ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5971/2023

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2022 reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Activitatea de Inspecție Economica-Financiară suspendarea executării actului administrativ financiar - Dispoziția obligatorie nr. ISR/AIF/1713/17.05.2022 emisă de parată, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 109 din data de 08 august 2022, Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea și a dispus suspendarea executării Dispoziției obligatorii nr. ISR_AIF/1713/17.05.2022 până la pronunțarea instanței de fond.

Totodată, a luat act de faptul că reclamanta a înțeles să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței civile nr. 109 din data de 08 august 2022 a Curții de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta – pârâtă a susținut că instanța de fond a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 14, art. 2 alin. (1) lit. t) și art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond nu a făcut altceva decât să prejudece fondul, ceea ce contravine dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, fapt ce duce la depășirea atribuțiilor cu care a fost investită de către reclamată prin cererea de suspendare a executării actelor administrative ce face obiectul prezentei cauze.

În consecință, este evident că argumentele de nelegalitate a actelor administrative invocate de Curtea de Apel Iași, respectiv, aspectele invocate de reclamanta în ceea ce priveste termenul de păstrare a acestor cupoane ca termenul special de 1 an, derogatoriu de la dreptul comun în materia documentelor contabile de 10 ani, ridică o îndoială serioasă în privința legalității actului contestat": sunt motive ce țin de analizarea pe fond a legalității acestora.

De asemenea, motivele invocate de instanța de fond în considerentele hotărârii recurate, respectiv "aspectele invocate de reclamanta în ceea ce privește termenul de păstrare a acestor cupoane ca termenul special de 1 an, derogatoriu de la dreptul comun în materia documentelor contabile de 10 ani, ridică o îndoială serioasă în privința legalității actului contestat" nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actelor administrative, fiind necesară administrarea de probe în cadrul procesului; îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să poată fi constatată cu ușurință, în urma unei cercetări sumare a dreptului, având în vedere că măsurile luate în cadrul procedurii suspendării executării sunt măsurii provizorii, situație în care nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Recurenta –pârâtă a apreciat că nu este îndeplinită condiția cazului temeinic justificat, atâta timp căt din "pipăirea fondului" nu reies aspecte de vădită nelegalitate a actelor administrative a căror suspendare s-a cerut și care se bucură de legalitate și veridicitate.

Recurenta – pârâtă a susținut că nu este motivată suficient nici condiția privind iminența producerii unei pagube(astfel cum este aceasta definită în art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004), în situația în care nu s-a făcut dovada că, în prezentul litigiu, există un prejudiciu material viitor și previzibil pe care l-ar putea suferi dacă nu se suspendă executarea actelor administrative atacate și care să justifice suspendarea executării acestora, suspendarea fiind situația de excepție.

Aprecierea Curții de Apel Iași în considerentele hotărârii recurate privind faptul că valoarea debitului total stabilit în sarcina reclamantei A. S.R.L. de 8.032.975 RON ar perturba grav activitatea reclamantei generând un prejudiciu de ordin material greu de înlăturat nu poate fi primită de instanța de control judiciar întrucât menționarea creanței contestate și a valorii ei nu duc de facto la constatarea că există o pagubă iminentă. Astfel, motivarea primei instante s-a rezumat în a consemna că este întrunită condiția pagubei iminente prin prisma executării sumei imputate și cea a perturbării serviciului public prestat. Or, toate aceste noțiuni și ipoteze au fost preluate din acțiunea reclamantei intimate, fără o minimă verificare, în condițiile în care nu au fost dovedite în vreun fel.

Simpla existență a unui debit de achitat nu conduce la imposibilitatea desfășurării activității/prestării serviciului situația trebuind individualizată si raportată la particularitățile reclamantului.

De asemenea, a arătat că instanța de fond în mod nelegal și-a însușit și susținerea reclamantei intimate A. S.R.L. cu referire la imposibilitatea prelungirii licențelor de transport, deși nu s-a arătat perioada de valabilitate și momentul la care s-ar pune în discuție prelungirea acestor licente.

Astfel, apreciază că instanța de fond trebuia să analizeze măsurile a căror suspendare este solicitată atât dintr-o perspectivă statică (adică prin analiza efectului lor propriu-zis), dar și dintr-o perspectivă dinamică(adică prin punerea lucrurilor în context).

Drept urmare, se impunea ca, instanta de fond, respectiv Curtea de Apel Iași să stabilească cât anume reprezintă suma în discuție prin raportare la cifra de afaceri a reclamantei intimate A. S.A., profitul său, structura veniturilor și cheltuielilor sale, comportamentul financiar și cel fiscal al reclamantei, ce trebuie luat în considerare atât în perioada de referință, dar și pe o perioadă apropiată sau mai îndelungată, în funcție de circumstanțele cauzei, ceea ce instanta de fond, respectiv Curtea de Apel Iasi nu a stabilit în motivarea sentintei recurate.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, și față de criticile recurentei – pârâte, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciază recursul fondat și îl va admite, în considerarea celor în continuare arătate.

Conform celor expuse anterior, reclamanta A. învestit instanța de contencios administrativ, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu cerere de suspendare a executării Dispoziției obligatorii nr. ISR/AIF/1713/17.05.2022 emisă de parata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Activitatea de Inspecție Economico Financiară Iași.

Suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa procedurii prealabile administrative și în art. 15 din aceeași lege, pentru etapa judiciară de contestare a actului administrativ, constituie un instrument procedural menit să asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în privința cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare.

Această măsură de protecție, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute cumulativ de lege, anume cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, și paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În cauză, Curtea de Apel a constatat ca fiind întemeiat argumentul referitor la termenul de păstrare a cupoanelor talon eliberate și utilizate de pensionari în baza Legii nr. 147/2000, invocat de reclamanta în susținerea aparenței de nelegalitate a dispoziției obligatorii emise pârâtă.

Organul fiscal a reținut în raportul de inspecție faptul că societatea reclamantă nu deține documente care să ateste realitatea și legalitatea sumelor încasate, pentru partea de 50% de la persoanele beneficiare de facilități prevăzute de Legea nr. 147/2000.

Reclamanta a susținut că acele cupoane talon aferente perioadei 01.01.2015 - 31.12.2018 nu au fost prezentate în cadrul controlului derulat începând cu data de 12.10.2020 întrucât era expirat termenul de păstrare reglementat prin dispozițiile art. 28 teza finală din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 2403/2004, dispoziții conform cărora: "Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, vor rămâne la unitatea emitentă a legitimației de călătorie și pe baza lor se va recupera diferența de 50% din tarif, de la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2004. Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, se vor arhiva de către operatorul de transport pe perioada unui an calendaristic care urmează anului în care a avut loc călătoria."

Instanța de fond a apreciat că aspectele invocate de reclamantă în ce privește termenul de păstrare a acestor cupoane, ca termen special (de 1 an), derogatoriu de la dreptul comun în materia documentelor contabile justificative (de 10 ani), ridică o îndoială serioasă în privința legalității actului contestat, cu atât mai mult cu cat chiar pârâta a făcut trimitere la prevederile art. 28 teza finală din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 2403/2004 atunci când a analizat chestiunea legată de termenul de arhivare si păstrare fără a indica însă daca termenul de un an este aplicabil sau dimpotrivă, nu poate fi avut in vedere prin raportare la celelalte dispoziții legale citate.

Înalta Curte constată că prin actele întocmite în cauză, organele fiscale au reținut că reclamanta nu a prezentat un număr de 165.860 cupoane – talon(88.66% din totalul de 187.071 cupoane talon) înscrise în deconturile centralizatoare transmise de societate lunar la Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor pentru perioada 01.01.2015-31.12.2019, pentru care a încasat de la bugetul general consolidat suma de 4.810.108 RON.

De asemenea, reclamanta nu a făcut nici dovada că a deținut aceste documente, respectiv nu a prezentat nicio evidență din care să rezulte că aceste cupoane talon aparțin unor persoane transportate de societate, precum și faptul că nu a prezentat nicio evidență internă privind cupoanele-talon primite de la șoferi(documente interne din care să reiasă numărul de persoanelor transportate, data primirii cupoanelor talon, numărul cupoanelor colectate, cursa aferentă și valoarea acestora.

Prin urmare, Înalta Curte constată că aspectele legate de neprezentarea de către reclamantă a celor 165.860 de cupoane talon nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, ci implică analiza coroborată a dispozițiilor legale relevante și a probatoriului administrat, operațiuni ce exced procedurii sumare de soluționare a cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că poziția organelor fiscale cu privire la termenul de păstrare a cupoanelor talon a fost exprimată în mod clar în cuprinsul sesizării penale, în sensul că "legislația prevede obligativitatea păstrării documentelor justificative pe o perioadă de 10 ani, nefiind nicio precizare care să permită distrugerea documentelor înaintea acestui termen".

În concluzie, instanța de control judiciar constată că aspectele reținute de prima instanță nu reprezintă suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat

În ceea ce privește cea de a doua condiție cumulativă prevăzută de lege, Curtea de Apel a apreciat că și aceasta condiție impusă de lege este îndeplinită în cauza având în vedere valoarea totală a debitului stabilit în sarcina reclamantei, de 8.032.975 RON, punerea în executare a dispoziției obligatorii atacate fiind de natura a perturba grav activitatea acesteia, generând un prejudiciu de ordin material greu de înlăturat.

Instanța de control judiciar constată că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce recurentei-reclamante în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte constată că argumentele cu caracter general prezentate de reclamantă, vizând imposibilitatea desfășurării activității de transport persoane în contextul executării silite a titlului de creanță, nu sunt suficiente în a reliefa o pagubă concretă și iminentă.

De asemenea, cuantumul mare al sumei nu este de natură a demonstra existența unui prejudiciu material, viitor și previzibil, context în care eventualitatea punerii în executare a dispoziției obligatorii contestate și riscul pierderii licențelor de traseu de către reclamantă, în lipsa dovedirii la nivel minimal a stării de solvabilitate a societății, nu sunt de natură a justifica paguba iminentă, în condițiile art. 2 lit. ș) din Legea 554/2004.

Față de considerentele expuse, reținând că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor cerute cumulativ de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ. și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași va casa sentința recurată și va respinge cererea de suspendare a executării formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței nr. 109/2022 din 8 august 2022 a Curții de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând cauza:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 12 decembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.