ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1680/2024

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanții A., B., C., D. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, au formulat contestație împotriva Rezoluției de clasare nr. 1365 emisă în data de 20.07.2022 (lucrarea nr. x) emisă de inspectorul judiciar și a Rezoluției din data de 23.08.2022 (lucrarea nr. C22-1223) emisă de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva rezoluției de clasare, solicitând ca, în baza art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, să se dispună anularea celor două rezoluții și, pe cale de consecință, să fie trimis dosarul Inspecției Judiciare pentru completarea verificărilor.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 952/2023 din 7 iunie 2023, a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanții B., D., C. și A. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că, raportat la considerentele sentinței atacate, rezultă faptul că prima instanță nu a analizat motivele de nulitate și nelegalitate a actelor administrative ce formează obiectul litigiului, rezumându-se la prezentarea unor aspecte teoretice, fără nicio referire concretă la lucrările dosarului, precum și la analiza concretă a condițiilor de întrunire a elementelor unor abateri disciplinare, cea prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. În opinia recurenților, prima instanță a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, iar în baza greșitei aplicări a acestora, a constatat că Rezoluția de clasare nr. 1365 emisă în data de 20.07.2022 (lucrarea nr. x) emisă de inspectorul judiciar, cât și Rezoluția din data de 23.08.2022 (lucrarea nr. C22-1223) emisă de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare nu ar avea un caracter nelegal și netemeinic. Recurenții con sideră că au fost greșit interpretate, de către inspectorul judiciar, aspectele ce au făcut obiectul sesizării noastre. În raport de această critică, în rezoluția inspectorului-șef, s-a reținut în mod greșit că " verificările prealabile au fost complete, fiind efectuate asupra tuturor aspectelor semnalate și cu respectarea limitelor de competență prevăzute de lege" (pag. 2). Așadar, contrar celor reținute de inspectorul judiciar, respingerea cererilor de recuzare formulate împotriva președintelui de complet nu a făcut obiectul sesizării noastre. Într-adevăr, în prima secțiune a sesizării - cea privind aspectele prealabile - recurenții arată că au făcut referire cererile de recuzare formulate în raport de elementele care conturau lipsa de imparțialitate a doamnei judecător E., dar numai pentru a argumenta rațiunea pentru care au fost puși în situația de a formula o sesizare la Inspecția Judiciară. Se mai precizează că nu au am urmărit, însă, nicidecum ca pe calea sesizării să critice modalitatea de soluționare a cererilor de recuzare, motiv pentru care le este imposibil să înțeleagă de ce mai mult de o pagină din cele patru pe care le are rezoluția de clasare este alocată redării aspectelor semnalate prin cererile de recuzare. Practic, întreaga secțiune privind situația de fapt din rezoluția de clasare vizează doar remediile procesuale privind incompatibilitatea doamnei judecător de care s-a uzat în cauza în care avem calitatea de inculpați, fără a fi abordate elementele de fapt invocate în susținerea celor trei elemente care au făcut obiectul sesizării și care conturează săvârșirea abaterii disciplinare sesizate. Totodată, recurenții consideră că inspectorul judiciar face completă abstracție de aspectul privind respingerea cererilor de probe formulate în apărare privind audierea în calitate de martori a numiților F., G. și H., respectiv emiterea unei adrese către S.R.L.. Faptul că acest element nu a fost analizat deloc de către inspectorul judiciar rezultă cât se poate de clar și din punctul 4 al rezoluției de clasare, privind argumentarea soluției și dispozițiile legale aplicabile. Așadar, verificări prealabile impuse de lege nu au abordat deloc unul dintre cele trei elemente care au făcut obiectul sesizării noastre. Contrar celor reținute în Rezoluția din data de 23.08.2022 (lucrarea nr. C22-1223) emisă de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare, etapa verificărilor prealabile ale inspectorului judiciar a fost, așadar, incompletă, raportându-se la un element care nu a făcut obiectul sesizării ("modalitatea de soluționare a cererilor de recuzare) și făcând abstracție de un aspect semnalat în mod expres, respectiv respingerea unor cereri de probe formulate în apărare. Se mai precizează că în raport cu art. 3 din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, scopul Inspecției Judiciare este acela de a contribui la îmbunătățirea calității actului de justiție, a eficienței și eficacității sistemului judiciar, prin intermediul unor verificări independente și de evaluare a activității acestuia. Așadar, rolul Inspecței Judiciare tinde spre efectuarea unei atente și riguroase verificări a elementelor care conturează suspiciunea săvârșirii unei abateri disciplinare. Cu privire la modalitatea de analizare de către inspectorul judiciar a temeiurilor de fapt care se circumscriu abaterii disciplinare sesizate și raportarea acestora la elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare, recurenții susține că în Rezoluția din data de 23.08.2022 (lucrarea nr. C22-1223), inspectorul-șef nu analizează niciunul dintre motivele care au făcut obiectul sesizării și la care s-a răspuns într-o manieră lacunară în cuprinsul rezoluției de clasare. Acesta face referire exclusiv la modalitatea în care au fost soluționate cererile de recuzare, în raport de care statuează că exercitarea dreptului de sesizare a Consiliului Superior al Magistraturii nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești (aspecte preluate întocmai din cuprinsul rezoluției de clasare). Așa fiind, recurenții apreciază că rezoluția inspectorului-șef nu abordează modalitatea de analizare de către inspectorul judiciar a temeiurilor de fapt care se circumscriu abaterii disciplinare sesizate și coroborarea acestora cu elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare. Referitor la încuviințarea de către judecătorul cauzei a solicitării procurorului de audiere în calitate de martori a persoanelor ale căror declarații au fost excluse în faza de cameră preliminară și care au fost cercetate sub aspectul infracțiunilor de dare de mită, recurenții arată că la pagina 3 din rezoluția de clasare, inspectorul judiciar a consemnat doar următoarele: "nemulțumirea vizând audierea unor martori propuși de Parchet care au avut calitatea de inculpați în cauză, în condițiile în care declarațiile acestora ar fi fost excluse în procedura camerei preliminare, a constituit obiectul cererii de recuzare soluționată prin încheierea din 26.10.2021, în sensul respingerii, aspectele neputând a fi reanalizate administrativ ". Aceste considerente sunt vădit nefondate, în condițiile în care procedura de soluționare a unei cereri de recuzare este semnificativ diferită de cea de soluționare a unei sesizări adresate Inspecției Judiciare, chiar și atunci când temeiurile de fapt invocate sunt aceleași. Dacă prima are ca obiect remedierea unei situații de incompatibilitate a magistratului, cea de-a doua are ca obiect verificarea incidenței unei abateri disciplinare și, dacă este cazul, derularea unei cercetări disciplinare a magistratului care a săvârșit-o. Din acest motiv, inspectorul judiciar nu se putea prevala doar de existența unei încheieri prin care a fost soluționată o cerere de recuzare întemeiată pe temeiuri de fapt similare celor invocate în cuprinsul sesizării adresate Inspecției Judiciare, ci era dator să procedeze la efectuarea unor verificări de fond, prin care să stabilească dacă se conturează elementele constitutive ale abaterii disciplinare sesizate, aspecte ce nu fuseseră analizate de judecătorul care a soluționat cererea de recuzare. Așadar, recurenții consideră că în etapa verificărilor prealabile, inspectorul judiciar ar fi trebui să țină seama de elementele invocate în cuprinsul sesizării, și anume de faptul că s-a susținut că dispoziția judecătorului de audiere în calitate de martori a mituitorilor ale căror declarații au fost excluse în faza de camera preliminară, care echivalează cu o antepronunțare, a încălcat în mod flagrant dreptul la apărare. Rezultatul acestei conduite a judecătorului cauzei constă în vătămarea dreptului la un proces echitabil, iar legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și rezultatul produs rezultă din materialitatea faptei. Cu privire la revenirea asupra unei probe deja încuviințate, constând în vizionarea integrală în ședință publică a înregistrărilor audio-video care nu au fost excluse de la dosarul cauzei, inspectorul judiciar s-a prevalat, în mod exclusiv și nefondat, de o încheiere de soluționare a unei cereri de recuzare, fără a efectua verificări prealabile sub aspectul elementelor constituive ale abaterii disciplinare. În ceea ce privește aspectul neanalizat de către inspectorul judiciar, respectiv respingerea cererilor de probe formulate, în apărare, privind audierea în calitate de martori a numiților F., G. și H., respectiv emiterea unei adrese către S.R.L., recurenții precizează că prin sesizarea formulată au arătat faptul că respingerea de către judecătorul cauzei a probelor solicitate întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Inspectorul judiciar nu s-a aplecat deloc asupra acestui aspect, motiv pentru care rezultă întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare sesizate și care făceau necesare verificări prealabile sub acest aspect. Atât în ceea ce privește solicitarea de audiere în calitate de martori a numiților F., G. și H., cât și în ceea ce privește emiterea adresei către SRI, instanța și-a motivat dispoziția de respingere a cererilor prin prisma relațiilor transmise la dosarul cauzei, făcând abstracție de faptul că tocmai aceste înscrisuri au determinat formularea cererilor de probe. Făcând abstracție de obligația ce îi revenea de a proceda la reconstrucția adevărului cu privire la modalitatea în care a fost realizată supravegherea tehnică, judecătorul cauzei a preferat să nu mai administreze probe în această privință. Sub aspectul laturii subiective, doamna judecător a încălcat cu știință dispozițiile art. 100 alin. (3) C. proc. pen., ceea ce rezultă din faptul că a ignorat contradicțiile evidente existente între înscrisurile de la dosar, care făceau necesară administrarea probelor solicitate. Se mai susține că rezultatul acestei conduite a judecătorului cauzei a constat în privarea de garanția egalității de arme între acuzare și apărare, iar legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și rezultatul produs rezultă din materialitatea faptei. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători sub nr. x, recurenții-reclamanți A., B., C., D. au solicitat efectuarea de verificări în legătură cu modalitatea de instrumentare a dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Mureș. În urma verificărilor prealabile efectuate de către inspectorul judiciar, în cadrul dosarului nr. x, prin Rezolutia nr. 1365 din 20.07.2022 s-a dispus clasarea acesteia, nerezultând indicii de săvârșire a uneia din abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004. Plângerea formulată împotriva acestei soluții a fost respinsă prin Rezoluția inspectorului șef din data de 23.08.2022 în cadrul lucrării nr. C 22-1223, reținându-se caracterul nefondat al criticilor față de soluția de clasare. Curtea de Apel a respins acțiunea, soluție pe care Înalta Curte o împărtășește. Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți critică interpretarea dată de inspectorul judiciar, și menținută de instanța de fond, prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată. Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală. Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță. Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei. Reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane. Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat și identificat indicii temeinice privind reaua-credință, nici privind grava neglijență a magistratului. Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe. Dincolo de aceste aspecte, sunt și alți factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuții etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijență, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă. Înalta Curte apreciază că în mod corect a instanța de fond faptul că aspectele sesizate Inspecției Judiciare au vizat raționamentul logico-juridic al magistratului reclamat și nu pot fi supuse verificărilor de natură administrativă, efectuate de către Inspecția Judiciară, prin raportare la prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004, republicată, respectiv art. 16 din Legea nr. 304/2004 republicată. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.