ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1646/2024

Ședința publică din data de 21 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării solicitând anularea Hotărârii nr. 788/27.10.2021 emise de pârât.

La termenul din 15.09.2022 instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Muzeului de Științe Naturale Piatra Neamț - Complexul Muzeal Neamț, parte care la termenul din 13.10.2022 a ridicat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 106 din 27 octombrie 2022 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Complexul Muzeal Național Neamț; s-a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării București, și Complexul Muzeal Național Neamț, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 106 din 27 octombrie 2022 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a susținut că instanța de contencios administrativ si fiscal a interpretat eronat fondul cauzei pe care l-a tratat cu superficialitate, nemotivând temeinic hotărarea nr. 106/2022.

Instanța nu a analizat în totalitate toate criticile invocate de către reclamant, au fost omise trimiterile la probele administrate în cauză, limitându-se doar la aprecierea: "Curtea nu poate retine criticile reclamantului referitoare la nemotivarea hotărârii pronunțate, ..." fapt care denotă superficialitate, netemeinicie și totodată nelegalitate în emiterea sentinței civile nr. 106/2022.

In plus, conform principiului aflării adevărului, judecătorul trebuia să stăruie prin toate mijloacele, pentru a afla adevărul în cauză. În acest sens, se impunea a fi analizate toate dispozițiile incidente în materia aplicării sancțiunilor, de către consiliul în cauză, chiar dacă acestea nu au fost indicate în mod expres, făcând trimitere în acest sens la dispozițiile art. 22 din C. proc. civ.

Așadar, în contextul în care prima instanță nu a motivat temeinic și corect hotărârea pronunțată, prin interpretarea eronată a dispozițiilor legale și cu omiterea probatoriului administrat în cauză, cu nerespectarea dispozițiilor art. 425 și art. 22 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate cu trimiterea spre rejudecare primei instanțe.

Curtea de Apel Bacău a omis în totalitate faptul că C.N.C.D. a încălcat în mod flargant procedura legală de soluționare a petitiilor, iar pentru aceste motive pertinente, acțiunea este fondată si temeinică, iar aceasta trebuia să fie admisă.

Această procedură este prevăzută în cadrul O.G. nr. 137/2000 și in cadrul Ordinul Președintelui CNCD nr. 144/2008 privind aprobarea procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor.

C.N.C.D. avea obligația de a soluționa sesizarea cu respectarea principiilor specifice procedurii judiciare, prin citarea părților implicate și cu ascultarea lor, respectându-se contradictorialitatea și dreptul la apărare; insă, în cazul de față C.N.C.D nu a respectat procedura impusă de lege, părțile nu s-au întrunit de față, în ședințe, în fața Consiliului Director, iar în cadrul așa zisei investigații efectuate de către C.N.C.D. la nivel de Complex Muzeal Național Neamț, petentul A. nu a fost contactat sau convocat pentru a prezenta condițiile discriminatorii cu care se confruntă la locul de muncă; reclamantului nu i s-a dat posibilitatea să formuleze un punct de vedere in cadrul investigațiilor, fiind ignorat; în schimb au fost contactați de către C.N.C.D.: managerul, directorii și o scrie de colege/colegi ai reclamantului.

Enunțând dispozițiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, a susținut că C.N.C.D. a încălcat dispozițiile art. 20 în primul rând prin eludarea termenului de 90 de zile și în al doilea rând, prin lipsa motivării soluției adoptate.

In ceea ce privește, termenul prevăzut de Ordonanța Guvernului, de 90 de zile, a fost depășit flagrant, cererea recurentului fiind înregistrată la data de 21.05.2020, iar soluția în cauză, s-a pronunțat la mai bine de un an, respectiv la data de 27.10.2021.

Pe fondul cauzei, a solicitat să se constate că soluția pronunțată de către C.N.C.D. este neîntemeiată pentru următoarele motive:

Hotărârea C.N.C.D. nr. 788/27.10.2021 trebuia să îndeplinească anumite condiții de valabilitate. Una dintre formele procedurale care trebuie efectuata concomitent pronunțării și emiterii hotărârii este motivarea temeinică a acesteia. Așadar, principala critică adusă hotărârii C.N.C.D. este aceea a nemotivarii, iar pentru acest motiv, acțiunea trebuia admisă.

Pentru a se putea considera îndeplinită cerința motivării, este necesar ca motivarea să fie completă (suficientă) și reală. In cauză, efectele hotărârii atacate sunt de natură a influența negativ cariera reclamantului și, pe cale de consecință, dreptul sau la muncă recunoscut de prevederile art. 41 din Constituție.

In lumina acestor dispoziții, a solicitat să se constate că standardul motivării nu a fost respectat, Consiliul (C.N.C.D.) limitându-se numai la expunerea situației "de fapt" și la copierea unor norme legale, în mod stereotip, fără să facă aplicare concretă la cazul său.

În opinia sa, angajatorul avea obligația să aducă probe în vederea susținerii afirmațiilor sale si în apărare cu privire la celelalte acte de hărțuire și discriminare înregistrate. Or simplele declarații ale angajatorului si ale unor angajați ai instituției vizate nu fac dovada îndeplinirii acestei condiții, susținerile reclamantului fiind demonstrate prin înscrisuri și prin două hotărâri judecătorești definitive, care se bucură de autoritate de lucru judecat (Sentința Civilă nr. 873/2021 din data de 30 iunie 2021 emisă de Tribunalul Neamț și sentința civilă nr. 1264/2021 din data de 24 noiembrie 2021 emisă tot de Tribunalul Neamț, sentințe cu privire la care prima instanță a apreciat în mod eronat.

Astfel, criteriile în baza cărora este discriminat la locul de muncă, au fost în primul rând din cauza convingerilor personale cu referire la sindicat și la viața politică, dar și din cauza diferențelor de vârstă și de sex/gen. Actele concrete de discriminare, au fost detaliate în cererea introductivă.

Calificativele acordate, sancțiunile aplicate și nu în ultimul rând ostilitatea generală cu care reclamantul este tratat în instituție, demonstrează fără putință de tăgadă înregistrarea unei hărțuiri constante, cu efecte directe de excluziune, tratament diferențiat, mai puțin favorabil, impus de angajator, ce determină repercusiuni psiho­sociale recunoscute științific în materie de practici de tip mobbing sau bullying.

Reiterând aspecte privind situația de fapt, a susținut că raportat la situația sa, instanța avea obligația să se constate că faptele de hărțuire morala la locul de muncă, au determinat deteriorarea grava a condițiilor de muncă prin lezarea drepturilor sau demnității salariatului dr. A..

În fine, a susținut recurentul că sentința recurată este nelegală, încălcând dispozițiile art. 6, 13, 237, 245, 383, 392 C. proc. civ., respectiv dreptul la un proces echitabil, precum și art. 13 C. proc. civ. referitoare la dreptul la apărare al părților, reclamantul fiind lipsit de dreptul de a formula concluzii finale în formă scrisă asupra fondului cererii.

Intimatul-pârât Complexul Muzeal Național Neamț a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat, reiterând, în esență argumentele prezentate prin cererea de recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 21 martie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

La data de 21.05.2020, petentul A., încadrat în funcția de muzeograf II, în cadrul Muzeului de Științe Naturale Piatra Neamț - Complexul Muzeal National Neamț începând cu 2.11.2017, s-a adresat Consiliului național pentru Combaterea Discriminării susținând de la momentul angajării a fost și este discriminat la locul de muncă, în primul rând din cauza convingerilor personale, dar și din cauza diferențelor de vârstă și de sex/gen, dar și din cauza faptului că a susținut ideea formării unui sindicat în cadrul CMNN.

Faptele imputate pârâtului Muzeul de Științe Naturale Piatra Neamț - Complexul Muzeal Neamț prin sesizarea formulată sunt următoarele:

- este aspru criticat în tot acest timp de către șeful direct și, totodată, persecutat de către conducere, în vederea victimizării, izolării sale sociale și eliminării sale din sistem;

- este urmărit în permanență și i se fac referate de cercetare disciplinară pentru a fi discreditat și sancționat;

- pentru o perioadă de aproximativ 2 ani și jumătate nu i s-au dat cheile și codurile de acces în muzeu, și nici la colecția din depozit (colecție în valoare de 48.281,50 RON), deși a solicitat în scris, verbal și pe e-mail aceste lucruri;

- la momentul la care a primit în gestiune, sub semnătură, colecția botanică din depozit, pe bază de proces-verbal, conducerea a refuzat reinventarierea colecției primite;

- superiorul ierarhic direct a impus doar petentului o serie de activități dificile (de ex.: activitățile cu ocazia sărbătoririi Zilei Mondiale a Mediului i-au fost impuse doar acestuia), fiind mereu întrerupt și sabotat în timpul activităților respective, fără să beneficieze de logistica solicitată și de susținere, în general;

- subevaluarea performanțelor profesionale și umane și discreditarea profesională s- au petrecut în mod repetitiv;

- susține faptul că fișa profesională pentru anul 2018 a fost falsificată;

- i s-a îngrădit accesul la telefonul instituției în mod constant, la aspirator, la spații de depozitare și la infrastructura muzeală în general (în comparație cu ceilalți colegi/colege din muzeu, care au beneficiat și beneficiază de susținere, de acces în muzeu și la colecții, și de toate drepturile necesare desfășurării activităților muzeale;

De asemenea, petentul a susținut că a fost hărțuit și prin intermediul unei condici de prezență, care a fost implementată de către șeful de secție, spre deosebire de colegele/colegii care au program benevol de lucru și pleacă din muzeu întotdeauna mai devreme. Petentul a mai arătat că angajatorul nu îi acordă pauză de masă, spre deosebire de ceilalți colegi.

Prin Hotărârea nr. 788/27.10.2021, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că nu pot fi reținute mijloace de probă care să determine incidența art. 2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării solicitând anularea Hotărârii nr. 788/27.10.2021 emise de pârât.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind susținerea că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză.

Astfel, se observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii.

Art. 175 C. proc. civ.. fixează regulile și condițiile pe care trebuie să le respecte părțile sau instanța pentru a fi în măsură să invoce nulitatea unui act de procedură. În centrul acestor condiții, necesar a fi îndeplinite pentru constatarea nulității unui act de procedură, stau: a) producerea unei vătămări; b) posibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Înalta Curte constată că recurentul a invocat nulitatea hotărârii, prin prisma încălcării dispozițiilor art. 6, 13, 237, 245, 383, 392 C. proc. civ., cu referire concretă la încălcarea dreptul la un proces echitabil, precum și art. 13 C. proc. civ. referitoare la dreptul la apărare al părților, reclamantul fiind lipsit de dreptul de a formula concluzii finale în formă scrisă asupra fondului cererii.

Or, din actele dosarului rezultă că recurentul-reclamant a depus la dosar, anterior termenului de judecată din data de 13.10.2022, dovada cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat) solicitând obligarea pârâtului la plata acestora, fără să înțeleagă să formuleze concluzii scrise pe fondul cauzei, deși această posibilitate nu i-a fost îngrădită în niciun fel de către instanță.

Mai mult decât atât, în cauză a fost amânată pronunțarea timp de 2 săptămâni, respectiv pentru data de 27.10.2022, interval în care, de asemenea, reclamantul nu a depus la dosar concluzii scrise, deși este evident că a avut această posibilitate.

Prin urmare, sunt lipsite de suport susținerile sale cu privire la încălcarea dreptului la un proces echitabil în componenta privind dreptul său la apărare, pentru motivul invocat, astfel că în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reține criticile formulate de recurent circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu privire la faptul că instanța de fond nu a analizat în totalitate susținerile sale, întrucât a menționat în motivare că pe unele dintre acestea nu le poate reține.

Astfel, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Or, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerea cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Faptul că instanța a menționat în motivare că pe unele dintre susținerile reclamantului nu le poate reține, nu conduce în mod automat la concluzia că nu a analizat susținerile acestuia, astfel cum încearcă să inducă prin memoriul de recurs.

Așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că este nefondat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentul a susținut în esență următoarele: hotărârea C.N.C.D. este nemotivată, iar pentru acest motiv, acțiunea trebuia admisă; CNCD avea obligația de a soluționa sesizarea cu respectarea principiilor specifice procedurii judiciare, prin citarea părților implicate și cu ascultarea lor, respectându-se contradictorialitatea și dreptul al apărare, în cazul de față CNCD nerespectând procedura impusă de lege, părțile nu s-au întrunit față în față, în ședințe, în fața Consiliului; CNCD a încălcat prevederile art. 20 din O.G. nr. 137/2000, prin eludarea termenului de 90 de zile; angajatorul avea obligația să aducă probe în vederea susținerii afirmațiilor sale si în apărare cu privire la celelalte acte de hărțuire și discriminare înregistrate, simplele declarații ale angajatorului si ale unor angajați ai instituției vizate, în opinia sa, nefăcând dovada îndeplinirii acestei condiții; raportat la situația sa, instanța avea obligația să se constate că faptele de hărțuire morala la locul de muncă, au determinat deteriorarea grava a condițiilor de muncă prin lezarea drepturilor sau demnității salariatului dr. A.; susținerile recurentului sunt confirmate de hotărârile judecătorești definitive depuse în dosarul de fond, cu privire la care prima instanță a apreciat în mod eronat.

Înalta Curte constată că în mod corect a reținut judecătorul fondului că nu poate reține criticile reclamantului referitoare la nemotivarea hotărârii pronunțate, considerentele acesteia cuprinzând în detaliu motivele pe care s-a sprijinit soluția adoptată.

Astfel, se constată că CNCD a procedat la examinarea probelor administrate, respectiv declarațiile numiților B., C., D.; E., F., G. și H., obținute în urma efectuării unei investigații la locul de muncă al reclamantului, precum și la analiza cadrului legislativ aplicabil din perspectiva condițiilor prevăzute de lege pentru existența unei fapte de discriminare.

Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport susținerile recurentului în sensul că CNCD nu a soluționat sesizarea cu respectarea principiilor specifice procedurii judiciare, prin citarea părților implicate și cu ascultarea lor, respectându-se contradictorialitatea și dreptul al apărare, în cazul de față, în opinia sa, CNCD nerespectând procedura impusă de lege, întrucât părțile nu s-au întrunit față în față, în ședințe, în fața Consiliului.

Astfel, din cuprinsul Hotărârii nr. 788/27.10.2021 emisă de pârât rezultă că s-a constatat că procedura a fost legal îndeplinită, față de împrejurarea că având în vedere contextul evoluției epidemiologice determinate de răspândirea virusului SARS-CoV-2, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a informat părțile cu privire la faptul că au posibilitatea de a trimite punctul de vedere în scris (precum și orice alte acte sau dovezi), soluționarea speței urmând a se face în lipsă, cu acordul acestora.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte reține că eventualele neregularități ale procedurii administrative desfășurate în fata CNCD nu pot atrage, prin ele însele nulitatea Hotărârii nr. 278/10.06.2015 a Colegiului director al CNCD, de vreme ce reclamantul a avut posibilitatea de a își susține poziția în fața instanței de judecată, respectându-se astfel principiul contradictorialității și dreptului la apărare, reclamantul nefăcând dovada unei vătămări concrete derivate din absența sa în fața CNCD, cu atât mai mult cu cât în perioada de referință era vorba despre o situație specială, care a impus măsuri restrictive concrete la nivel național, inclusiv cu privire la toate procedurile desfășurate în fața instituțiilor statului, astfel că nu se poate susține că prin modalitatea în care s-a efectuat procedura în fața CNCD a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantului.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentului în sensul că a fost depășit termenul de soluționare a sesizării prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, reținându-se că nerespectarea acestor termenelor nu conduce automat la nulitatea actului administrativ respectiv, termenul de 90 de zile în care pârâtul CNCD trebuia să adopte hotărârea fiind un termen de recomandare, a cărui depășire nu atrage nulitatea actului, în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut expres această sancțiune. Mai mult decât atât reclamantul nu a indicat sau probat o vătămare suferită prin depășirea acestui termen recomandat de lege.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și susținerile recurentului în sensul că angajatorul nu și-a îndeplinit obligația stabilită de lege privind sarcina probațiunii și că prima instanță avea obligația de a constata faptele de hărțuire morala la locul de muncă au determinat deteriorarea grava a condițiilor de muncă prin lezarea drepturilor sau demnității salariatului dr. A..

Instanța de control judiciar amintește că, prin raportare la prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

- existența unui tratament diferențiat manifestat, prin deosebire, excludere, restricție sau preferința (existența unor persoane sau situații aflate in poziții comparabile);

- existenta unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G, nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1). criteriile de discriminare sunt: rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, categoria sociala, convingerile, sexul orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea ca virusul HIV, apartenența la o categorie defavorizată precum și orice alt criteriu;

- tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege;

- tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop, să nu fie adecvate și necesare.

Așa cum rezultă din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective și rezonabile, sau ea se poate reține atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, a unor persoane aflate în situații comparabile sau aflate în situații diferite, necomparabile.

Dispozițiile art. 20 alin. (6) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare stipulează că persoana interesată va prezenta în fața CNCD fapte pe baza cărora să poată fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament.

Dreptul UE și dispozițiile CEDO recunosc că discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situații similare, ci și din aplicarea aceluiași tratament unor persoane aflate în situații diferite. Ultima dintre cele două este denumită discriminare "indirectă" deoarece nu tratamentul este cel care diferă, ci efectele acestuia, care vor fi resimțite în mod diferit de oameni având caracteristici diferite.

În cazurile de discriminare indirectă, se consideră că a avut loc discriminare deoarece aceeași regulă se aplică tuturor, fără luarea în considerare a diferențelor relevante. Pentru a corecta și preveni acest tip de situație, guvernele, angajatorii și furnizorii de servicii trebuie să se asigure că iau măsuri pentru a-și ajusta regulile și practicile în așa fel încât să țină seama de aceste diferențe.

Pentru a demonstra discriminarea indirectă, o persoană trebuie să prezinte dovezi conform cărora, ca grup, cei care dețin caracteristica protejată fac obiectul unor efecte diferențiate sau al unui impact diferențiat, prin comparație cu cei care nu au acea caracteristică.

În ceea ce privește actele sau faptele de hărțuire la locul de muncă, potrivit art. 2 alin. (5)

1

, alin. (5)

2

și alin. (5)

5

din O.U.G. nr. 137/2000, reprezintă hărțuire morală la locul de muncă și se sancționează disciplinar, contravențional sau penal, după caz, orice comportament exercitat cu privire la un angajat de către un alt angajat care este superiorul său ierarhic, de către un subaltern și/sau de către un angajat comparabil din punct de vedere ierarhic, în legătură cu raporturile de muncă, care să aibă drept scop sau efect o deteriorare a condițiilor de muncă prin lezarea drepturilor sau demnității angajatului, prin afectarea sănătății sale fizice sau mentale ori prin compromiterea viitorului profesional al acestuia, comportament manifestat în oricare dintre următoarele forme: a) conduită ostilă sau nedorită; b) comentarii verbale; c) acțiuni sau gesturi. Constituie hărțuire morală la locul de muncă și orice comportament care, prin caracterul său sistematic, poate aduce atingere demnității, integrității fizice ori mentale a unui angajat sau grup de angajați, punând în pericol munca lor sau degradând climatul de lucru. În înțelesul prezentei legi, stresul și epuizarea fizică intră sub incidența hărțuirii morale la locul de muncă. Angajatorul are obligația de a lua orice măsuri necesare în scopul prevenirii și combaterii actelor de hărțuire morală la locul de muncă, inclusiv prin prevederea în regulamentul intern al unității de sancțiuni disciplinare pentru angajații care săvârșesc acte sau fapte de hărțuire morală la locul de muncă.

Așa fiind, prin raportare la dispozițiile legale și la considerațiile antereferite, instanța de recurs, constată că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că nu poate reține în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricție, excludere, deosebire, preferință între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege și care au ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice relativ la entitatea reclamată.

Astfel, în acord cu opinia primei instanța, având în vedere aceste dispoziții legale, precum și materialul probator administrat în cauză în dosarul de fond, Înalta Curte constată că acțiunile imputate pârâtului nu sunt confirmate, precum și că faptele reclamate de către petent nu pot fi încadrate la discriminarea unei persoane.

Se reține că reclamantul nu a prezentat de către reclamant niciun element de comparație din care să rezulte că au existat persoane care deși s-au aflat în aceeași circumstanțe au primit un tratament preferențial pe baza unui criteriu de diferențiere interzis de lege din partea persoanei reclamate. Or, în lipsa unei fapte de discriminare CNCD nu are competența de a aplica sancțiunile prevăzute de O.G. nr. 137/2000, reclamantul având la dispoziție alte căi prevăzute de lege pentru sancționarea unei presupus abuz în serviciu sau a unei presupuse purtări abuzive.

Așa cum s-a constatat anterior, CNCD a procedat la examinarea probelor administrate, respectiv declarațiile numiților B., C., D.; E., F., G. și H., obținute în urma efectuării unei investigații la locul de muncă al reclamantului, precum și la analiza cadrului legislativ aplicabil din perspectiva condițiilor prevăzute de lege pentru existența unei fapte de discriminare.

În aceste condiții, nu pot fi primite nici susținerile recurentului în sensul că instanța avea obligația să constate că faptele de hărțuire morala la locul de muncă au determinat deteriorarea grava a condițiilor de muncă prin lezarea drepturilor sau demnității salariatului dr. A., în condițiile în care nu s-a confirmat existența faptelor respective.

Contrar susținerilor recurentului, în mod corect a apreciat judecătorul fondului și asupra referirilor acestuia la hotărârile judecătorești pronunțate în cauză, reiterate prin memoriul de recurs, acestea nefiind de natură să confirme susținerile reclamantului.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1264/24.11.2021 Tribunalul Neamț a anulat sancțiunea aplicată reclamantului pentru existența unui viciu formal iar în ceea ce privește soluția de respingere a daunelor morale instanța a reținut că " deși contestatorul a invocat o hărțuire constantă a sa, Tribunalul apreciază că probatoriul administrat în cauză nu este de natură a dovedi îndeplinirea în mod cumulativ a condițiilor pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatorului, respectiv: angajatorul să fi săvârșit o faptă comisivă prin care a încălcat obligațiile contractuale, nu a îndeplinit sau a îndeplinit în mod necorespunzător o obligație contractuală; salariatul să fi suferit un prejudiciu moral; angajatorul să fi săvârșit cu vinovăție faptele prin care a prejudiciat salariatul; legătura de cauzalitate între neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul și prejudiciul produs salariatului".

Cât privește sentința civilă nr. 873/30.06.2021 a Tribunalului Neamț dat fiind obiectul acțiunii, constând în contestarea alegerilor reprezentanților salariaților din cadrul Complexului Muzeal Național Neamț, aceasta este lipsită de relevanță din perspectiva obiectului prezentei acțiuni.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 106/2022 din 27 octombrie 2022 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.