ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2052/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ, la data de 17.07.2020, sub numărul x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea rezoluției de clasare nr. 1022 A/23.03.2020 pronunțate in dos. nr. 20-539 și trimiterea dosarului către inspectorii din cadrul Direcției de inspecție pentru procurori, în vederea continuării cercetării, conform competenței.

Prin sentința civilă nr. 1387 din 21 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurentul - reclamant a susținut că în mod greșit a reținut instanța de fond că "aspectele legate de modalitatea de instrumentare a infracțiunilor fragrante au fost indicate doar prin cererea de chemare în judecată, astfel încât nu pot fi analizate în acest cadru procesual, întrucât legalitatea rezoluției de clasare și a rezoluției inspectorului-șef se poate stabili doar prin raportare la sesizarea formulată de parte în fața Inspecției Judiciare".

Curtea de apel ar fi trebuit sa aibă în vedere la soluționarea cererii reclamantului, caracterul flagrant al infracțiunii, aspect important pentru aprecierea termenului rezonabil și a motivelor care au condus la tergiversarea soluționării cauzei de față, și a motivelor care nu au stat la baza emiterii rezoluției de clasare a Inspecției Judiciare.

Cu privire la importanța constatării infracțiunii flagrante, opinia Inspecției Judiciare este în contradicție cu opinia CCR exprimată în Decizia nr. 773 din 28/11/2019:

"Punctul 15. Importanța constatării unei infracțiuni flagrante constă în faptul că se urmăresc împiedicarea consumării activității infracționale sau, după caz, limitarea consecințelor faptelor comise, precum și tragerea ia răspundere penală a făptuitorilor la un moment mult mai apropiat de cel al săvârșirii acțiunilor ce constituie elementul material al unei infracțiuni".

În vederea aprecierii termenului rezonabil de soluționarea a cauzelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintește la punctul 192 din CEDO - Ghidul privind art. 6 din Convenție, Dreptul la un proces echitabil:

"Pentru a examina dacă durata unei proceduri penale a fost rezonabilă, Curtea ia în considerare, în special, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și pe cel al autorităților administrative și judiciare competente."

În motivarea sentinței date, cu privire la aprecierea termenului rezonabil de soluționare a cauzei, Curtea, la fel ca și Inspecția Judiciară, au ignorat circumstanțele concrete ale cauzei și anume că este o cauză simplă, faptele au fost constatate de poliție în flagrant, în mod direct, făptuitorul era cunoscut de poliție din momentul flagrantului, iar probatoriul în baza căruia s-a formulat ulterior acuzația penală, fusese în mare parte depus de persoana vătămată încă de la momentul depunerii plângerii prealabile, precum și pe parcursul urmăririi penale.

În opinia doctrinei, cel mai important criteriu pentru evaluarea caracterului rezonabil al duratei procesului penal, este comportamentul autorităților, care au obligația de a depune toate diligentele pentru ca procesul penal să se desfășoare fără întârzieri nejustificate.

Curtea nu apreciază dacă durata de 15 luni de la începerea cercetărilor penale in rem (03.11.2018) și până la momentul notificării oficiale a acuzației penale suspectului (29.01.2020) a fost rezonabilă, având în vedere circumstanțelor cauzei, în condițiile constatării în flagrant, de către organele de politie, a faptelor, a făptuitorului, a împrejurărilor în care a fost săvârșită agresiunea asupra persoanei vătămate, probatoriul avut la dispoziție încă de la început, și dacă această durată poate fi justificată prin încărcarea deosebita a organelor de urmărire penală în aceasta perioadă de timp, așa cum este reținut în rezoluția Inspecției Judiciare.

Inspecția Judiciara nu a constatat conduita pasivă și lipsa de diligență a procurorului de supraveghere de a soluționa cauza în termen rezonabil având în vedere că, timp de mai mult de 12 luni de la numirea sa ca procuror de supraveghere (28.01.2019), și la 15 luni de la data săvârșirii faptelor în flagrant, sub privirile poliției (03.11.2018), procurorul nu constatase în cadrul verificărilor periodice și ritmice a stadiului și a calității actelor de urmărire penală întocmite de către organul de cercetare penală, întrunirea condițiilor art. 305 alin. (3) C. proc. pen. și respectiv obligativitatea dispunerii continuării urmăririi penale față de agresor.

Argumentele aduse de Inspecția Judiciara în exonerarea organelor de urmărire penală cu privire la prelungirea duratei rezonabile de soluționarea a urmării penale, nu pot justifica neîndeplinirea obligațiilor organelor de urmărire penală în termenul prevăzut de lege, prin încărcarea activității acestora cu alte dosare, precum și din cauza cererilor formulate de către persoana vătămată.

Mai mult, în rezoluția de clasare, Inspecția Judiciară a concluzionat fără să motiveze cu privire la existența unei culpe procesuale a persoanei vătămate, "ale cărei solicitări repetate au necesitat o activitate suplimentară din partea organelor de cercetare penală."

Termenul alocat soluționării cererilor adresate de reclamant nu poate fi avut în vedere pentru stabilirea eventualei depășiri a termenului rezonabil de soluționare de către organele de urmărire penală, având în vedere că potrivit dispozițiilor procedurale, organele de urmărire penală au obligația de a răspunde la cererile adresate de părți în cursul urmăririi penale".

Instanța de fond nu a lămurit complet dacă organele de urmărire penală s-au pronunțat asupra cererilor formulate de către persoana vătămată atât în timpul urmăririi penale, și pentru care organele de urmărire penala aveau obligația sa se pronunțe conform art. 100 C. proc. pen., respectiv cu privire la cererile de probatoriu, cât și cu privire la plângerea prealabilă, depusă în termen legal, prin care persoana vătămata a solicitat să se efectueze cercetări nu doar pentru infracțiunea de lovire, ci și pentru infracțiunea de amenințare, respectiv infracțiunea de tulburare a liniștii și ordinii publice.

Singurele constatări reținute de către Inspecția Judiciară sunt cu privire la cele patru ordonanțe de admitere a cererilor persoanei vătămate, emise în datele 28.03.2019, 29.07.2019, 25.10.2019 și 11.02.2020, fără însă să precizeze că respectivele ordonanțe priveau doar admiterea cererilor de consultare a dosarului de urmărire penală de către persoana vătămată, așa cum rezultă din raportul întocmit de către unitatea de parchet, dar și din înscrisul depus de persoana vătămată la cererea de chemare în judecată a Inspecției Judiciare.

Prin conduita pasivă a organelor de urmărire penală la cererile adresate acestora de către persoana vătămată, aspect confirmat prin lipsa răspunsurilor la cererile de probatorii, precum și la lipsa dispunerii de către organele de urmărire penală a măsurilor ce se impuneau ca urmare a solicitărilor prin plângerea prealabilă, reprezintă încălcări ale dreptului de a fi ascultat conform jurisprudenței CEDO, persoanei vătămate fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil, prin neconstatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, într-un termen rezonabil.

Ceea ce a sesizat Inspecției Judiciare nu este faptul că nu s-a pus în mișcare acțiunea penală față de inculpat sau că nu s-a întocmit referatul organelor de cercetare penală cu propunere de trimitere în judecată a inculpatului, ci faptul că aceste acte de urmărire penală s-au realizat cu întârziere, incomplet, recurentul, în calitate de persoană vătămată fiind privat de dreptul la soluționarea justă a cauzei și într-un termen rezonabil.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Față de criticile formulate de recurent nu sunt aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit căruia "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești."

Prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

Operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional.

Prin urmare, deși subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează, propriu-zis, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ci au în vedere, în realitate, concluzia la care a ajuns judecătorul cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii disciplinare.

Astfel, deși a fost încadrată de recurent ca motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în mod evident această critică intră în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte reține că, prin cererea de recurs formulată se aduc critici hotărârii atacate sub aspectul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.

În atare situație analiza acestor critici se va efectua prin raportare la acest text de lege invocat ca fiind în mod eronat interpretat și aplicat, dar și prin raportare la dispozițiile art. 18 alin. (1) din Hotărârea nr. 1027/2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară în conformitate cu care:

"(1) În situația în care se constată, ca urmare a efectuării verificărilor prealabile, că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, inspectorii judiciari dispun, prin rezoluție, clasarea sesizării", precum și la dispozițiile art. 14 alin. (2) din același act normativ în conformitate cu care:

"(2) Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate. Inspectorii judiciari pot însă constata, cu ocazia efectuării verificărilor, orice alte încălcări ale normelor legale sau regulamentare, situație în care întocmesc un proces-verbal de sesizare din oficiu în condițiile art. 10 alin. (6)."

Înalta Curte va reține, de asemenea, și incidența în cauză a dispozițiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 în conformitate cu care:

"(4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare. Rezoluția de clasare este supusă confirmării inspectorului-șef. Rezoluția poate fi infirmată, o singură dată, de inspectorul-șef, care poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, completarea verificărilor".

Înalta Curte constată, în raport cu dispozițiile art. 18 din Hotărârea nr. 1027/2012 precum și cu dispozițiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 că obiectul inspecției judiciare îl constituie verificarea sesizărilor sub aspectul identificării indiciilor săvârșirii unei abateri disciplinare.

În cauză, referatul de clasare și referatul Inspectorului-Șef au respectat aceste dispoziții legale, fiind efectuată verificarea sesizării recurentului-reclamant, nefiind identificat niciun indiciu privind săvârșirea vreunei abateri disciplinare.

Conform dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004:

"Constituie abateri disciplinare:

h) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile".

Norma art. 99 din Legea nr. 303/2004 enumeră, în mod limitativ, care sunt abaterile disciplinare, pe de o parte, iar pe de altă parte stabilește conținutul juridic al fiecărei abateri disciplinare în parte.

Abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăție, a obligațiilor de serviciu constând într-o acțiune sau omisiune, săvârșită de către o persoană subiect al unui raport de muncă.

Și angajarea răspunderii disciplinare, fiind o formă a angajării răspunderii civile, este supusă cerinței îndeplinirii cumulative a condițiilor generale referitoare la faptă, vinovăție, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs. În ce privește vinovăția aceasta trebuie constată în mod cert pe baza probatoriului administrat în cauză.

În raport de conținutul normei sus enunțate, se reține că există abatere disciplinară în sensul art. 99 lit. h) nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor sau întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, fapte care însă constituie abatere disciplinară în situația în care sunt săvârșite în mod repetat și din motive imputabile.

Corelativ dreptului persoanelor de a le fi judecată cauza într-un termen rezonabil există pentru judecători obligația legală, stabilită în mod expres de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, de a rezolva lucrările în termenele stabilite și, respectiv, de a soluționa cauzele în termen rezonabil.

Dar, pentru a se stabili dacă s-a depășit o durată rezonabilă a procedurii sunt avute în vedere drept criterii: verificarea existenței unor termene speciale; frecvența și durata cu care au fost depășite termenele de recomandare; complexitatea cauzei (circumstanță prevăzută expres chiar de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004); comportamentul părților, în special al reclamantului; comportamentul altor autorități; miza dosarului pentru părțile în litigiu; ponderea întârzierii cauzate de activitatea instanței în durata efectivă a procesului; termenul total al procedurii judiciare; cauzele de inactivitate; volumul de activitate sau alte împrejurări asemănătoare, măsurile luate de către judecător pentru impulsionarea procedurilor și modul de gestionare a dosarului etc. Aceste criterii de apreciere nu sunt privite în mod unilateral, ci cumulativ și interdependent, ansamblul acestora determinând un eventual grad de vinovăție sau de imputabilitate.

În cauză, prin memoriul înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. x/23.01.2020 și înaintat Inspecției Judiciare la data de 03.02.2020, reclamantul A. a solicitat efectuarea de verificări sub aspectul pasivității organelor de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, în privința soluționării dosarului penal nr. x/2018, aspect care pune în discuție abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată și modificată.

Având în vedere interpretarea ce trebuie dată dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, enunțate anterior, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală, instanța de fond interpretând și aplicând în mod corect aceste dispoziții în raport cu situația de fapt reținută în cauză.

Pentru a fi întrunite elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare, trebuie identificate acele acțiuni sau inacțiuni ale procurorului, neconforme cu îndatoririle profesionale, din care să rezulte dezinteresul repetat și culpabil al acestuia în soluționarea cu celeritate a cauzelor repartizate.

Or, în dosarul anterior menționat actele de urmărire penală au fost efectuate în mod ritmic, s-a exercitat o supraveghere eficientă a activității organelor de cercetare penală, iar dosarul a fost soluționat într-un termen rezonabil, pârâta reținând, urmare a analizei efectuate sub aspectul imputabilității conduitei adoptate de către procurorul care a efectuat activitatea de supraveghere a organelor de cercetare penală, cu referire la dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, că nu se poate reține în sarcina acestuia o nerespectare a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzei.

A reținut Curtea de Apel București că în dosarul nr. x/2018 - dosar ce a constituit obiect al plângerii recurentului-reclamant, prelungirea duratei de soluționare a cauzei nu s-a datorat omisiunii organelor judiciare de efectuate a actelor de urmărire penală.

Soluționarea cu celeritate a cauzelor presupune finalizarea cercetărilor/urmăririi penale și adoptarea soluției în cazul dosarelor în care urmărirea penală se efectuează de către procuror sau adoptarea soluției în cazul în care cercetarea penală a fost efectuată de organele de poliție judiciară sau organele de cercetare specială sub supravegherea procurorului.

Dispoziția legală cere ca nesoluționarea dosarului cu celeritate sau întârzierea în mod repetat în efectuarea lucrărilor să fie imputabilă procurorului, ori, în dosarul nr. x/2018, întârzierea în soluționarea cauzei s-a datorat unor motive obiective legate, de pe o parte, de volumul de activitate al organelor de cercetare penală, lipsa de personal la nivelul poliției și de necesitatea soluționării cu prioritate a dosarelor în care au fost dispuse măsuri preventive, iar de altă parte, de conduita procesuală a reclamantului, care, în exercitarea drepturilor sale procesuale de persoană vătămată, a adresat mai multe cereri, care au condus la o activitate suplimentară din partea organelor de cercetare penală. În mod evident, termenul alocat pentru formularea răspunsului la aceste cereri intră în durata de soluționare a dosarului.

Invocarea de către reclamant a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil și într-un termen rezonabil a cauzei sale, nu poate duce la o concluzie diferită, câtă vreme Curtea nu constată existența unei încălcări a unei norme juridice interne, față de motivarea de către pârâtă a soluției date prin rezoluția atacată.

În concluzie, inspectorul judiciar a analizat sesizarea reclamantului și a răspuns în mod corespunzător și cu respectarea limitelor de competență, aspectelor sesizate, prin prisma incidenței abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, criticile formulate fiind nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de proceduri civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1387 din 21 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.