ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1325/2024

Ședința publică din data de 7 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 24.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili,

- obligarea Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili să soluționeze cererile depuse de A. S.A. în anul 2019 și în anul 2020 în raport de actele de impunere emise în sarcina A. S.A. în anii 2015, 2018 și 2020 pentru subiectul B.;

- obligarea Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili să emită actele reglementate de Ordinul nr. 3201/2018 privind Procedura de regularizare a obligațiilor fiscale în cazul reconsiderării unei tranzacții/reîncadrării formei unei activități de către organul fiscal central, ordin emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală în temeiul art. 171 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 1.000 RON/zi întârziere.

Prin sentința civilă nr. 840 din 10 mai 2023, Curtea a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să soluționeze cererile reclamantei înregistrate la pârâtă sub nr. x/06.02.2019 și nr. y/30.01.2019 și cererile reclamantei nr. 245/01.04.2020 și nr. 411/01.07.2020, în ceea ce privește aplicarea Ordinului ANAF nr. 3201/2018.

A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea în integralitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

A susținut recurenta că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeași lege și cu art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și Decizia nr. 2/2023 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea prevederilor art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004.

A apreciat recurenta că DGAMC a analizat îndeplinirea condițiilor necesare pentru emiterea actelor reglementate de Ordinul nr. 3201/2018, aspect dovedit de minuta din 10.12.2019, unde la pct. 3, s-a concluzionat că A. se încadrează în prevederile Ordinului nr. 3201/2018, fapt confirmat și de structurile de specialitate coordonatoare (Ministerul Finanțelor), și de întâmpinarea formulată de DGAMC în prezentul dosar.

De asemenea, există un refuz nejustificat de a nu rezolva cererile, cât timp DGAMC nu a contestat temeinicia cererii de chemare în judecată, ci doar a invocat dificultăți tehnice (din punct de vedere IT) în aplicarea Ordinului nr. 3201/2018, fără a putea justifica în vreun fel întârzierea și încălcarea normelor legale.

A. a depus mai multe cereri de aplicare a art. 171 Codul de procedură fiscală și a Ordinului nr. 3201/2018. Prin actele de impunere, DGAMC a impus și încasat mai mult decât prevede legea necesar a fi impus pentru raportul juridic dintre A. și B., refuzând în mod nelegal regularizarea reglementată în mod imperativ de art. 171 Codul de procedură fiscală, A. suferind un prejudiciu.

DGAMC a arătat în cursul judecății că se lucrează la transferul creanțelor, că transferul tuturor plăților de la prestatori la A. nu a fost posibil deoarece volumul acestora a fost imens și că stăruire în găsirea unor soluții tehnice informatice, invocând propriile metodologi de lucru și lentoarea cu care acestea au fost și sunt urmate, însă DGAMC nu poate invoca în apărare propria culpă.

Când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, dar complexitatea procedurii face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorității publice urmează a fi analizată prin prisma criteriilor termenului rezonabil, însă acest termen nu se poate discuta în cauză, de vreme ce Ordinul nr. 3201/2018 a fost publicat încă din 23.01.2019, iar cererile A. nu au fost soluționate nici până în prezent, la mai mult de 4 ani și 4 luni de la publicare și la mai mult de 2 ani de la ultima cerere de revenire depusă de A..

A mai arătat recurenta, referindu-se la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Constituționale a României, că principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil constituie o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

A mai susținut recurenta, în ceea ce privește soluția instanței de fond privind respingerea cererii A. de obligare a DGAMC la soluționarea cererilor și la emiterea actelor reglementate de ordin în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 1.000 RON/zi întârziere, că au fost interpretate și aplicate greșit prevederile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și ale Deciziei nr. 2/2023 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea art. 24 alin. (1)-(3) și (4) din Legea nr. 554/2004.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei A. S.A. este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu cerere prin care a solicitat obligarea Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili la soluționarea cererilor depuse în anul 2019 și 2020 și obligarea acesteia la emiterea actelor reglementate de Ordinul nr. 3201/2018 privind Procedura de regularizare a obligațiilor fiscale în cazul reconsiderării unei tranzacții/reîncadrării formei unei activități de către organul fiscal central

Prin cererile formulate în cursul anilor 2019 și 2020, reclamanta a solicitat aplicarea Ordinului nr. 3201/2018 în raport cu actele de impunere emise de DGAMC în sarcina A. pentru anii 2015, 2018 și 2020 pentru subiectul B., iar cererile respective nu au fost soluționate până la data formulării acțiunii.

Constată Înalta Curte că, în cazul în care autoritatea nu răspunde cererilor formulate, legiuitorul a înțeles să supună regulilor și principiilor contenciosului administrativ refuzul de soluționare și deciziile autorității.

Astfel, în cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de soluționare a cererii, solicitantul are la dispoziție remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu dispozițiile art. 8, 11 și 18 din Legea contenciosului administrativ.

Nu sunt fondate criticile recurentei-reclamante în sensul că, prin sentința recurată, s-ar fi încălcat prevederile art. 2 alin. (2) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sau cele ale Deciziei nr. 2/2023 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea art. 24 alin. (1)-(3) și (4) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, instanța de fond, reținând tocmai lipsa soluționării cererilor reclamantei în termenele prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. h) și art. 77 din Codul de procedură fiscală, a obligat pârâta să soluționeze cererile formulate de reclamantă în ceea ce privește aplicarea Ordinului ANAF nr. 3201/2018, respingând, însă, în mod întemeiat, cererea reclamantei de a obliga pârâta la emiterea actelor reglementate de acest ordin.

Recurenta apreciază, în esență, că, atât Ministerul Finanțelor, cât și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ar fi analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 171 Codul de procedură fiscală și incidența Ordinului nr. 3201/2018 și că DGAMC nu ar fi contestat temeinicia cererii de chemare în judecată, impunându-se și obligarea pârâtei la emiterea actelor.

Or, din actele dosarului nu rezultă că intimata-pârâtă ar fi achiesat la susținerile reclamantei și ar fi recunoscut dreptul acesteia de a beneficia de prevederile ordinului menționat.

De altfel, instanța nici nu ar avea competența de a dispune, în mod direct, în sarcina organului fiscal obligația de a emite actele reglementate de ordin, această procedură presupunând analiza îndeplinirii condițiilor în care societatea reclamantă ar fi îndreptățită la regularizarea obligațiilor fiscale, procedură care nu a avut loc și care nu a fost finalizată, de vreme ce, după cum s-a reținut și prin hotărârea recurată, cererile reclamantei nu au fost soluționate.

Relativ la încălcarea de către instanța de fond a celor statuate prin Decizia nr. 2/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar apreciază că cele statuate prin această decizie sunt tocmai în sensul în care a fost soluționată acțiunea, de vreme ce obligația de emitere sau de adoptare a unui act administrativ presupune un fapt personal al autorității publice și o exercitare a puterii publice de către aceasta. Instanțele judecătorești nu ar putea dispune emiterea sau adoptarea actului administrativ în locul autorității publice pentru că aceasta ar putea atingere principiului constituțional al separației puterilor în stat.

În aceeași ordine de idei, organul fiscal urmează a soluționa cererile reclamantei după cum s-a hotărât prin sentința recurată, iar, în cazul în care nu s-ar conforma, societatea are la îndemână calea executării prevăzute de art. 24 alin. (1)-(4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, neputând fi reținute nici alegațiile recurentei-reclamante privind stabilirea unui termen pentru executarea hotărârii sub sancțiunea de penalități.

Pentru considerentele arătate, neputându-se reține elemente de nelegalitate a sentinței recurate, aceasta fiind motivată și pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 840 din 10 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.