ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1625/2024

Ședința publică din data de 21 martie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 26.11.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea Rezoluției de clasare nr. 276/A/23.08.2020 din lucrarea nr. C20-2606 și a Rezoluției din 30.10.2020 dată în lucrarea nr. C20-1395 de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare și trimiterea dosarului spre continuarea procedurii disciplinare.

Prin sentința civilă nr. 1380 din 11 octombrie 2021, Curtea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat recurs (intitulat apel), solicitând admiterea recursului și, implicit, admiterea acțiunii și anularea rezoluțiilor atacate cu consecința trimiterii dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

A prezentat recurentul-reclamant situația de fapt, evocând soluția pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Brașov, prin sentința nr. 3360/2018, și calea de atac promovată împotriva acesteia, apreciind că nu au fost respectate dispozițiile C. proc. civ. în soluționarea apelului de către instanța de apel (Tribunalul Brașov).

Deși legea nu permite în apel modificarea elementelor pe care prima instanță le-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii, instanța de apel având obligația de a respecta limitele învestirii sale, conform art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

A chemat în garanție pe judecătorul care a pronunțat sentința Judecătoriei Brașov referitoare la plângere, soluția dată pe fond fiind temeinică și legală.

Modul de aplicare a legii și interpretarea probelor altfel decât conținutul lor real de către instanță în cauza cu care a fost învestită, raționamentul logico-judiciar al judecătorilor pot constitui temei al unei răspunderi, prin existența unor elemente care alterează acest raționament demonstrând că legea a fost aplicată greșit, cu rea credință și în mod intenționat, în vederea favorizării pârâților în detrimentul său.

Rolul judecătorilor, potrivit Legii nr. 303/2004, este de a înfăptui justiția, în numele legii prin respectarea Constituției.

Astfel, susține cu dovezi clare și cu o hotărâre fondată și legală pronunțată de instanța de fond că modalitatea de interpretare a probelor și de aplicare a legii la un caz concret reprezintă raționamentul judiciar, care stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești, iar pronunțarea unei hotărâri greșite cu rea credință este prin ea însăși un act abuziv, care dovedește reaua credință a judecătorului care a cunoscut caracterul vădit abuziv al acțiunilor sale, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale sale, ce denotă că nu au fost respectate dispozițiile ce garantează egalitatea cetățenilor în fața legii și egalitatea în drepturi, așa cum stipulează art. 16 din Constituție.

A mai precizat recurentul, că Înalta Curte de Casație și Justiție, în diverse dosare similare, a precizat că instanța de judecată este obligată să arate motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, să enunțe cele constatate și dovezile care au determinat această convingere și să arate motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. (art. 22 alin. (2) Noul C. proc. civ.) obligă judecătorul să stăruie prin toate mijloacele pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, motiv pentru care au fost admite plângerile împotriva hotărârilor, s-au casat hotărârile pronunțate și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Decizia instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății apreciind, în esență, că, pentru aspectele imputate în sarcina magistraților vizați prin sesizarea reclamantului A., Inspecția Judiciară, în emiterea rezoluțiilor atacate, a respectat dispozițiile art. 73 din Legea nr. 317/2004 sub aspectul verificărilor efectuate în soluționarea sesizării reclamantului.

Recurentul-reclamant critică soluția instanței de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., apreciind că instanța ar fi depășit limita învestirii sale. Aceeași critică a recurentului privește și soluțiile date în cursul soluționării dosarelor aflate pe rolul Tribunalului Brașov de către judecătorii vizați prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare.

Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat, ceea ce în cauză nu se constată.

Or, prin respingerea acțiunii reclamantului și constatarea legalității rezoluțiilor emise de Inspecția Judiciară nu poate fi decelat un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv de imixtiune în atribuțiile puterii legislative ori executive.

În ceea ce privește soluționarea cauzelor reclamantului de către magistrații vizați prin sesizarea sa adresată Inspecției Judiciare, susținerile recurentului-reclamant excedează analizei în cauza de față, modalitatea de instrumentare și de soluționare a dosarelor sale neputând face obiectul recursului de față.

Astfel, Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Relevante sunt și considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2016, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârile care au produs nemulțumirea titularului sesizării.

După cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluțiile în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații verificat a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, cercetarea efectuată respectând dispozițiile art. 73 din Legea nr. 317/2004.

Legalitatea rezoluției de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Sub acest aspect, reține Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemulțumirea titularului sesizării.

Or, recurentul-reclamant A. nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare și reiterate prin cererea de recurs de față, vizând, în concret, interpretarea și aplicarea normelor juridice ori necesitatea administrării unor probe de către judecătorii reclamați, operațiuni specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanță.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speță.

În acest context, argumentele recurentului-reclamant, referitoare la hotărârile pronunțate de judecătorii ce fac obiectul sesizării, tind, în realitate, la o reapreciere și aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicat, cerere incompatibilă cu analiza instanțelor judecătorești și cu cea a Inspecției Judiciare. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Nici Inspecția Judiciară, nici instanța de fond și nici Înalta Curte, în analiza recursului de față, nu au competența de a analiza aspectele învederate de recurent.

În fine, instanța de control judiciar reține că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță.

Prin urmare, exprimarea nemulțumirii față de soluția adoptată, fără a preciza în ce constă depășirea atribuțiilor instanței de judecată sau o eventuală interpretare sau aplicare eronată a dispozițiilor legale, nu reprezintă critici de nelegalitate în sensul art. 488 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1380 din 11 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.