ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 171/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04.05.2021 sub nr. x/2021, reclamanții Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea și Municipiul Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării și pârâtul A., au solicitat anularea Hotărârii nr. 340 din 07.04.2021 emise de C.N.C.D. prin care acesta a constatat că faptele sesizate reprezintă discriminare în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1), art. 10 lit. a) și h) din O.G. nr. 137/2000 și art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 724 din data de 06 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea și Municipiul Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării și pârâtul A., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate anterior, au declarat recurs reclamanții Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea și Municipiul Râmnicu Vâlcea, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii contestației formulate și anulării Hotărârii nr. 340 din 07.04.2021 emise de C.N.C.D. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenții-reclamanți au susținut că sentința recurată a fost pronunțată în urma unei interpretări stricto-sensu a prevederilor legale incidente, fără ca prima instanță să facă și o analiză temeinică asupra situației de fapt. În concret, prima instanță a interpretat dispozițiile art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 doar parțial, fără a face o interpretare adecvată sintagmei "au nevoie de o astfel de parcare", din finalul articolului. Din economia acestui text de lege, exceptând condiția persoanei - cu handicap, se desprind două condiții: să existe o solicitare din partea unei astfel de persoane și să dovedească necesitatea unui loc de parcare. Prin simpla formulare a cererii nu înseamnă că persoana respectivă are nevoie de un astfel de loc de parcare. În opinia sa, această expresie trebuie interpretată în sensul că, solicitantul are greutăți de mobilitate sau alte argumente asemenea. Pe de altă parte, legiuitorul nu a insistat în a clarifica sensul acestei sintagme, dar în mod evident, administratorul parcării nu trebuie exclus din cercul celor care apreciază "nevoia". Mai arată că, din planșele foto depuse la dosar rezultă că parcarea din zona de domiciliu a pârâtului A. deservește unui ansamblu format din 3 blocuri, iar în parcarea din zona în care locuiește pârâtul sunt rezervate și semnalizate în mod corespunzător 3 locuri de parcare, oricare dintre acestea putând fi folosit de pârât, în baza unei cereri adresate Direcției Administrării Domeniului Public. Susținerile intimatului - pârât A. potrivit cărora "după 10 ani în care s-a bucurat de acest drept … i s-a dispus eliminarea indicatorului de dizabilitate atribuit locului de parcare" sunt nefondate întrucât acest loc de parcare nu era amenajat în parcarea publică din imediata vecinătate a domiciliului pârâtului A., ci era amenajat chiar de către pârât într-un spațiu neamenajat lângă scările blocului, nefiind destinat spațiului de parcare si blocând aleea ce asigură circulația auto si pietonală în zonă. Mai mult decât atât, în imediată vecinătate a blocului unde domiciliază petentul, sunt amenajate zone de parcare stradală unde sunt rezervate și corespunzător semnalizate locuri de parcare pntru persoanele cu handicap, în conformitate cu dispozițiile art. 65 alin. (1) și (4) din Legea nr. 448/2006. În opinia sa, judecătorul fondului trebuia să dea dovadă de rol activ și să analizeze cauza și prin prisma principiului legalității având în vedere că reclamanții au depus la dosarul cauzei înscrisuri care reflectă situația reală sub aspectul administrării locurilor de parcare publice. Dispozițiile art. 3 din Hotărârea Consiliului Local nr. 217 din 18.09.2021, Anexa 7 prevăd că în parcările de reședință, de lângă imobilele de locuit, staționarea și parcarea autovehiculelor sunt permise numai pentru proprietarii acestora - persoanele fizice care dețin ecusonul parcare de reședință eliberat de Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea. Sunt exceptate de la aceste prevederi, mijloacele auto aparținând serviciilor de intervenție pe perioada executării acestor servicii și cele aparținând persoanelor care intra sub incidența Legii nr. 448/2006 privind protecția si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, intimatul-pârât A. avea dreptul de a staționa și parca în orice spațiu de parcare, pentru parcările de reședința fiind interzisă amplasarea de dispozitive de menținere liberă a locurilor de parcare și a oricărui tip de indicatoare, marcaje sau înscrisuri în scopul rezervării locurilor de parcare.

Apărările formulate în cauză 4.1. Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare față de recursul dedus judecății, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală. 4.2. Deși legal citat, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a înregistrat întâmpinare la dosarul cauzei.

Procedura de soluționare a cererii de recurs În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 12.01.2023, s-a fixat termen de judecată la data de 17.01.2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de nelegalitate invocat și de apărările formulate în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Din circumstanțele particulare ale cauzei rezultă că reclamanții Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea și Municipiul Râmnicu Vâlcea au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea Hotărârii nr. 340 din 07.04.2021 emise de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin care U.A.T. Râmnicu Vâlcea a fost sancționată cu amendă în sumă de 3000 RON, reținându-se în sarcina sa fapta de discriminare prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. a) și h) din O.G. nr. 137/2000 și art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, reținând în esență, că sunt întrunite cumulativ toate cerințele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, respectiv că fapta reclamanților de a elimina indicatorul de dizabilitate atribuit locului de parcare de rezidență al pârâtului reprezintă un tratament discriminatoriu în sensul legii, în condițiile în care unui alt vecin, aflat într-o situație similară cu cea a pârâtului, nu i s-a eliminat indicatorul aferent locului de parcare de rezidență, atribuit acestuia în baza dizabilității fiului său minor. Soluția pronunțată de prima instanță a fost criticată pentru nelegalitate de către reclamanții Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea și Municipiul Râmnicu Vâlcea, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate. Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.]. Din interpretarea dispozițiilor citate, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. În atare situație, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt și de drept prin neexercitarea rolului activ de către prima instanță sau la interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate. În continuare, analizând sentința recurată din perspectiva motivului de casare indicat, în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident situației de fapt, Înalta Curte constată că dezlegarea pe care judecătorul fondului a dat-o acestora este judicioasă și se impune a fi menținută. Pentru a statua astfel, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap "în spațiile de parcare ale domeniului public și cât mai aproape de domiciliu administratorul acestora repartizează locuri de parcare gratuită persoanelor cu handicap care au solicitat și au nevoie de astfel de parcare". Din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă că persoanele cu handicap au dreptul de a li se atribui atribui un loc de parcare individualizat, la cerere, sub condiția de a avea nevoie de un astfel de loc. Cu alte cuvinte, persoana solicitantă trebuie să fie o persoană cu dizabilități și să dețină/folosească un autovehicul, pentru care este necesar un loc de parcare. Acestea sunt singure criterii impuse de cadrul legislativ antereferit, astfel că nu se poate reține că starea de nevoie se apreciază în raport de situația locurilor de parcare rezervate persoanelor cu handicap într-o anumită zonă sau de gradul de mobilitate a persoanei solicitante, astfel cum pretind recurenții-reclamanți. Înalta Curte mai observă și că obligațiile instituite prin art. 65 alin. (1) și (5) din Legea nr. 448/2006 sunt distincte și nu se exclud reciproc. În concret, art. 65 alin (1) din Legea nr. 448/2006 se referă la spațiile de parcare de pe lângă clădirile de utilitate publică, precum și la parcările organizate, în timp ce art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 are în vedere spațiile de parcare ale domeniului public. Drept urmare, nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți potrivit cărora aceștia și-au îndeplinit obligația prevăzută de art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 raportat la faptul că, în zona în care locuiește intimatul A. au fost rezervate trei locuri pentru persoanele cu handicap, în condițiile în care dispozițiile legale menționate se referă la o atribuire individualizată, la cererea persoanelor cu handicap și nu o atribuire generică. Nici delimitarea locurilor de parcare pentru persoanele cu handicap conform art. 65 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 nu echivalează cu îndeplinirea obligației prevăzută de art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006. Totodată, nu pot fi primite nici susținerile recurenților-reclamanți referitoare la invocarea HCL nr. 217/18.09.2021, anexa nr. 7, acestea neputând conduce la concluzia că a fost îndeplinită obligația instituită prin art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006, câtă vreme respectivul act se referă în mod generic la dreptul persoanelor cu handicap de parcare autovehiculele în parcările de reședință fără a avea un ecuson. Din economia textelor legale prezentate anterior nu rezultă vreo cauză de exonerare a autorităților publice de la îndeplinirea obligației de a asigura un loc de parcare unei persoane cu dizabilități. Or, în litigiul pendinte, deși intimatul-pârât, persoană cu dizabilități, a beneficiat timp de 10 ani de un loc de parcare rezervat, acordat la solicitarea acestuia, conform art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006, recurenții-reclamanți au procedat la ridicarea semnului de dizabilitate și desființarea acelui loc de parcare, pe motiv că bloca aleea ce asigura circulația auto și pietonală în zonă, fără a lua măsuri pentru alocarea unui nou loc de parcare, în imediata apropiere a imobilului. Accesibilitatea este un factor esențial de exercitare a drepturilor și de îndeplinire a obligațiilor persoanelor cu handicap, egalizarea șanselor presupunând organizarea libertății de mișcare și de acces în anumite spații pentru această categorie a persoanelor cu dizabilități. Or, recurenții-reclamanți au aplicat pârâtului un tratament diferențiat, în condițiile în care, lângă locul său de parcare există un alt indicator nedemontat pentru un loc de parcare rezervat tot în baza art. 65 alin. (5) din Legea nr. 448/2006. Trebuie subliniat că, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții: - existența unui tratament diferențiat manifestat, prin deosebire, excludere, restricție sau preferința (existența unor persoane sau situații aflate in poziții comparabile); - existența unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, precum: rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea ca virusul HIV, apartenența la o categorie defavorizată precum și orice alt criteriu; - tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege; - tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop, să nu fie adecvate și necesare. Așa cum rezultă din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective și rezonabile, sau ea se poate reține atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, a unor persoane aflate în situații comparabile sau aflate în situații diferite, necomparabile. Dispozițiile art. 20 alin. (6) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare stipulează că persoana interesată va prezenta în fața C.N.C.D. fapte pe baza cărora să poată fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. Așa fiind, prin raportare la dispozițiile legale și la considerațiile antereferite, precum și la înscrisurile atașate la dosarul cauzei, instanța de recurs constată că, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că, în litigiul pendinte, există un criteriu interzis, anume faptul că intimatul-pârât are o dizabilitate, fiind nevoit să se deplaseze cât mai aproape de imobil, și că între acest criteriu și tratamentul diferențiat exista o legătură de cauzalitate. În concret, fapta reclamanților de a elimina indicatorul de dizabilitate atribuit locului de parcare de rezidență al pârâtului și refuzul de a-i aloca intimatului-pârât un loc de parcare rezervat și marcat, în condițiile în care unui alt vecin, aflat în situație similară cu a sa, cu loc de parcare de rezidență atribuit în baza dizabilității fiului său minor, nu i s-a eliminat indicatorul, reprezintă un tratament discriminatoriu pe criteriul dizabilității, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului de acces la toate locurile și serviciile destinate folosinței publice fără ca tratamentul diferențiat să fie justificat obiectiv de un scop legitim. În acest context, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, apreciază că recurenții-reclamanți au săvârșit o faptă de discriminare, tratând situații diferite într-un mod similar, în mod cumulativ, fără a avea o justificare obiectivă și rezonabilă, cerințele prevăzute art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, pentru a se reține un tratament de deosebire, restricție, excludere, deosebire, preferință între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege și care au ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. În concluzie, față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepțiile nulității recursurilor și va respinge recursul formulat de reclamanți, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,