ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1097/2024

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.08.2021 pe rolul Tribunalului Ilfov, sub nr. x/2021, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării următoarelor acte administrative, până la pronunțarea instanței de fond: 1) Hotărârea Consiliului Local nr. 59/02.07.2021 privind aprobarea Documentației topo - cadastrale pentru reconfigurarea parcelelor în vederea dezvoltării urbanistice a terenurilor agricole prin schimbarea regimului juridic, economic sau tehnic cu modificarea geometriei, poziționării și a suprafeței parcelelor, de pregătire a terenului in Sectorul Zero, comuna Mogoșoaia, județul Ilfov; 2) Hotărârea Consiliului Local nr. 60/02.07.2021 privind aprobarea Regulamentului privind reconfigurarea parcelelor în vederea dezvoltării urbanistice a terenurilor agricole prin schimbarea regimului juridic, economic sau tehnic cu modificarea geometriei, poziționării și a suprafeței parcelelor și de pregătire a terenului în Sectorul Zero, comuna Mogoșoaia, județul Ilfov în suprafață totală de 1.168,51 hectare din cadrul unității administrativ teritoriale Mogoșoaia, județul Ilfov; 3) Hotărârea Consiliului Local nr. 61/02.07.2021 privind împuternicirea unor reprezentanți ai comunei Mogoșoaia în vederea semnării Convențiilor bilaterale cu proprietarii terenurilor în scopul reconfigurării parcelelor în vederea Convențiilor bilaterale cu proprietarii terenurilor în scopul reconfigurării parcelelor in vederea dezvoltării urbanistice a terenurilor agricole prin schimbarea regimului juridic, economic sau tehnic cu modificarea geometriei, poziționării și a suprafeței parcelelor si de pregătire a terenului în Sectorul Zero, comuna Mogoșoaia, județul Ilfov.

Prin sentința civilă nr. 1422/17.03.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții și intervenient D., ca fiind lipsită de obiect.

Pârâții Primarul comunei Mogoșoia - E. și Consiliul Local Mogoșoaia au formulat recurs împotriva sentinței, au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimații-reclamanți A., B. și C. au depus la dosar cerere de renunțare la judecată, prin care au solicitat să se ia act de renunțarea lor la judecată și, în consecință, încetarea judecății.

Reclamanții au învederat că nu mai există interes în ceea ce privește acțiunea formulată, având în vedere că au înstrăinat terenul pe care l-au deținut în calitate de coproprietari în extravilanul comunei Mogoșoaia, calitate care a justificat și calitatea de reclamanți în dosarul nr. x/2021, astfel că acțiunea este lipsită de obiect; au învederat faptul că au renunțat la judecată în dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a ll-a contencios administrativ și fiscal, având ca obiect anularea Hotărârilor Consiliului Local al Comunei Mogoșoaia nr. 59/2021, nr. 60/2021 și nr. 61/2021.

Prin decizia civilă nr. 2123/2022 din 13 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a luat act de renunțarea la judecata cererii. A anulat sentința civilă nr. 1422/17.03.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul civil nr. x/2021, privind pe reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Primarul Comunei Mogoșoaia - E., Consiliul Local Mogoșoaia și intervenient D..

A respins cererea recurenților-pârâți de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 2123/2022 din 13 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Primarul Comunei Mogoșoaia - E. și Consiliul Local Mogoșoaia. Au solicitat, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) și 8) din C. proc. civ., în principal, admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate în ceea ce privește soluția de respingere a cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, a considerentelor privind lipsa culpei procesuale a reclamanților și autoritatea (puterea) de lucru judecat a deciziei civile nr. 524/2022 a Curții de Apel București, și, în rejudecare, admiterea cererii accesorii, înlocuirea considerentele cuprinse în hotărârea recurată la pagina 3 ultimele două alineate, pagina 4 ultimele două alineate, pagina 5 alin. (4), (5) și 6, pagina 7 ultimul alineat, pagina 8 alin. (1) și (2) și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată; în subsidiar, au solicitat admiterea recursului împotriva considerentelor cuprinse la pagina 3 ultimele două alineate, pagina 4 ultimele două alineate, pagina 5 alin. (4), (5) și 6, pagina 7 ultimul alineat, pagina 8 alin. (1) și (2) și înlăturarea/înlocuirea acestora ca nefondate.

În motivarea recursului, au arătat că soluția dispusă de instanța de recurs cu privire la capătul de cerere accesoriu este nelegală și a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 406 alin. (3) și (5), art. 453 și art. 430 din C. proc. civ., art. 23 din Legea nr. 554/2004. În primul rând, au arătat, criticile vizează încălcarea de către instanța de recurs a prevederilor art. 406 alin. (5) din C. proc. civ., deși instanța de recurs a dispus anularea hotărârii pronunțate în primă instanța de Tribunalul București, a procedat la realizarea unei judecăți pe fondul recursului pentru a soluționa capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată, stabilind că acțiunea reclamanților era întemeiată, deși nu mai era învestită să dispună în acest sens ca urmare a renunțării la judecată depusă de reclamanți. Acordarea cheltuielilor de judecată este independentă de culpa procesuală în cazul renunțării la judecată, astfel că instanța de recurs a încălcat art. 406 alin. (3) și (5) din C. proc. civ.

Totodată, dacă se va aprecia că nu sunt aplicabile prevederile art. 406 alin. (3) din C. proc. civ., criticile vizează o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., analiza pe care instanța de recurs o face cu privire la pretențiile constând în cheltuieli de judecată nu a avut drept temei dispozițiile art. 451 prin care se instituie dreptul instanței de judecată de a reduce motivat valoarea cheltuielilor de judecată. Respingerea capătului de cerere accesoriu privind acordarea cheltuielilor de judecată s-a datorat exclusiv unei interpretări și aplicări eronate a prevederilor art. 453 din C. proc. civ., instanța de recurs apreciind în mod eronat faptul că renunțarea Ia judecata unei cereri în cursul judecării litigiului, după rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată, nu justifică existența vreunei culpe procesuale a reclamantului.

De asemenea, instanța de recurs a încălcat și prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la cele ale art. 2 alin. (1) lit. a) și lit. ș) din același act normativ, apreciind în mod eronat că soluția de admitere a cererii de suspendare dispuse în dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel București produce efecte erga omnes. Cazul bine justificat implică existența unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ, de natură a înfrânge principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu, art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, iar paguba iminentă constă, potrivit art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, într-un prejudiciu material viitor, dar previzibil și evident, sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice ori a unui serviciu public.

Prin urmare, instanța care a pronunțat decizia civilă nr. 524/3.03.2022 a stabilit că este îndeplinită condiția pagubei iminente și există o persoană vătămată în raport de aspectele invocate de părțile dosarului nr. x/2021 al Curții de Apel București, în cadrul căruia a fost pronunțată hotărârea menționată, astfel că efectele soluției de suspendare a hotărârilor Consiliului Local Mogoșoaia nr. 59/2021, nr. 60/2021 și nr. 61/2021 se produc doar față de părțile acelei cauze, iar nu erga omnes. Decizia nr. 524/03.03.2022 nu este general obligatorie, având în vedere art. 23 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, instanța de recurs încalcă și art. 23 din Legea nr. 554/2004, instanțele ulterioare care judecă cereri privind suspendarea HCL nr. 59/2021, nr. 60/2021 și nr. 61/2021 nu sunt ținute de cele statuate prin Decizia nr. 524/03.03.2022, nici din perspectiva faptului că persoanele care nu au fost părți în respectivul dosar nu pot solicita punerea în executare a acesteia.

De asemenea, instanța de recurs a încălcat și prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat, întrucât principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având aceeași cauză și aceleași părți, ci împiedică și contrazicerile între două hotărâri judecătorești, în sensul ca drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie infirmate printr-o altă hotărâre posterioară, însă dreptul recunoscut prin Decizia nr. 524 din 3.03.2022 a Curții de Apel București aparține altor persoane, care sunt terți față de prezentul litigiu. Or, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat și, deci, obligativitatea hotărârii, presupune esențial existența unei identități de părți. Aceeași concluzie se desprinde și din analiza prevederilor art. 435 din C. proc. civ.

Pentru ipoteza în care instanța de recurs va aprecia că normele de drept încălcate nu sunt norme de procedură care să atragă aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., ci norme de drept material, au invocat în subsidiar și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că motiveIe invocate în recurs nu sunt de natură să conducă la schimbarea soluției instanței de recurs, care s-a pronunțat în mod corect, temeinic și legal cu privire la lipsa culpei procesuale.

Au arătat că, potrivit legii, instanța se dezînvestește numai după pronunțarea hotărârii, iar nu la simpla cerere de renunțare la judecată ori la simpla achiesare de către pârât la pretențiile reclamantului, după cum instanța nu se poate dezînvesti automat nici când părțile ajung la un acord și încheie o tranzacție, chiar și aceasta din urma trebuind a fi consfințită printr-o hotărâre.

Referitor la cel de-al doilea motiv și la critica potrivit căreia acordarea cheltuielitor de judecată este independentă de culpa procesuală, nu este susținută cu o argumentație în drept, nu le aparține culpa procesuală pentru declanșarea prezentului litigiu, ci chiar recurenților-pârâti. Or, nici în cazul de față dispozitiile art. 406 alin. (3) și (5) din C. proc. civ. nu se pot invoca separat și independent de cele ale art. 431 din C. proc. civ. referitoare la efectele lucrului judecat, care lipsește de obiect prezenta cauză.

Referitor la cel de-al treilea motiv invocat de recurenții-pârâți și la critica potrivit căreia instanța de recurs a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., nu este susținută cu nicio argumentație, aceste dispozitii legale nici nu sunt incidente, întrucât instanța de recurs nu a procedat la acordarea unor cheltuieli de judecată și la reducerea cuantumului acestora în temeiul art. 451 din C. proc. civ., ci în mod temeinic și legal nu a acordat cheltuieli de judecată.

Referitor la critica potrivit căreia instanta de recurs a încălcat prevederile art. 14 alin. (1) raportat la cele ale art. 2 alin. (1) lit. a) și ș) din Legea nr. 554/2004, așa cum actele administrative cu caracter normativ se adreseaza unui număr nedeterminat de subiecte de drept și, odată anulate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, încetează a mai produce efecte juridice erga omnes, tot așa și admiterea cererii de suspendare a executării acelor acte normative produce efecte și față de toți terții neparticipanti la proces.

În ceea ce priveste solicitarea alternativă de a se lua act că se invocă, în subsidiar, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, este inadmisibilă, în virtutea principiului de drept conform căruia odată aleasă o cale, nu se mai poate recurge la alta.

Separat de toate aceste aspecte, au solicitat a se judeca în echitate, în sensul de a se ține cont de situația lor obiectivă și de buna lor credință, pe de o parte ei nefiind intermediari imobiliari ori altfel de proprietari vremelnici ai terenului pe care l-au deținut în proprietate, ci moștenindu-l în mod legal, pe calea succesiunii notariale, iar pe de altă parte dovedind un comportament onest și de bună-credință, prin renunțarea atât la judecarea cererii de suspendare, cât și a celei de anulare, nedorind cu rea-credință să încarce instanțele cu dosare al căror obiect nu mai există, așa cum fac recurenții-pârâți.

În acest context, în măsura în care se vor aprecia ca întemeiate motivele de recurs, au solicitat a se face aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. și a se reduce la minimul posibil și rezonabil cuantumul eventualelor cheltuieli de judecată, apărările recurenților fiind aceleași. Astfel, sumele solicitate sunt vădit disproporționate în raport cu complexitatea cauzei, precum și cu activitatea desfășurată de reprezentanții convenționali ai recurenților-pârâți, în contextul în care au formulat aceleași apărări în toate dosarele.

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată că, deși sunt menționate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) și 8) din C. proc. civ., motivele de recurs sunt circumscrise de recurenți motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar în subsidiar se solicită analiza prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Având în vedere că s-a formulat de către recurenții-pârâți recurs în ceea ce privește soluția de respingere a cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va examina cu prioritate motivele de recurs privind încălcarea de către instanța de recurs a prevederilor art. 406 alin. (3) și (5) din C. proc. civ., care reglementează renunțarea la judecată după comunicarea cererii de chemare în judecată, plata cheltuielilor de judecată, renunțarea la judecată în apel sau în căile extraordinare de atac.

Aceste motive de recurs sunt fondate, pentru considerentele următoare:

Prin hotărârea recurată, instanța de recurs a avut în vedere renunțarea reclamanților, formulată în temeiul dispozițiilor art. 406 alin. (1) și (5) din C. proc. civ., la judecata cererii de chemare în judecată ce a format obiectul cauzei, acordul pârâților față de această cerere, a luat act de renunțarea la judecată și a anulat sentința civilă împotriva căreia se formulase recurs, a respins cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește cererea recurenților-pârâți de obligare a intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată pentru fond, în cuantum de 8,833.43 de RON, și pentru recurs, în cuantum de 5,882.05 de RON, precum și taxa judiciară de timbru de 200 de RON aferentă recursului, a reținut că plata cheltuielilor de judecata are la baza culpa procesuală a părții care pierde procesul sau a reclamantului care renunță la judecată după comunicarea cererii introductive de instanță, iar renunțarea la judecata unei cereri în cursul judecării litigiului, după rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată, nu justifică existența vreunei culpe procesuale a reclamantului. A reținut că independent de pierderea interesului reclamanților în judecarea litigiului, cererea lor de chemare în judecată a rămas fără obiect ca urmare a suspendării executării actelor administrative prin decizia civilă definitivă nr. 524/03.03.2022 a Curții de Apel București, lipsa de culpă procesuală a reclamanților fiind relevată tocmai de situația că, ulterior formulării de către reclamanți a cererii de suspendare a executării Hotărârilor Consiliului Local Mogoșoaia nr. 59/02.07.2021, nr. 60/02.07.2021 și nr. 61/02.07.2021, și anterior soluționării fondului acestei cereri, actele administrative au fost suspendate prin hotărâre judecătorească definitivă pronunțată într-un alt litigiu, prin urmare s-a dovedit cu putere de lucru judecat că susținerile reclamanților din prezenta speță (identice cu cele analizate prin decizia civilă definitivă nr. 524/03.03.2022 a Curții de Apel București) au fost întemeiate. În consecință, reținând că în speță nu există o culpă procesuală a reclamanților, a respins cererea recurenților-pârâți de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 406 din C. proc. civ., "(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială. (3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut. (4) Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare. (5) Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză. (6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă."

Instanța de recurs, deși a luat act de renunțarea la judecată, potrivit art. 406 alin. (5) din C. proc. civ., act de dispoziție permis reclamanților de aceste prevederi legale în calea de atac extraordinară a recursului, în mod greșit nu a aplicat dispozițiile art. 406 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora, dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, la cererea pârâtului, instanța îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.

În mod greșit, deși a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată, instanța de recurs a procedat, cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, la analiza culpei procesuale, și a constatat că cererea de chemare în judecată, la judecata cărora reclamanții renunțaseră, a rămas fără obiect ca urmare a suspendării executării actelor administrative prin hotărâre judecătorească definitivă pronunțată într-un alt litigiu, decizia civilă nr. 524/03.03.2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, mai mult, a constatat că s-a dovedit cu putere de lucru judecat că susținerile reclamanților din prezenta speță (identice cu cele analizate prin decizia civilă definitivă nr. 524/03.03.2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal) au fost întemeiate.

Având în vedere că a luat act de renunțarea la judecată, intervenită în recurs, ulterior comunicării cererii de chemare în judecată, erau incidente în cauză dispozițiile art. 406 alin. (3) din C. proc. civ.. În condițiile în care s-a luat act de renunțarea la judecată, ulterior comunicării cererii de chemare în judecată, dispozițiile sunt imperative, în sensul că reclamantul va fi obligat la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut, fără a fi prevăzută acordarea cheltuielilor de judecată în raport de culpa procesuală a reclamantului, exonerarea acestuia de la plata cheltuielilor în absența culpei procesuale.

Temeiul juridic pentru acordarea cheltuielilor de judecată este reprezentat de renunțarea la judecată, ulterior comunicării cererii de chemare în judecată, iar instanța de judecată nu poate proceda la aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care prevăd culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, partea care a pierdut procesul urmând a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată aferente. Dispozițiile legale nu prevăd, în situația renunțării la judecată ulterior comunicării cererii de chemare în judecată, analiza culpei procesuale, întrucât nu fac referire la noțiunea de culpă a părții care a căzut în pretenții. Suportarea cheltuielilor de judecată este determinată, la cererea pârâtului, de renunțarea la cererea de chemare în judecată ulterior comunicării acesteia.

Pentru aceste motive, sunt corecte motivele de recurs privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 406 alin. (3) din C. proc. civ.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, instanța de judecată este în drept, însă, să aprecieze, în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, măsura luată de instanță neavând niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său".

Față de împrejurările de fapt care trebuie avute în vedere, potrivit acestor dispoziții, Înalta Curte constată că este nejustificată solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 8,833.43 de RON pentru fond și onorariul de avocat în cuantum de 5,882.05 de RON pentru recurs, sumele solicitate fiind vădit disproporționate în raport cu circumstanțele cauzei, astfel că se impune admiterea în parte a cererii, fiind justificată obligarea reclamanților la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat pentru fond și la plata sumei de 1800 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat pentru recurs. La plata cheltuielilor de judecată pentru recurs se vor adăuga și cheltuielile de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 RON.

Față de considerentele expuse, privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 406 din C. proc. civ., referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în situația renunțării la judecată, nu vor mai fi analizate celelalte motive de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., fiind fondate motivele de recurs privind aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează plata cheltuielilor de judecată în situația în care se renunță la cererea de chemare în judecată ulterior comunicării acesteia, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenții-pârâți, va casa în parte decizia recurată, prin care s-a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată, și, în rejudecarea cererii privind cheltuielile de judecată, va admite cererea recurenților-pârâți. Cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., va obliga intimații-reclamanți la plata către recurenții-pârâții a sumei de 2000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în fața instanței de fond, și a sumei de 2000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs, urmând a menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

În ceea ce privește cererea recurenților-pârâți de obligare a intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că se impune, de asemenea, aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în ceea ce privește onorariul de avocat în sumă de 7032,33 RON. În conformitate cu aceste dispoziții, constată că onorariul în acest cuantum nu este justificat, este vădit disproporționat în raport cu circumstanțele procesului și complexitatea cauzei, fiind justificată obligarea intimaților-reclamanți la plata sumei de 1900 RON. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) și art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite în parte cererea recurenților-pârâți privind cheltuielile de judecată în prezentul recurs și va obliga intimații-reclamanți la plata sumei de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat și taxa judiciară de timbru.