ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1327/2024

Ședința publică din data de 7 martie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 29.09.2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea Rezoluției de respingere a plângerii din Lucrarea nr. Cx, solicitând desființarea rezoluției Inspectorului-Șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 2318 din 12 decembrie 2022, Curtea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată, ca fiind temeinică și legală.

A susținut recurenta că, în primul rând, instanța a aplicat greșit noțiunile de rea-credință și gravă neglijență, definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, și, în al doilea rând, a aplicat unele norme legale străine față de obiectul dedus judecății.

A făcut referire recurenta, la un prim aspect, recalificarea calității procesuale a unei persoane în cursul procesului penal, cu privire la cele reținute în încheierea nr. 239/C din 2 noiembrie 2020 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe din dosarul penal nr. x/2018 (ulterior 102/P/2021) având ca obiect infracțiunile de instigare publică și incitare la ură sau discriminare, prin care s-a dispus continuarea cercetărilor penale. Cu toate acestea, procurorul de caz a adoptat o soluție de clasare fără a efectua actele de cercetare penală dispuse în sarcina organelor de urmărire penală. Judecătorul reclamat, urmare a plângerilor sale formulate împotriva soluțiilor procurorului și a procurorului-șef, a respins plângerea sa, împărtășind părerea procurorului-șef, că recurenta ar fi un simplu denunțător în raport cu infracțiunile cercetate în dosarul penal nr. x/2021

Însă, potrivit principiului legalității în materie penală, recalificarea calității unei persoane este de natură să afecteze drepturile procesuale ale persoanei și poate duce la încălcarea dreptului la apărare, neputând fi lăsată la latitudinea procurorului de caz.

Pe de altă parte, prin încheierea nr. 239/C a Judecătoriei Sfântu Gheorghe, a dobândit un drept câștigat, o persoană având dreptul de a se baza pe un drept sau pe o situație juridică deja dobândită și să nu fie privată fără motive întemeiate. Acest drept al său constă în dreptul de a fi recunoscută ca petent și de a urmări cauza în interesul minorității pe care o reprezintă.

Prin urmare, decizia judecătorului de cameră preliminară constituie o încălcare a principiului legalității în procesul penal și încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, judecătorul de cameră preliminară confirmând, astfel, înlăturarea sa din proces.

A continuat recurenta, referindu-se la un al doilea aspect, principiul ne bis in idem, că, pe de o parte, acesta înseamnă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, iar, pe de altă parte, efectul negativ al autorității de lucru judecat.

În cazul de față, a existat o hotărâre definitivă, încheierea nr. 239/C a Judecătoriei Sfântu-Gheorghe, care s-a referit la calitatea sa de petent, la făptuitori și, respectiv, la faptele de instigare publică și incitare la ură și discriminare din lunile martie, septembrie, octombrie, decembrie 2018. În ciuda faptului că această încheiere se bucura de autoritatea de lucru judecat, procurorul-șef de secție prin Ordonanța nr. 11/II/2/2022 din 23.03.2022 a procedat la recalificarea calității sale de petent în acea de denunțător, cu toate că nu s-a administrat nicio probă nouă după încheierea menționată.

Urmare a plângerii sale formulate împotriva soluției procurorului-șef, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat că plângerea sa era nefondată, nesocotind autoritatea de lucru judecat al încheierii penale nr. 239/C prin confirmarea recalificării nelegale a calității sale procesuale, din petent în denunțător.

A mai arătat recurenta, referindu-se la condiția de formă a autorității de lucru judecat, că nu se poate face abstracție de partea de expunere a hotărârii judecătorești. Calitatea sa de petent și soluția pronunțată în încheierea nr. 239/C a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Sfântu Gheorghe sunt indisolubil legate, fiindcă, în cazul în care nu s-ar fi reținut calitatea sa de petent, instanța trebuia să adopte o soluție de respingere ca inadmisibilă a plângerii împotriva hotărârii de clasare. Cu alte cuvinte, deoarece instanța a admis plângerea formulată în calitate de petent prin încheierea nr. 239/C, această soluție se sprijină pe calitate sa de petent.

Referitor la hotărârea recurată, a apreciat recurenta că prima instanță în mod greșit a stabilit că "nu există niciun considerent decizoriu sau decisiv al încheierii penale nr. 239/2020 care să statueze asupra calității procesuale active a reclamantei", împrumutând eronat termen din C. proc. civ. când s-a referit la o încheiere penală. Noțiunile de considerent decizoriu sau decisiv nu apar în C. proc. pen., astfel că prima instanță a aplicat norme legale străine față de obiectul dedus judecății.

A continuat recurenta-reclamantă, în ceea ce privește noțiunile de rea-credință și gravă neglijență în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, că judecătorul de cameră preliminară, reclamat prin sesizarea formulată la Inspecția Judiciară, a săvârșit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În ciuda prevederilor legale care definesc reaua-credință și grava neglijență, art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, prima instanță a concluzionat că nu ar fi adus minime indicii în sprijinul punctului de vedere potrivit căruia magistratul reclamat ar fi acționat cu rea-credință, operând prezumția generală de bună-credință aplicabilă oricărui subiect de drept.

Interpretarea instanței de fond nu se poate concilia cu art. 99

1

alin. (1) din Legea nr. 303/2004, constituind chiar adăugare la textul de lege.

A mai apreciat recurenta că este greșită constatarea primei instanței, conform căreia este exclus a se deduce reaua-credință din aceea că magistratul nu a validat punctul de vedere exprimat de reclamantă, pentru că, în cauza de față, este incidentă ipoteza nesocotirii cu desăvârșire a unei hotărâri judecătorești definitive și privarea arbitrară și nelegală a unei persoane de drepturile sale procesuale, ceea ce denotă reaua-credință a magistratului în cauză.

Constatarea primei instanțe nu infirmă existența relei-credințe din partea judecătorului de cameră preliminară reclamat, pentru că, în primul rând, nu este importantă convingerea personală a acestui judecător, atât timp cât nu a avut dreptul să formuleze o convingere personală în legătură cu un anumit aspect, acel aspect bucurându-se de autoritatea de lucru judecat, fiind constatat printr-o hotărâre judecătorească anterioară și definitivă.

În ceea ce privește grava neglijență, prima instanță a aplicat greșit și art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, fiindcă acțiunile judecătorului reclamat aveau consecințe grave în ceea ce privește drepturile procesuale ale unei părți dintr-un litigiu, prin înlăturarea sa din litigiu prin efectul încheierii adoptate de judecătorul reclamat, fără administrarea de probe noi.

În privința fondului cauzei, a considerat recurenta-reclamantă că judecătorul de cameră preliminară a constatat în mod greșit și cu rea-credință că nu ar exista niciun element concret din care să rezulte că ea ar justifica vreun interes în formularea plângerii, pentru că interesele legitime ale sale au fost lezate în mod direct, fiindcă realizarea obiectivelor cuprinse în statutul său a fost în mod direct împiedicată. Nu a sesizat organele judiciare cu privire la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală de săvârșirea cărora a aflat fiind motivată de "spiritul etic sau civic", ci a înregistrat plângerea inițială fiindcă interesele proprii i-au fost vătămate prin efectul acelor fapte penale.

De asemenea, interesul său legitim rezultă și din privarea sa de drepturile procesuale recunoscute anterior, prin încheierea penală nr. 239/C. Prin negarea calității sale de petent, judecătorul de cameră preliminară a privat-o de dreptul la apărare și, implicit, de dreptul la un proces echitabil.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat

II. Decizia instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că, pentru aspectele reținute în sarcina magistratului vizat prin sesizarea reclamantei A., înregistrată la Inspecția Judiciară sub nr. x, soluționată prin Rezoluția de clasare nr. 1505/17.08.2022, nu se poate reține că acesta ar fi acționat cu rea-credință și nici nu există indiciile privind existența unei grave neglijențe.

Recurenta-reclamantă critică soluția instanței de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că ar fi fost încălcate dispozițiile art. 99

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, referitoare la noțiunile de rea-credință și gravă neglijență, și că ar fi fost aplicate norme legale străine față de obiectul dedus judecății, prin reținerea noțiunilor de "considerent decizoriu" sau "decisiv" cu privire la o hotărâre penală.

Preliminar, Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Relevante sunt și considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2016, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat încheierea/hotărârea care a produs nemulțumirea titularului sesizării.

Astfel, nu sunt fondate argumentele recurentei, prima instanță interpretând și aplicând corect dispozițiile art. 99

1

și ale art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, care nu pot forma obiectul aplicării în abstract, ci numai coroborat cu dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce privește limitele verificării abaterii disciplinare, verificare care poate realiza numai cu respectarea Constituției României și a Legii nr. 303/2004.

Potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Recurenta susține că ar fi fost încălcate aceste dispoziții legale, însă nu precizează, în concret, în ce ar consta nelegalitatea hotărârii recurate, în ce sens ar fi fost aplicate eronat dispozițiile legale menționate și nici care ar fi eventualele greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, criticile sale vizând parcursul plângerii penale și modalitatea de soluționare a dosarului penal instrumentat de judecătorul reclamat.

De asemenea, nu pot fi reținute nici alegațiile recurentei că noțiunile de "considerent decizoriu" sau "decisiv" nu apar în procedura penală și că, astfel, instanța de fond ar fi aplicat norme străine față de obiectul dedus judecății, pentru că nu au niciun suport legal, recurenta neprecizând care ar fi normele străine de cauză ce au fost aplicate de judecătorul fondului.

După cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluțiile în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Legalitatea rezoluției de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Sub acest aspect, reține Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemulțumirea titularului sesizării.

Or, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând, în concret, interpretarea și aplicarea normelor juridice ori necesitatea administrării unor probe de către judecătorul reclamat, operațiuni specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanță.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speță.

În acest context, argumentele recurentei-reclamante, referitoare la hotărârea pronunțată de judecătorul ce face obiectul sesizării, tind, în realitate, la o reapreciere și aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicată, cerere incompatibilă cu analiza instanțelor judecătorești și cu cea a Inspecției Judiciare. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță, în raport de criticile concrete aduse de autorul sesizării, care vizează, după cum corect a constatat și prima instanță prin hotărârea recurată, analizarea fondului, stabilirea situației de fapt și interpretarea normelor juridice. Potrivit limitelor trasate de dispozițiile legale, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Nici Inspecția Judiciară, nici instanța de fond și nici Înalta Curte, în analiza recursului de față, nu au competența de a analiza aspectele învederate de recurentă, referitoare la situația de fapt și la interpretarea normelor de drept penal.

În fine, instanța de control judiciar reține că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, considerentele hotărârii reprezentând în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă

Prin urmare, exprimarea nemulțumirii față de soluția adoptată, fără a preciza în ce constă interpretarea sau aplicarea eronată a dispozițiilor legale, nu reprezintă critici de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 2318 din 12 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.