ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4162/2023

Ședința publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, la 21.11.2022, sub nr. x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Ministerul Finanțelor, anularea Deciziei nr. 31/P din 24.06.2022 și a Dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF x/08.02.2022, precum și suspendarea executării acestor acte administrative până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare formulate.

Prin sentința nr. 16 din 30 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Ministerul Finanțelor și a dispus suspendarea executării Dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF x/08.02.2022 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, dispoziție menținută prin Decizia nr. 31/P/24.06.2022 emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor, până la soluționarea definitivă a cauzei pe fond.

Împotriva sentinței nr. 16 din 30 ianuarie 2023 a Curții de Apel Iași au exercitat recurs pârâții Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași.

În dezvoltarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., au susținut următoarele:

Nelegalitatea sentinței atacate rezultă din faptul că motivarea instanței de fond este contradictorie, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, deși s-a reținut în mod formal că, în cadrul cererii de suspendare, instanța este limitată la a verifica îndeplinirea condițiilor de suspendare prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 (cazul bine justificat și paguba iminentă), precum și faptul că instanța nu poate cerceta legalitatea și oportunitatea actului administrativ, totuși, Curtea de Apel Iași a intrat în cercetarea fondului cauzei, făcând aprecieri cu privire la legalitatea actului contestat.

Pe de altă parte, nelegalitatea sentinței de fond rezultă, în opinia recurenților, din faptul că prima instanță a motivat soluția de suspendare a actelor contestate prin utilizarea de aprecieri ce vizează fondul raportului juridic fiscal și care urmează a fi supus analizei de legalitate a instanței de contencios administrativ în cadrul acțiunii principale în anulare. Astfel, analizarea de către prima instanță a modului în care organul fiscal a interpretat și aplicat prevederile legale referitoare la termenul de păstrare a cupoanelor-talon, precum și concluzionarea asupra incidenței dispozițiilor art. 28 din H.G. nr. 2403/2004, invocate de intimata-reclamantă, reprezintă aspecte de fond pe care prima instanță nu trebuia să le ia în discuție și a căror analiză echivalează cu o recunoaștere a solicitărilor reclamantei și cu o antepronunțare asupra fondului situației litigioase.

În speță, stabilirea cu certitudine a modalității în care organul fiscal a interpretat și aplicat dispozițiile speciale fiscale referitoare la termenul de păstrare a cupoanelor-talon reprezintă aspecte de fond ce nu pot fi soluționate în cadrul cererii de suspendare.

De asemenea, faptul că reclamanta și-a justificat cererea de suspendare prin invocarea interpretării greșite de către organul fiscal a dispozițiilor referitoare la termenul de păstrare a cupoanelor-talon, nu poate constitui o împrejurare de natură să conducă în mod automat la admiterea cererii de suspendare.

În opinia recurenților, suspendarea executării unui act administrativ fiscal reprezintă o excepție de la regula executării din oficiu a actului administrativ și poate fi dispusă numai în condițiile prevăzute expres și cumulativ de legiuitor, iar existența condițiilor legale nu se prezumă, ci trebuie dovedite. Or, în prezenta cauză, nu au fost administrate probe din care să rezulte existența cumulativă a condițiilor legale referitoare la existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Raportat la temeiul de fapt și de drept al cererii de suspendare a actelor contestate, solicită recurenții să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile imperative prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond interpretând și aplicând în mod greșit aceste norme legale în susținerea opiniei contrare.

În ceea ce privește prima condiție, impusă de textele de lege anterior precizate, și anume existența cazului bine justificat, practica judecătorească a statuat că motivele suspendării trebuie să apară de la prima vedere ca fiind temeinice, adică să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului contestat.

Astfel, în mod nelegal a reținut curtea de apel că este îndeplinită condiția cazului bine justificat prin prisma argumentului reclamantei referitor la termenul de păstrare a cupoanelor-talon, întrucât acest aspect vizează doar măsura 6 din Dispoziția obligatorie nr. ISR-AIF x/08.02.2022, conform argumentelor expuse la paginile 4-5 din recurs.

Prin urmare, în condițiile în care prin dispoziția amintită s-au stabilit în sarcina reclamantei 6 măsuri, iar instanța de fond a dispus suspendarea executării dispoziției obligatorii în totalitate, doar prin prisma unui aspect verificat în cadrul unei singure măsuri, soluția de suspendare este nelegală, întrucât au fost interpretate și aplicate în mod greșit prevederile legale referitoare la termenul de păstrare a cupoanelor-talon, prima instanță reținând în mod nelegal că este incident în speță art. 28 din H.G. nr. 2403/2004.

În mod nelegal a preluat instanța de fond susținerile reclamantei potrivit cărora termenul legal pentru păstrarea cupoanelor talon este de 1 an calendaristic, care urmează anului în care a avut loc călătoria și că societatea nu avea obligația de a deține cupoanele respective, aferente intervalului 01.01.2015-31.12.2018, fără să analizeze punctul de vedere al organului fiscal și fără a motiva considerentul pentru care au fost reținute prevederile art. 28 din H.G. nr. 2403/2004 și respinse cele ale O.M.E.F. nr. 3512/2008 respectiv ale O.M.F.P. nr. 2634/2015.

Or, reținând argumentul privind termenul de păstrare a cupoanelor talon, prima instanță nu a ținut cont de relevanța pe care o prezintă în cauză dispozițiile O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare la operatorii economici, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 107/2012.

Potrivit dispozițiilor cuprinse la art. 6 lit. d), art. 7 alin. (4), art. 8 alin. (1) lit. a), d) și f), respectiv art. 8 alin. (2) și art. 17 alin. (1) din actul normativ menționat, organul de inspecție economico-financiară este îndreptățit să aprecieze relevanța stării de fapt și să adopte soluția prevăzută de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză. De aceea, are îndatorirea să examineze în mod obiectiv starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare (inclusiv cupoanele-talon) pentru determinarea corectă a situației operatorului economic controlat, având în vedere toate circumstanțele edificatoare ale fiecărui caz în parte.

Prima instanță nu a ținut cont, conform aprecierii recurenților, nici de prevederile legale speciale referitoare la ținerea evidenței contabile a agenților economici, prevederi despre care organul de inspecție economico-financiară a constatat că nu au fost respectate de către societatea intimată-reclamantă.

Astfel, în contextul citării dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, a normelor cuprinse la pct. 50, pct. 51 și pct. 56 din Anexa nr. 1 la O.M.E.F. nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile, respectiv la art. 6, pct. 36, pct. 38 și pct. 42 secțiunea C din Anexa nr. 1 la O.M.F. nr. 2634/2015, au concluzionat recurenții în sensul că din interpretarea acestora rezultă că reclamanta avea obligația de a păstra cupoanele talon și de a le prezenta organului de inspecție economico-financiară ca acte justificative care să ateste realitatea serviciilor de transport prestate.

Referitor la cea de-a doua condiție cumulativă prevăzută de art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cea privind iminența producerii unei pagube prin executarea actului contestat, susțin recurenții că simpla motivare a instanței conform căreia prin începerea executării silite s-ar perturba grav activitatea reclamantei, generând un prejudiciu de ordin material greu de înlăturat, nu este suficientă, prin ea însăși, a îndritui instanța să dispună admiterea cererii de suspendare.

Astfel, în lumina art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, soluționarea prezentei cereri nu poate reprezenta o prejudecare a fondului cauzei, ci o cercetare sumară a aparenței dreptului solicitat. Or, aspectele invocate de reclamantă privesc exclusiv fondul cauzei, instanța fiind în imposibilitatea legală de a se exprima pe calea suspendării asupra acestor chestiuni ce nu înfrâng principiul executării din oficiu.

Așadar, în speță nu se face dovada că actul contestat conține dispoziții a căror îndeplinire produce consecințe greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării definitive a aestuia, simplele susțineri ale reclamantei că nu ar datora suma stabilită prin actul contestat și că prin executarea silită a unei sume atât de mari s-ar destabiliza situația sa financiară, nu satisfac cerințele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În egală măsură, în ceea ce privește cuantumul mare al sumei de plată, consideră că o atare împrejurare nu este de natură a demonstra că există și o pagubă iminentă care să justifice suspendarea executării actului administrativ contestat.

În concluzie, din probatoriul administrat în cauză nu reiese că ar fi vorba despre un caz bine justificat, așa cum prevede art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și, totodată, nu s-a demonstrat producerea unei pagube iminente în eventualitatea începerii executării silite a Dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF x/08.02.2022.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică. În esență, a susținut că în mod corect a apreciat instanța de fond că în cauză sunt îndeplinite condițiile admiterii cererii de suspendare, în contextul în care a reținut că pârâții au emis deciziile contestate cu încălcarea normelor legale, așa cum a rezultat din analiza sumară realizată de instanță.

II. Soluția instanței de recurs.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în recurs și a apărărilor și susținerilor din întâmpinare, raportat la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâților este nefondat și urmează să-l respingă pentru motivele ce succed.

Demersul judiciar al intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. vizează suspendarea executării Deciziei nr. 31/P/24.06.2022 și a Dispoziției obligatorii nr. x din 08.02.2022, emise de pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Ministerul Finanțelor, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare formulate împotriva acestor acte administrative.

La baza emiterii actelor contestate s-a aflat Raportul nr. x/08.02.2022 întocmit în urma efectuării la societatea intimată-reclamantă a unei inspecții economico-financiare în perioada 21.09.2020-27.01.2022, având ca temă "verificarea respectării prevederilor legale, precum și a realității și exactității informațiilor cuprinse în documentația aferentă fundamentării sumelor solicitate și acordate de la bugetul general consolidat și în documentele justificative prevăzute pentru acordarea acestora", inspecție ce a vizat perioada 01.01.2015-31.12.2019.

Prin Dispoziția obligatorie nr. x/08.02.2022 societatea reclamantă a fost obligată la restituirea sumei de 5.078.922 RON, din care 3.397.581 RON reprezintă debit principal (contravaloarea biletelor speciale de călătorie decontate de reclamantă), iar suma de 1.681.341 RON reprezintă dobânzi și penalități.

În susținerea cererii de suspendare a executării, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite cele două condiții impuse de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, circumstanțiind acestora critici referitoare la încălcarea competenței materiale a organului de inspecție economico-financiară și nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează termenul de păstrare a cupoanelor talon (cazul bine justificat), precum și la cuantumul ridicat al sumelor solicitate a fi restituite, de natură a conduce la intrarea sa în incapacitate de plată și chiar la încetarea existenței sale juridice (paguba iminentă).

Soluționând cererea prin sentința nr. 16 din 30.01.2023, Curtea de Apel Iași a admis-o și a dispus suspendarea executării Dispoziției obligatorii nr. x/08.02.2022 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, dispoziție menținută prin Decizia nr. 31/P/24.06.2022 emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor, până la soluționarea definitivă a cauzei pe fond.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, apreciind în acest sens că reclamanta a avansat suficiente argumente apte să creeze o îndoială serioasă asupra legalității celor două acte administrative contestate.

Astfel, în aprecierea îndeplinirii condiției cazului bine justificat a reținut că prevederile art. 28 din H.G. nr. 2403/2004 și respectiv cele cuprinse în OMEF nr. 3512/2008 (până la 31.12.2015) și în OMFP nr. 2634/2015 (în vigoare de la 01.01.2016) referitoare la arhivarea și termenul de păstrare a cupoanelor talon, prevederi legale ce reprezintă obiect al disputei judiciare dintre părți, ridică o îndoială serioasă în privința legalității actelor contestate, întrucât par a nu putea fi înlăturate prin distincțiile operate de pârâți între noțiunea de "păstrare" și cea de "arhivare".

În ceea ce privește cea de-a doua condiție privind paguba iminentă a reținut că, raportat la valoarea debitului total stabilit în sarcina reclamantei, anume în cuantum de 5.078.922 RON, punerea în executare a dispoziției obligatorii atacate, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de contencios administrativ, ar putea perturba grav activitatea reclamantei, generând un prejudiciu de ordin material greu de înlăturat.

Înalta Curte constată că raționamentul instanței de fond este corect, acesta relevând o justă aplicare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin legea anterior menționată legiuitorul a instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, prevăzute de art. 14 și art. 15, atât în faza procedurii prealabile stipulate la art. 7 din aceeași lege, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a actului administrativ contestat.

Astfel, la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se arată că "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond", iar potrivit art. 15 din lege, aceeași cerere se poate adresa instanței competente și prin cererea de anulare a actului administrativ.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene. Totodată, din prevederile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

În acest context, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Reține Înalta Curte că în dezvoltarea motivelor de recurs formulate recurenții-pârâți au invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că motivarea instanței de fond este contradictorie.

În acest sens au arătat că, deși a reținut în mod formal că în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 (cazul bine justificat și paguba iminentă) și că nu poate cerceta legalitatea și oportunitatea actului administrativ, totuși, Curtea de Apel Iași a intrat în cercetarea fondului cauzei, făcând aprecieri cu privire la legalitatea actului.

Totodată, au apreciat că instanța de fond a motivat soluția de suspendare a actelor contestate prin aprecieri ce vizează fondul raportului juridic fiscal și care este supus analizei de legalitate a instanței învestite cu acțiunea principală în anularea actului administrativ.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în ipoteza existenței unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate din perspectiva evidențiată, Înalta Curte constată că raționamentul instanței de fond nu este contradictoriu, acest motiv de casare nefiind incident în cauză.

Din analiza considerentelor sentinței recurate rezultă că motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, în limitele permise de procedura sumară specifică suspendării efectelor actelor administrative contestate și nu prin cercetarea fondului litigiului, cum pretind recurenții, ceea ce face ca respectivul motiv de casare să nu-și găsească incidența în cauză.

Astfel, prima instanță a decelat existența unei îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor contestate, în urma unei analize efectuate exclusiv la nivel de aparență, prin reliefarea disputei judiciare a părților în ceea ce privește incidența unor prevederi legale ce reglementează termenul de păstrare a cupoanelor talon, chestiune de drept ce ridică semne de îndoială asupra legalității măsurilor dispuse prin actele contestate. Or, faptul că a subliniat existența acestei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al actelor atacate, nu are semnificația unei stabiliri cu certitudine a modalității în care organul fiscal a interpretat și aplicat normele legale referitoare la termenul de păstrare a cupoanelor talon și, implicit, nu constituie o dezlegare a fondului raportului juridic fiscal, cum susțin părțile recurente.

Ca atare, învestită fiind cu acțiunea formulată de reclamantă, instanța de contencios administrativ a verificat legalitatea actelor emise de pârâți cu luarea în considerare a limitelor învestirii pe care o presupune o atare analiză, neexistând sub acest aspect niciun argument valid, de natură a conduce la concluzia susținută de recurenții-pârâți, în sensul că instanța de fond a depășit analiza formală impusă de procedura specifică suspendării

În concluzie, contrar afirmației recurenților, argumentarea hotărârii este logică, clară, coerentă și în acord cu prevederile legale aplicabile speței, împrejurarea că opinia acestora nu este în acord cu raționamentul expus de judecătorul fondului neputând echivala cu o motivare contradictorie, întrucât controlul hotărârii judecătorești în căile de atac este posibil datorită judecăților de valoare, formulărilor concrete, specifice, în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că nemotivarea hotărârii în ipoteza existenței unor considerente contradictorii nu poate fi reținută în speță, criticile recurenților-pârâți formulate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmând a fi înlăturate.

Sub un al doilea aspect de nelegalitate recurenții-pârâți au invocat interpretarea greșită a art. 14 din Legea nr. 554/2004, formulând critici atât din perspectiva nelegalei soluții pronunțate în ceea ce privește constatarea îndeplinirii condiției existenței cazului bine justificat, cât și a condiției pagubei iminente.

Astfel, au susținut recurenții, Curtea de Apel Iași a reținut în mod greșit că este îndeplinită condiția cazului bine justificat prin prisma argumentului reclamantei referitor la termenul de păstrare a cupoanelor talon, în condițiile în care acest aspect vizează doar măsura nr. 6 din Dispoziția obligatorie nr. x/08.02.2022, nu și celelalte măsuri dispuse prin acest act administrativ în privința căruia s-a dispus în totalitate suspendarea executării.

Ca atare, au apreciat că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile legale referitoare la termenul de păstrare a cupoanelor talon, reținând în mod nelegal că ar fi incidente dispozițiile art. 28 din H.G. nr. 2403/2004, invocate de intimata-reclamantă în susținerea opiniei conform căreia termenul legal pentru păstrarea cupoanelor talon este de 1 an calendaristic, care urmează anului în care a avut loc călătoria și că societatea nu avea obligația de a deține cupoanele aferente intervalului 01.01.2015-31.12.2018.

Instanța de control judiciar reține că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, verificarea limitându-se numai la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Cu alte cuvinte, analiza cazului bine justificat trebuie să se limiteze la o cercetare a aparenței dreptului, deoarece în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu este permisă prejudecarea fondului.

Sub acest aspect legea nu face distincție între motivele de nelegalitate substanțială, de drept material, și cele de nelegalitate procedurală, esențial fiind însă ca nelegalitatea să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință la nivelul aparențelor, fără o cercetare aprofundată a cauzei.

Criticile recurenților-pârâți circumscrise primei condiții reglementate de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt nefondate și vor fi respinse.

În acord cu opinia primei instanțe, al cărei raționament îl împărtășește, Înalta Curte constată că în cauză a fost demonstrată condiția existenței cazului bine justificat, în accepțiunea legii, aspect ce rezultă neîndoielnic din contestarea serioasă a legalității și a temeiniciei actelor a căror suspendare a executării se solicită, probatoriul administrat în cauză evidențiind, într-adevăr, că aspectul de drept invocat de reclamantă în referire la termenul de păstrare a cupoanelor talon ridică o îndoială serioasă în privința legalității măsurilor dispuse prin actele contestate.

Nu pot fi primite alegațiile recurenților-pârâți potrivit cărora instanța de fond ar fi reținut greșita interpretare a art. 28 din H.G. nr. 2403/2004, de către organul fiscal, și, implicit, că ar fi incidente în speță aceste norme invocate de intimata-reclamantă.

Din lecturarea sentinței atacate nu reiese că prima instanță ar fi reținut incidența în cauză a acestor prevederi legale. Dimpotrivă, a evidențiat opinia ambelor părți în ceea ce privește incidența normelor legale ce reglementează termenul de păstrare a cupoanelor talon (art. 28 din H.G. nr. 2403/2004, invocat de reclamantă în susținerea termenului special de 1 an, precum și dispozițiile OMEF nr. 3512/2008 (până la 31.12.2015) și OMFP nr. 2634/2015 (în vigoare de la 01.01.2016) invocate de pârâți în susținerea termenului de drept comun în materia documentelor contabile justificative de 10 ani, iar raportat la opiniile contrare exprimate de părți prin prisma normelor legale invocate și a actelor administrative contestate, a constatat îndeplinită cerința cazului bine justificat din perspectiva argumentului de nelegalitate invocat de reclamantă, asupra căruia a efectuat o analiză sumară a legalității, la nivel de aparență a dreptului, astfel cum impune textul de lege incident în speță.

Altfel spus, îndoiala serioasă în privința legalității actelor contestate reiese din faptul că prevederea legală invocată de intimata-reclamantă în susținerea propriei opinii pare a nu putea fi înlăturată prin distincțiile operate de pârâți între noțiunea de "păstrare" și cea de "arhivare" a cupoanelor talon, rezultând o dispută serioasă cu privire la corectitudinea fundamentului legal al actelor contestate, de natură a contura îndeplinirea cerinței privind existența cazului bine justificat pentru dispunerea unei măsuri de suspendare a executării.

Prin urmare, în mod corect a constatat prima instanță că prin aspectul evidențiat în susținerea cererii de suspendare în referire la termenul de păstrare a cupoanelor talon, intimata-reclamantă a dovedit împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă, la nivel de aparență, în privința legalității actelor contestate din perspectiva îndeplinirii condiției cazului bine justificat, fiind o critică ce vizează aspecte extrinseci actelor în discuție, care poate fi examinată în cadrul procedurii sumare instituite prin art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, fără a antama fondul litigiului.

Înalta Curte reține că prima instanță a constatat în mod corect și îndeplinirea celei de-a doua condiții prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, cea a pagubei iminente, criticile formulate de recurenții-pârâți cu privire la raționamentul judecătorului fondului sub acest aspect fiind, de asemenea, nefondate.

Susțin recurenții că nu s-a făcut dovada faptului că actul contestat conține dispoziții a căror îndeplinire produce consecințe greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării definitive a actului. Totodată, arată că simplele afirmații ale reclamantei că nu ar datora suma stabilită prin actele contestate și că prin executarea silită a unei sume atât de mari s-ar destabiliza situația sa financiară, nu satisfac cerințele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Conform normelor legale incidente, pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, iar din această pespectivă Înalta Curte reține că prejudiciul nu trebuie să fie unul concret, dovedit cu certitudine absolută, fiind suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare.

În speță, este de necontestat că, raportat la punerea în executare a dispoziției obligatorii în ceea ce privește măsura restituirii sumei de 5.078.922 RON, este îndeplinită condiția unei pagube iminente în ambele forme prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, respectiv de prejudiciu material viitor și previzibil la care este expusă reclamanta prin executarea silită a sumei imputate în cuantum foarte mare și de perturbare previzibilă și gravă a funcționării unui serviciu public, în contextul în care asigură efectuarea transportului pe trasee de transport public, în baza unor licențe de transport rutier de persoane, iar o eventuală imposibilitate de efectuare a curselor ar echivala cu retragerea dreptului de a mai efectua activități de transport și, implicit, cu încetarea activității sale, cu consecințe grave asupra situației salariaților. Aceasta, cu atât mai mult cu cât simpla existență a unor datorii către bugetul de stat reprezintă un impediment în obținerea prelungirii licențelor de traseu deținute de societatea intimată-reclamantă.

Pe cale de consecință, în raport de aspectele reținute, care demonstrează iminența prejudiciului greu sau imposibil de reparat, Înalta Curte constată, în acord cu opinia primei instanțe, că probele administrate în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative atacate și fac verosimilă iminența producerii unei pagube în accepțiunea legii aplicabile, dificil de reparat în cazul particular supus evaluării, aspecte ce infirmă ipotezele avansate de recurenți în ceea ce privește întrunirea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sentința de fond fiind motivată cu respectarea rigorilor legii și dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile în materie.

Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, reținând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâți și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâții Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței nr. 16 din 30 ianuarie 2023 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.