ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1791/2024

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal sub număr de dosar x/2016, reclamantul Spitalul Clinic de Urgențe Oftalmologice București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, anularea Raportului Corpului de Control emis de pârât la data de 17.07.2016. Pentru termenul de judecată din 17 iunie 2022, petenta A. a formulat, în temeiul art. 61 din C. proc. civ., cerere de intervenție principală în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Soluția instanței de fond Prin încheierea de ședință din 17 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat. S-a respins cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta voluntară A. pentru termenul de judecată din 17.06.2022, ca având autoritate de lucru judecat față de încheierea din 07.06.2021 prin care s-a respins, ca inadmisibilă, prima cerere de intervenție voluntară principală formulată de aceeași intervenientă A. și a cărei soluții a rămas definitivă prin Decizia nr. 737/09.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Calea de atac declarată Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat apel A., solicitând admiterea acestuia, indicând ca temei de drept dispozițiile art. 64 alin. (4) și art. 488 pct. 5 și 6 din C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenție. În motivare, a arătat că invocă nulitatea absolută a încheierii atacate întrucât instanța avea obligația să comunice părților în cauză cererea de intervenție, iar mai apoi să se pronunțe în cauză. Totodată, a apreciat că invocarea pretinsei autorități de lucru judecat este șicanatorie întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra niciunui aspect invocat prin cererea de intervenție la termenul de judecată din 07.06.2021. Recurenta a invocat nulitatea absolută a încheierilor de ședință din prezenta cauză, precum și a tuturor actelor de procedură întreprinse, a sentinței pronunțate, întrucât în dosar este lipsă de procedură cu recurenta, prezența sa fiind absolut obligatorie în cauză. Recurenta a invocat nulitatea absolută a încheierii de ședință, întrucât instanța avea obligația să se pronunțe motivat, în fapt și în drept asupra cererii de intervenție chiar în sala de judecată. Încheierea de șdință este nulă absolut întrucât nu este motivată în fapt și în drept. Astfel, instanța nu a motivat respingerea cererii nici în fapt, nici în drept, nici în sala de judecată, nici în termenul de cinci zile în care era obligată să comunice încheierea respectivă pentru a motiva calea de atac. Astfel, a apreciat recurenta că, din culpa instanței, îi este încălcat dreptul la acces la justiție și la un proces echitabil. Recurenta a invocat excepția nulității de drept a încheierii de ședință din 17.06.2022 întrucât instanța de fond nu a indicat corect calea de atac și termenul pentru exercitarea acesteia. A solicitat recurenta admiterea recursului și admiterea cererii de intervenție principală, prezentând motivele pentru care justifică interes în cauză. Recurenta a invocat excepția nulității absolute a dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel București, întrucât Spitalul avea obligația să o cheme ca intervenient în cauză. În plus, instanța avea obligația din oficiu să dispună introducerea sa în cauză, astfel că, până la acest moment, judecarea cauzei s-a făcut cu încălcarea legii. Recurenta a invocat nulitatea de drept a încheierii de ședință din 17.06.2022 întrucât motivarea făcută de instanță este străină de natura pricinii și formulată cu încălcarea legii. Recurenta a invocat nulitatea absolută a motivului absurd al instanței că nu a parcurs procedura prealabilă în cauză. A menționat că instanța interpretează greșit actul juridic dedus judecății întrucât consideră că cererea sa de chemare în judecată nu se încadrează în art. 1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 554/2004. A susținut că instanța interpretează greșit legea și invocă aspecte străine de natura pricinii întrucât consideră că cererea sa privind recunoașterea unui drept sau a unui interes legitim este subsecventă cererii de anulare a unui act adminstrativ. A mai arătat recurenta că instanța menționează motive străine de natura pricinii întrucât invocă în mod fals că nu pretinde un drept propriu, dar și că interesul său care derivă din concedierea ilegală de către Spital nu are legătură cu raportul Corpului de control.

Apărările intimaților Intimații nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Alte aspecte procesuale La termenul de judecată din 21 noiembrie 2023, Înalta Curte a calificat calea de atac declarată ca fiind recurs, luând act de achiesarea părții prezente. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Înalta Curte apreciază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Recurenta a invocat faptul că i-a fost încălcat dreptul la acces la justiție și la un proces echitabil, arătând că instanța avea obligația să se pronunțe motivat, în fapt și în drept asupra cererii de intervenție chiar în sala de judecată. A apreciat că instanța nu a motivat respingerea cererii nici în fapt, nici în drept, nici în sala de judecată, nici în termenul de cinci zile în care era obligată să comunice încheierea respectivă pentru a fi motivată calea de atac. Verificând încheierea atacată, se reține că instanța de fond a constatat că cererea de intervenție principală depusă pentru termenul de judecată are un conținut identic cu cererea de intervenție voluntară principală depusă la dosar de către aceeași intervenientă A. pentru termenul de judecată din 13.10.2020, cerere care a fost respinsă ca inadmisibilă de către completul de judecată, soluția inadmisibilității rămânând definitivă prin respingerea recursului. Față de aceasta, instanța a invocat autoritatea de lucru judecat a soluției definitive de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție voluntară principală formulată de numita A. raportat la conținutul acesteia și având în vedere că este a doua cerere identică de intervenție principală formulată în acest dosar. Recurentei i s-a acordat cuvântul asupra excepției invocate, iar aceasta a solicitat respingerea soluției de autoritate de lucru judecat. În continuare, instanța de fond a constatat încheiată cercetarea judecătorească și a acordat cuvântul în dezbateri, recurenta susținând, printre altele, că în cuprinsul cererii de intervenție formulate pentru acest termen de judecată există aspecte față de care instanța la momentul respectiv nu s-a pronunțat, respectiv nu a ținut cont de faptul că raportul Corpului de control menționează și situația ei în comparație cu Spitalul de Oftalmologie, nu menționează și faptul că Spitalul de Oftalmologie avea obligația să comunice acest raport al Corpului de Control și că Spitalul era obligat să comunice raportul tuturor persoanelor salariate din spital care ar fi fost direct interesate să formuleze o contestație în instanță. Deliberând asupra excepției invocate din oficiu, instanța de fond a constatat că cererea depusă de intervenienta A., de intervenție voluntară principală are un conținut identic cu cererea de intervenție voluntară principală depusă de aceasta în octombrie 2020, care a fost soluționată, respectiv respinsă, ca inadmisibilă prin încheierea de ședință din 07.06.2021, încheiere care a rămas definitivă prin decizia nr. 737/09.02.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin urmare, constatând că nu sunt aspecte noi și că într-o a doua cerere de intervenție voluntară principală având un conținut identic nu pot fi analizate de către Curte critici care corespund unei căi de atac pe care petenta a avut posibilitatea să le invoce în cadrul recursului formulat împotriva încheierii din 07.06.2021, încheiere care a rămas definitivă, judecătorul fondului a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta voluntară A. în dosar pentru termenul de judecată din 17.06.2022, ca având autoritate de lucru judecat față de încheierea din 07.06.2021 prin care s-a respins, ca inadmisibilă prima cerere de intervenție voluntară principală formulată de aceeași intervenientă A. și a cărei soluții a rămas definitivă prin Decizia nr. 737/09.02.2022 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Având în vedere cele expuse anterior, Înalta Curte observă că instanța de fond a expus motivele pentru care a respins cererea de intervenție principală ca având autoritate de lucru judecat față de încheierea din 07.06.2021. Recurenta a invocat nulitatea încheierii de ședință din 17.06.2022, arătând că instanța de fond nu a indicat corect calea de atac și termenul pentru exercitarea acesteia. Din cuprinsul încheierii atacate, reiese că instanța de fond a reținut că, față de soluția de respingere a cererii de intervenție voluntară principală ca având autoritate de lucru judecat, dispozițiile art. 64 alin. (4) ale C. proc. civ. în forma veche, aplicabile în cauză, prevăd că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile de la pronunțare pentru părțile prezente și de la comunicare pentru părțile lipsă. Instanța de fond a constatat însă că dispozițiile anterior evocate ale art. 64 alin. (4) în forma anterioară modificării sunt incidente în ipoteza respingerii cererii ca inadmisibilă pe fond, respectiv în cadrul analizei condițiilor de admisibilitate, și nu în ipoteza în care Curtea a respins cererea de intervenție voluntară principală ca având autoritate de lucru judecat. Pentru ipoteza respingerii cererii ca având autoritate de lucru judecat față de cererea formulată anterior și care a primit o soluție definitivă, a apreciat judecătorul fondului că, în măsura în care petenta dorește, poate fi exercitată calea de atac odată cu fondul. Înalta Curte observă că recurenta a declarat calea de atac a apelului la 22.06.2022, prezentând și motivele în fapt și în drept (art. 64 alin. (4) din Codul de procedură și/sau art. 488 pct. 5 și 6 din C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenție), iar prin încheierea din 21.11.2023 calea de atac formulată a fost calificată ca fiind recurs, luându-se act de achiesarea părții prezente. Prin urmare, recurenta nu dovedește nicio vătămare pentru pretinsa neindicare a căii de atac de către instanța de judecată, în condițiile în care nu s-a invocat vreo excepție în ceea ce privește declararea căii de atac. A mai susținut recurenta că invocă nulitatea absolută a încheierii întrucât instanța avea obligația să comunice părților în cauză cererea de intervenție, iar mai apoi să se pronunțe în cauză. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 din C. proc. civ. presupune ca părțile să-și cunoască reciproc apărările relativ la chestiunile de fapt utile cauzei și a celor de drept necesar a fi dezlegate de instanța de judecată. Drept urmare, pronunțarea de către instanța de judecată a unei soluții asupra unei cereri, fără ca aceasta din urmă să fie comunicată tuturor părților, în vederea respectării dreptului la apărare, poate avea ca sancțiune anularea hotărârii. Însă, din perspectiva interesului ocrotit prin dispozițiile legale enunțate, nulitatea este relativă, ceea ce presupune că poate fi invocată numai de către cel vătămat, anume de partea căreia nu i-a fost comunicată cererea în condițiile legii. Or, în speță, singurii care pot invoca o astfel de neregularitate săvârșită de curtea de apel sunt intimații-pârâți, astfel că această critică urmează a fi înlăturată. Cu privire la critica privind soluționarea excepției autorității de lucru judecat, Înalta Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 431 din C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." Potrivit prevederilor art. 432 din C. proc. civ., "Excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată". Prin urmare, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul, astfel încât nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Lucrul judecat atrage deci exclusivitatea, ceea ce face ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză să nu mai fie cu putință. Efectele autorității de lucru judecat, astfel cum rezultă din art. 431 din C. proc. civ., sunt: (1) efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părților, aceeași cauză juridică și același obiect al cererii de chemare în judecată, spre a se evita contradicția între dispozitivele hotărârilor judecătorești; (2) efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, de natură să permită oricăreia dintre părți să poată opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Excepția autorității de lucru judecat reprezintă o formă de punere în valoare a efectului negativ, extinctiv, al autorității de lucru judecat. Elementele autorității de lucru judecat, atunci când se urmărește blocarea judiciară a celei de-a doua cereri, adică efectul negativ ori extinctiv, sunt: (a) părțile, (b) obiectul și (c) cauza, care trebuie să fie aceleași în ambele procese. În cauză, cererea de intervenție principală depusă pentru termenul de judecată din 17.06.2022 are un conținut identic cu cererea de intervenție voluntară principală depusă la dosar de către aceeași intervenientă A. pentru termenul de judecată din 13.10.2020, cerere care a fost respinsă ca inadmisibilă de către completul de judecată, soluția inadmisibilității rămânând definitivă prin respingerea recursului. Prin urmare, în mod corect a fost respinsă cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta voluntară A. în acest dosar pentru termenul de judecată din 17.06.2022, ca având autoritate de lucru judecat față de încheierea din 07.06.2021 prin care s-a respins ca inadmisibilă prima cerere de intervenție voluntară principală formulată de aceeași intervenientă A. și a cărei soluții a rămas definitivă prin decizia nr. 737/09.02.2022 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte apreciază că încheierea civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție. Ca urmare, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondat. Prin urmare, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii atacate, criticile formulate neevidențiind incidența motivelor de nelegalitate invocate. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din 17 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,