ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1200/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 1 februarie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea Rezoluției Inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. 865/16.01.2019, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva rezoluției de clasare emisă în dosarul nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 580 din 11 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 580 din 11 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamanta susține că prima instanță a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 99 și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, apreciind eronat că încălcările flagrante ale legii realizate de organele de urmărire penală nu se circumscriu noțiunilor de rea-credință și de gravă neglijență.

Arată recurenta-reclamantă că a sesizat Inspecția Judiciară cu privire la faptul că, în dosarul de urmărire penală nr. 1545/P/2012, reunit cu dosarul nr. x/2014, respectiv în dosarul de urmărire penală nr. 989/P/2017, procurorii și organele judiciare au încălcat drepturile suspectului și, ulterior, ale inculpaților, transformând un litigiu comercial într-un dosar penal, fără a exista vreo probă în susținerea unor infracțiuni. Dosarul penal se bazează pe o plângere a Palatului Copiilor Vaslui, iar în cauză s-a decis efectuarea unei expertize, fiind desemnat un expert neatestat de MDRAP și Ministerul Culturii și, implicit, necompetent să efectueze această lucrare. Întregul dosar se bazează pe această expertiză tehnică și pe adresa nr. x/2013, primită de la Ministerul Justiției - Serviciul Profesii Juridice Conexe, care ulterior a fost reformată prin adresa nr. x/2015, deși, în dosarul nr. x/2015, prin decizia nr. 1729/2019, anexată și la dosarul prezentei cauze, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că o astfel de adresă nu poate produce efecte, având în vedere existența prescripțiilor legale.

Susține recurenta-reclamantă că se impune sancționarea disciplinară a organelor de urmărire penală pentru neluarea în considerare a dispozițiilor legale, cu rea-credință sau, cel puțin, cu gravă neglijență.

Astfel, numirea unui expert neatestat legal s-a făcut cu încălcarea art. 13 din Legea nr. 10/1995, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, H.G. nr. 925/1995, a Îndrumătorului pentru atestarea tehnico profesională a specialiștilor cu activitate în construcții din 26.05.2013 și a Regulamentului privind procedura de atestare a verificatorilor de proiecte, responsabililor tehnici cu execuția, a experților tehnici de calitate și extrajudiciari, în vigoare din 20.05.2010. Au fost, totodată, nesocotite adresele emise de Inspectoratul de Stat în Construcții, Ministerul Culturii și Ministerul Justiției, care conțin clarificări în privința legislației speciale și au fost încălcate prevederile art. 172 alin. (1), (4) și (7) din C. proc. pen.

De asemenea, arată recurenta, în dosarul penal a fost eliminat punctul de vedere al experților consultanți, atestați legal de MDRAP și Ministerul Culturii, contrar art. 173 și 178 C. proc. pen. și nu s-au respectat dispozițiile art. 172 C. proc. pen. referitoare la expertizele grafoscopice. Nu au fost respectate nici următoarele dispoziții din C. proc. pen. art. 92 privind dreptul avocatului de a participa la audierea martorilor, art. 94 referitor la consultarea dosarului, art. 100 privind solicitarea de probe, art. 110 și art. 123 referitoare la consemnarea declarațiilor.

Susține recurenta-reclamantă că, prin modul de instrumentare a dosarelor penale, s-a ajuns la transformarea unei cauze civile într-o cauză penală, în rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată fiind consemnate obligațiile contractuale pretins nerespectate de societatea reclamantă. La momentul depunerii plângerii penale, pe rolul instanței civile existau mai multe dosare în care societatea încerca să recupereze debitele datorate încă din anul 2010, stabilite de instanța de judecată și pe care Palatul Copiilor Vaslui refuza să le achite.

Învederează recurenta-reclamantă că a înaintat organelor de urmărire penală exemple din jurisprudența națională și comunitară, din care rezultă care sunt normele legale ce trebuie respectate pentru efectuarea unei expertize tehnice asupra unui monument istoric, neexistând vreo explicație rezonabilă pentru care organele de urmărire penală au ignorat dispozițiile legale și au vătămat grav a drepturilor procesuale ale reclamantei, suspectă și apoi inculpată în dosarul penal nr. x/2014

Prin plângerea adresată Inspecției Judiciare, reclamanta arată că nu a solicitat judecarea cauzei penale de această instituție, cum în mod eronat a apreciat instanța de fond, ci sancționarea disciplinară a celor care, cu bună știință, nu au respectat legea și au considerate legale anumite acțiuni pe care instanțele de judecată le-au considerate nelegale, pronunțând în acest sens hotărâri definitive. Această sancționare nu semnifică afectarea independenței magistratului, ci asigurarea respectării dispozițiilor art. 62 din Legea nr. 304/2004.

Ca atare, apreciază recurenta-reclamantă că prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. t) raportat la art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, restrângând sfera noțiunilor de rea-credință și gravă neglijență, atât timp cât a apreciat că această sferă nu cuprinde dispunerea în mod nelegal a efectuării unui raport de expertiză de către un expert necompetent, înlăturarea nemotivată a punctului de vedere al experților parte și încălcarea dreptului la apărare prin nerespectarea dispozițiilor C. proc. pen.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante se circumscriu, în esență, argumentului greșitei interpretări de către instanța de fond a noțiunilor de rea-credință și gravă neglijență din cuprinsul art. 99 alin. (1) lit. t) raportat la art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, noțiuni cărora reclamanta consideră că li se circumscriu măsurile luate de organele de urmărire penală, prin care s-a dispus și administrat proba cu expertiză tehnică ori care au avut ca rezultat încălcarea dreptului la apărare al societății.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că, prin sentința recurată, instanța de fond a constatat că Inspecția Judiciară nu poate cerceta abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce privește organele de poliție din cadrul IPJ Vaslui, acest text de lege fiind incident doar în privința magistraților. Deși în cuprinsul recursului reclamanta se referă constant la "organele de urmărire penală", cuprinzând atât organele de poliție, cât și procurorii de caz, totuși aceasta nu prezintă nicio critică prin care să conteste în vreun fel considerentul instanței de fond referitor la lipsa calității organului de poliție de subiect activ al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004. În consecință, întrucât instanța de control judiciar analizează recursul în limitele stabilite de titularul căii de atac, Înalta Curte constată că, în lipsa unei critici exprese a reclamantei, acest aspect a fost definitiv dezlegat de instanța de fond.

În ceea ce privește criticile referitoare la activitatea procurorilor (prin raportare la soluția de clasare dispusă în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, prin care s-a soluționat plângerea reclamantei referitoare la săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu și neglijență în serviciu săvârșite de organele de pliție ale IPJ Vaslui și la soluția de respingere a plângerii împotriva soluției dispusă prin ordonanța nr. 33//II/2/2018 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui), Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă reiterează, majoritar, aspectele sesizate în plângerea adresată Inspecției Judiciare și în cuprinsul cererii de chemare în judecată, concluzionând că ne aflăm în prezența unei exercitări a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că în speță nu s-au relevat indiciile săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. t) raportat la art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, astfel încât atât soluția de clasare dispusă de Inspecția Judiciară, cât și sentința instanței de fond, sunt legale și vor fi menținute.

Astfel, sub aspectul laturii subiective a abaterii disciplinare, Înalta Curte reține că procurorul care acționează cu rea-credință realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți.

Cât privește grava neglijență, aceasta este regăsită atunci când procurorul nesocotește în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Potrivit jurisprudenței Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 130 din 24 aprilie 2017, pct. 18) s-a reținut că, pentru angajarea răspunderii disciplinare în cazul gravei neglijențe " (...)trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: (i) în exercitarea funcției magistratul să încalce norme de drept material ori procesual; (ii) încălcarea normelor să se producă din culpă. Culpa este definită în mod unitar de legiuitor în materie atât civilă (art. 16 alin. (3) din C. civ.), cât și penală (art. 16 alin. (4) din C. pen.), ca fiind atitudinea autorului faptei care fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei deși trebuia să îl prevadă. Pentru abaterea disciplinară prev. de art. 99 lit. t) teza II din Legea nr. 303/2004, forma de vinovăție impusă de lege este neglijența gravă (culpa lata), în sensul că și omul cel mai puțin avizat, cu un minim de diligentă, ar fi prevăzut rezultatul faptei sale; (iii) încălcarea normelor de drept să genereze consecințe grave, respectiv să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; Pentru a se reține existența unei grave neglijențe, este necesar ca încălcarea să vizeze o normă de drept imperativă, onerativă sau prohibitivă ori să rezide în adoptarea unei decizii în afara oricăror norme de drept sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună credință) nu poate găsi o justificare."

Așadar, grava neglijență presupune ca încălcarea prevederilor legale să întrunească cumulativ următoarele caracteristici: să fie gravă (încălcare evidentă a îndatoririlor profesionale elementare și producerea unor consecințe importante); nescuzabilă (lipsa unei justificări pentru încălcarea acestor norme legale); neîndoielnică (normele încălcate să nu suscite interpretări).

Or, nu se poate considera, în speță, că procurorul însărcinat cu urmărirea penală în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui și prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui au încălcat cu bună știință și rea-credință normele de drept material ori procesual ori au nesocotit aceste norme în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, astfel cum susține recurenta. Aceasta nu a prezentat dovezi ale unei aplicări intenționat greșite a legii de către magistrați și nici nu a formulat argumente din care să reiasă că s-a produs o astfel de aplicare greșită a legii, ca urmare a gravei neglijențe a magistraților.

Este de observat că, atât în sesizarea adresată Inspecției Judiciare, cât și în prezentul dosar, societatea a reclamat aplicarea greșită a legii prin încălcarea unor acte normative speciale ori a unor hotărâri judecătorești jurisprudențiale. Însă, astfel cum s-a reținut și în Rezoluția de clasare, aspectele care au făcut obiectul sesizării adresate Inspecției Judiciare privesc modul de instrumentare a unor dosare penale și soluțiile dispuse de procurori în aceste dosare, iar actele și măsurile respective pot fi verificate doar în procedurile reglementate de art. 339 și art. 340 C. proc. pen., respectiv prin plângerea împotriva soluției de clasare, adresată procurorului ierarhic superior și, ulterior, prin plângere în fața judecătorului de cameră preliminară, în măsura în care procurorul ierarhic superior a dat o soluție de respingere. În speță, reclamanta a valorificat parțial aceste proceduri, formulând plângerea împotriva soluției de clasare a procurorului, care a fost soluționată de procurorul ierarhic superior, în sensul respingerii, cu motivarea că petenta nu a sesizat săvârșirea unei infracțiuni propriu-zise, ci nerespectarea unor drepturi procesuale. Or, în condițiile în care, urmând procedurile speciale prevăzute de C. proc. pen., au fost infirmate aspectele sesizate de reclamantă, în mod corect Inspecția Judiciară a reținut că nu are competența de a verifica măsurile dispuse de procurori în cursul urmăririi penale și nici soluțiile adoptate de aceștia.

Pentru aceste considerente, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 580 din 11 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2022.