ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1920/2023

Ședința publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 30.09.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, să se constate nelegalitatea și netemeinicia rezoluției Inspectorului șef al Inspecției Judiciare din data de 11.08.2020, dispusă în lucrarea nr. C20-951, cu consecința desființării rezoluției, admiterea contestației împotriva rezoluției de clasare nr. 1622/A/20.05.2020 din dosarul nr. x și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Prin sentința civilă nr. 711 din 7 mai 2021, Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 de mai sus a declarat recurs reclamantul A., prin care, invocând motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și admiterea contestației formulate.

În susținerea căii de atac formulate, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esență, că prima instanță nu ar fi pus în discuția contradictorie a părților incidența în cauză a dezlegărilor date prin decizia Curții de Apel Brașov nr. 646/R/08.10.2020, din perspectiva controlului pe care o instanța învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2019 l-a realizat asupra modului în care magistratul vizat de sesizare a dezlegat, în primă instanță, cauza antereferită. A mai arătat recurentul că sus indicata curte de apel nu se putea pronunța decât asupra a ceea ce este prevăzut în C. proc. civ., iar nu și asupra celor reglementate prin regulamentul instanțelor de judecată, neputând analiza chestiuni ce exced competenței sale.

Din perspectiva incidenței cazului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a argumentat că judecarea unor obiecte reținute greșit și incomplet au făcut ca motivarea să fie neadecvată în raport de aspectele cu care a fost învestită Inspecția Judiciară, hotărârea necuprinzând motivele pe care se întemeiază, ci doar motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

A mai invocat recurentul și incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că prima instanță a interpretat greșit prevederile art. 96 alin. (3), art. 98 alin. (1), art. 99 lit. t) și art. 99 indice 1 din Legea nr. 303/2004, precum și prevederile art. 45 din Legea nr. 317/2004.

În acest sens recurentul a învederat, în esență, că abaterea disciplinară sesizată a constat în nereținerea, nepunerea în discuție și nepronunțarea, de către magistratul din cadrul Tribunalului Brașov care a judecat în fond dosarul nr. x/2019, a cererilor adiționale cu care a fost învestit, a cererii de îndreptare a erorii materiale formulate oral și a excepției tardivității, dar și în neacordarea cuvântului asupra unor cereri scrise și orale ori excepții, precum și în încălcarea art. 131 din secțiunea a V-a (Activitatea ulterioară încheierii dezbaterilor) a Anexei la Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375 din 17 decembrie 2015 (Regulament de ordine interioară al instanțelor judecătorești).

În opinia recurentului, instanța de fond din cauza pendinte, în analiza situației de fapt, a sfidat succesiunea temporală a înregistrării ședinței din data de 9 ianuarie 2020 din cadrul dosarului nr. x/2019, ignorând momentul de după pronunțare, când magistratul vizat de sesizare a recunoscut implicit că nu a acordat apărătorului ales al reclamantului cuvântul asupra tuturor cererilor puse în discuție, pronunțându-se unilateral, în ședință publică, fără dezbateri contradictorii, fără concluzia reclamantului, ca parte în proces.

A mai arătat recurentul că inspectorul judiciar și inspectorul șef al Inspecției Judiciare au cercetat, verificat și analizat cauza, fără să audieze înregistrarea ședinței, fără să audieze magistratul Tribunalului Brașov

Totodată, recurentul a subliniat că sentința Curții de Apel București este nelegală și în raport de efectele pe care această instanță le-a dat deciziei Curții de Apel Brașov, prin care s-a exercitat controlul de legalitate asupra soluțiilor pronunțate de magistratul vizat de sesizare. În acest sens, recurentul a argumentat în sensul că trebuie realizată o departajare între aspectele dezlegate în controlul de legalitate a sentinței Tribunalului Brașov, efectuat de Curtea de Apel Brașov, ce se poate circumscrie doar parametrilor C. proc. civ., și verificarea conduitei magistratului din perspectiva abaterii disciplinare. Astfel, recurentul a opinat că aspectelor dezlegate de Curtea de Apel Brașov nu li se poate da o eficiență în planul analizei pe care o impune verificarea prealabilă a unei abateri disciplinare, pentru că sus indicata instanță nu se poate pronunța pe ceea ce nu intră în competența sa.

A mai precizat recurentul că silogismul prevăzut în art. 131 din Regulamentul instanțelor de judecată intră numai în competența Inspecției Judiciare, iar nu și în cea a Curții de Apel Brașov.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a sentinței recurate, argumentând, în esență, în sensul unei corecte interpretări și aplicări, de către prima instanță, a normelor de drept material incidente cauzei pendinte.

În opinia intimatei, susținerile părții reclamante nu relevă existența unor indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, câtă vreme aspectele evocate țin de însăși esența procedurii judiciare și de competența funcțională a magistratului și nu pot fi valorificate pe calea unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare, întrucât această procedură nu are drept scop o nouă verificare a aspectelor dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești pronunțate.

În raport de apărările formulate de intimată, recurentul – reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele evocate de recurent sunt nefondate și nu poate fi reținută teza încălcării, prin sentința atacată, a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, câtă vreme decizia civilă nr. 646/R/08.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. x/2019 a fost avută în vedere de judecătorul fondului din cauza pendinte drept argument subsidiar și din perspectiva efectului pozitiv al acesteia, mai precis drept prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (iar nu din perspectiva celui negativ, de excepție).

Înalta Curte constată că aspectele apreciate de recurent ca nefiind puse în discuția contradictorie a părților reprezintă, în realitate, componente ale raționamentelor logico – juridice prezentate de judecătorul fondului în motivarea soluției pronunțate în dosarul de față și care vizează raportul dintre limitele verificărilor permise Inspecției Judiciare și dezlegările date în căile de atac îndreptate împotriva soluției Tribunalului Brașov. Or, acestea nu reprezintă aspecte pe care, în virtutea prevederilor art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., coroborat cu art. 224 din același act normativ, instanța era obligată să le pună în discuția contradictorie a părților, fiind doar componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești adoptate și respectă principiile care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora (iura novit curia și da mihi fatum, dabo tibi ius).

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține, însă, doar instanței. Totodată, Înalta Curte reține că un astfel de proces al "judecății" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești, care reprezintă în esență, (astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică și justifică soluția și reprezintă o garanție că rezultatul judecății este expresia deliberării, în mod esențial sub aspectul conținutului.

Pe cale de consecință, nu se poate reține încălcarea principiului contradictorialității ori a dreptului la apărare, câtă vreme nu există o obligație a judecătorului fondului de a pune în discuția contradictorie a părților componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluția pronunțată. De altfel, dacă s-ar proceda în modul evocat de recurent, s-ar crea premisele unei antepronunțări. Pentru aceste motive nu se poate reține incidența prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat doar formal de către recurent, întrucât, prin argumentele expuse, aceasta nu a explicat nici în ce ar consta caracterul contradictoriu al motivelor expuse de judecătorul fondului, nici de ce toate motivele prezentate de prima instanță ar fi străine de natura cauzei și nici, în mod concret, care ar fi elementele care ar genera echivalarea motivării furnizate de prima instanță cu o nemotivare. Argumentele evocate în susținerea incidenței motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reprezintă critici subsumabile, în realitate, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate în paragrafele ulterioare.

De altfel, și dacă s-ar trece peste aspectele menționate mai sus, Înalta Curte reține că prima instanță și-a îndeplinit obligația de a motiva hotărârea atacată în parametrii trasați de art. 425 C. proc. civ.. Instanța de fond a stabilit în considerentele hotărârii situația de fapt (pe care a expus-o în detaliu), dar și încadrarea acesteia în drept, fiind examinate argumentele părților și exprimat punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant al acestora, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată fiind unul clar, concis și concret, fără elemente de contradictorialitate și în deplină legătură cu natura cauzei.

De asemenea, în acord cu practica sa constantă, instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecință, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

În concluzie, nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., rațiune pentru care Înalta Curte consideră nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Analizând, în continuare, criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației formulate de recurentul - reclamant împotriva rezoluției nr. C20-951 din data de 11.08.2020 a Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare și împotriva rezoluției de clasare nr. 1622/A/20.05.2020 din dosarul nr. x al Direcției de inspecție pentru judecători din cadrul Inspecției Judiciare (prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de recurent împotriva doamnei judecător B. din cadrul Tribunalului Brașov sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 – dosarul primei instanțe).

Argumentele evocate prin memoriul de recurs pot fi grupate după cum urmează:

· critici ce vizează modul de interpretare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 317/2004;

· critici aduse de recurent manierei în care prima instanță a interpretat prevederile art. 96 alin. (3), art. 98 alin. (1), art. 99 lit. t) și art. 99 indice 1 din Legea nr. 303/2004, raportate la art. 131 din Regulamentul instanțelor de judecată .

În ceea ce privește primul set de critici, instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua, puse în discuție de criticile formulate prin acțiunea dedusă judecății, raportat la considerentele din rezoluția de clasare.

Din această perspectivă, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluțiilor (art. 124 alin. (3) din Constituție, art. 2 din Legea nr. 303/2004, art. 10 și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă unul absolut. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii magistraților. Verificările realizate prin căile de atac nu pot fi, însă, contrazise prin cele realizate în cadrul verificărilor administrative realizate de Inspecția Judiciară.

Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Aceste atribuții cunosc, însă, limitări impuse de principiul independenței magistratului, principiului autorității de lucru judecat și interdicția reglementată de art. 97 din Legea nr. 303/2004 (în sensul că soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești nu mai pot fi repuse în discuție).

În activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări de către Inspecția Judiciară sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze ce nu este definitivă (fiind susceptibilă de cale de atac) nu este posibilă. Aceasta, întrucât hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar în soluționarea căii de atac, prin care, în limitele învestirii, se poate realiza o verificare inclusiv a modul în care magistratul ce a pronunțat hotărârea atacată a respectat sau nu normele de drept material și procesual, se bucură, din perspectiva chestiunilor astfel dezlegate, de autoritate de lucru judecat. Or, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorității de lucru judecat a unor astfel de hotărâri judecătorești, motiv pentru care, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi repuse în discuție aspecte asupra cărora instanța s-a pronunțat în mod definitiv.

Se mai reține că prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează și interdicția punerii în discuție a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, o atare interdicție avându-și sursa în normele de drept constituțional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, în mod contrar celor afirmate de recurent, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare a sesizării, cât și a activității inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.

Înalta Curte apreciază, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) și art. 73 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, precum și a art. 12-14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1027/2012, că nu există o metodă obligatorie pentru desfășurarea activității de verificare prealabilă. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acțiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziție de Legea nr. 317/2004 și de Regulament.

Potrivit art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, inspectorii judiciari realizează o verificare prealabilă căutând "indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare". Legea nr. 317/2004 și HCSM nr. 1027 din 15 noiembrie 2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară nu definesc "indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare", prin urmare indiciile sunt elemente de evaluare din partea inspectorului judiciar de caz. Deci inspectorul judiciar al sesizării decelează ce elemente din dosar ar putea să reprezinte o pluralitate de indicii în sensul că magistratul a săvârșit o abatere disciplinară. Legea impune existența unor indicii, nu a unui singur indiciu, iar determinarea existenței sau inexistenței unor astfel de indicii se circumscrie prerogativei de apreciere a inspectorului judiciar, care evaluează toate aspectele procedurale sau de fond implicate, putând să coroboreze toate datele și să conchidă că există sau nu un set de indicii care sugerează o potențială abatere.

Din elementele concrete ale cauzei rezultă că simpla lipsă, din documentația trimisă de intimată, a proceselor-verbale de audiere a magistraților, nu echivalează cu o neefectuare, de către inspectorul judiciar, a verificărilor ce îi incumbau. Din cuprinsul înscrisurilor aflate în dosarul administrativ, coroborate și cu aspectele reținute prin rezoluția nr. 1622/A/20.05.2020, rezultă că inspectorul judiciar a realizat atât demersul de documentare inițială, cu verificarea tuturor pieselor probatorii, cât și pe cel de solicitare de relații. Faptul că, ulterior obținerii acestora, pe baza analizei efectuate, nu a mai apreciat necesară administrarea altor mijloace de probă, nu generează o prezumție relativă de neefectuare a demersurilor de clarificare a suspiciunilor. De asemenea, contrar celor afirmate de recurent, instanța de control judiciar consideră că maniera de interpretare a unor astfel de probe, ce a nemulțumit recurentul, nu poate conduce la concluzia că înregistrarea audio a ședinței din data de 9 ianuarie 2020 nu a fost verificată de inspectorul judiciar. În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte reține că prima instanță a interpretat corect prevederile art. 45 și art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004, raportat la situația de fapt incidentă în cauză, inspectorul judiciar îndeplinindu-și obligațiile ce îi incumbau în demersul de verificare administrativă a faptelor sesizate, în baza unui probatoriul suficient.

Analizând, în continuare, criticile din memoriul de recurs ce vizează, în esență, prevederile art. 96 alin. (3), art. 98 alin. (1), art. 99 lit. t) și art. 99 indice 1 din Legea nr. 303/2004, raportate la art. 131 din Regulamentul instanțelor de judecată, Înalta Curte constată că acestea sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile sus indicatelor texte normative.

Instanța de control judiciar reține că art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare fiind constituit de relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității de judecată și a realizării actului de justiție.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În planul laturii obiective, instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare.

Raportat la aspectele de fapt incidente cauzei, Înalta Curte reține că doamna judecător B. din cadrul Tribunalului Brașov a pronunțat, în dosarul nr. x/2019, încheierea de ședință din 9 ianuarie 2020 și sentința civilă nr. 39/CA din 23 ianuarie 2020, iar împotriva acesteia recurentul – reclamant a formulat sesizarea înregistrată de Inspecția Judiciară la data de 16 aprilie 2020 sub nr. x. Astfel de hotărâri au fost pronunțate în faza de judecată a fondului dosarului nr. x/2019, iar împotriva lor recurentul a formulat recurs ce a fost soluționat prin decizia nr. 646/R/08.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel Brașov (chestiune necontestată de recurent).

De asemenea, din aspectele învederate chiar de recurent prin calea de atac din cauza pendinte, rezultă că, în soluționarea recursului cu care a fost învestită în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Brașov a analizat (cu titlu de critici de nelegalitate aduse de recurentul A. încheierii de ședință din data de 09.01.2020 și sentinței civile nr. 39/CA din 23.01.2020, ambele pronunțate de Tribunalul Brașov) chiar aspectele ce au fost evocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare (inclusiv chestiunea neacordării cuvântului apărătorului ales al reclamantului asupra cererilor scrise și orale, a lipsei dezbaterilor pe fondul cererilor de îndreptare a erorilor materiale sau a tardivității cererii scrise, a nesoluționării cererii adiționale și de îndreptare a erorii materiale și a tardivității ca excepție, a încălcării dreptului la apărare, a principiului contradictorialității și principiul disponibilității, privite inclusiv din perspectiva art. 131 din H.P.C.S.M. nr. 1375/17.12.2015).

Deși trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar, Înalta Curte reține că, atâta vreme cât în controlul de legalitate exercitat s-a reținut lipsa oricărei nerespectări a normelor de drept material sau procesual, Inspecția Judiciară nu poate, în cadrul verificărilor preliminare, să statueze în sens contrar (în sensul de a statua că au existat încălcări ale normelor de drept material ori procesual), întrucât ar încălca astfel efectul pozitiv al lucrului judecat prin decizia ce a verificat legalitatea hotărârilor atacate, aspect interzis de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

Totodată, Înalta Curte împărtășește și raționamentul primei instanțe conform căruia, sub aspectul laturii subiective, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care, însă, nu au fost probate în cauză. Argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistrații ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamanților s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material și procedural, urmare unei motivări conforme prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul – reclamant A., va respinge recursul formulat de acesta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 711 din 7 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.