilității de a participa la licitații, riscă blocarea disponibilităților bănești, intrarea în incapacitate de plată și faliment, salariații societății vor rămâne vulnerabili pe piața muncii ca urmare a imposibilității plății salariilor, iar activitatea de transport public de persoane pe care reclamanta o desfășoară va deveni imposibil de efectuat, cu consecința retragerii licențelor de transport deținute.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte contrar opiniei exprimate de judecătorul fondului, constată că sunt întrunite prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru suspendarea executării actului administrativ contestat, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 151/2023 din 15 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite cererea și va suspenda executarea dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF 989 din 21 martie 2023 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 151/2023 din 15 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite cererea.

Suspendă executarea dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF 989 din 21 martie 2023 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 martie 2024.