ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1064/2024

Ședința publică din data de 23 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, au solicitat instanței să dispună:

- anularea Deciziilor de soluționare a contestației nr. 3329/22.04.2019, nr. 3328/22.04.2019 și nr. 3330/22.04.2019 emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov;

- anularea Deciziilor de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2019, nr. x/15.01.2019 și nr. x/15.01.2019 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și

- exonerarea reclamanților de la plata sumei de 3.975.211 RON, stabilită prin deciziile de atragere a răspunderii solidare.

Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 140/2022 din 26 octombrie 2022, a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, și Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a anulat Deciziile nr. 3328/22.04.2019, nr. 3329/22.04.2019 și nr. 3330/22.04.2019 emise de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, a anulat Deciziile de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2019, nr. x/15.01.2019 și nr. x/15.01.2019 emise de către pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și a obligat pârâtele, în solidar, să achite fiecărui reclamant suma de 2.219 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a declarat recurs.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488, alin. (1), pct. 6 - "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" și pct. 8 - "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Contrar celor reținute de instanța de judecată, recurenta-pârâtă consideră ca reaua-credință a fost pe deplin dovedită, astfel:

- atitudinea reclamanților nu poate fi calificată decât având la baza reaua-credință a acestora, fiind inexplicabile, prin prisma atribuțiilor legale prevăzute de lege în sarcina administratorului/asociaților societății, atât ignoranța cât și pasivitatea de care aceștia au dat dovadă în relația cu organele fiscale și abordarea în raport cu obligațiile față de buget, fiind contrară principiilor statuate de Codul de procedură fiscală;

- abordarea reclamanților nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noțiunii de buna-credință, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii.

Contrar caracteristicilor relei-credințe, elementele bunei-credințe (bona fida) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestității, elemente care reprezintă o consecință a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudența, ordinea), în sfera dreptului.

Reaua-credință este dovedită tocmai prin neîndeplinirea obligațiilor ce le reveneau în calitate de asociați și administratori determinând nedeclararea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, în perioada în care au îndeplinit aceste funcții.

Recurenta-pârâtă mai arată că prin Decizia nr. 513 din 08.05.2008 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 26 iunie 2008, Curtea Constituțională:

"a constatat că existența unei obligații exprese a fiecărui cetățean de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice, prevăzută la art. 56 alin. (1) din Constituție, și a unei obligații a statului de a proteja interesele naționale în activitatea financiară, conform art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție, este justificată de necesitatea asigurării certitudinii în constituirea ritmică a resurselor financiare ale statului. Astfel, este în afară de orice îndoială că încasarea impozitelor și taxelor constituie sursa principală de venituri a statului, fiind una dintre expresiile cete mai evidente ale apărării intereselor naționale pe plan financiar. Numai dacă dispune de aceste resurse bugetare, statul va fi în măsură să își îndeplinească obligațiile sale față de cetățeni și agenții economici, care au fost stabilite în art. 135 alin. (2) lit. a) și b) din Constituție."

Prin urmare, dacă, așa cum a argumentat Curtea Constituțională, în decizia mai sus menționată, aceasta a constatat că există o obligație a statului de a proteja interesele naționale în activitatea financiară, conform art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție, și că încasarea impozitelor și taxelor este una dintre expresiile cele mai evidente ale apărării intereselor naționale pe plan financiar, rezultă că oricine încurajează ori favorizează, prin orice mijloace și în orice stadiu al derulării procedurilor de administrare fiscală prevăzute de lege, sustragerea contribuabililor de la plata impozitelor și taxelor datorate de aceștia către bugetul general consolidat al statului, în fapt, realizează o atingere nemijlocită, siguranței financiare a României.

Se mai arată că din înscrisurile care au stat la baza întocmirii deciziei de angajare a răspunderii, rezultă faptul că răspunderea a fost angajată numai pentru perioada în care reclamanții a fost asociați/administratori ai societății.

Astfel fiind, recurenta consideră că sunt îndeplinite toate condițiile legale prevăzute de art. 25 și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, pentru angajarea răspunderii solidare a petentei, fiind dovedite atât existența obligațiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât și reaua credință a petentei a cărei atitudine omisivă a fost determinantă pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Din documentele analizate, a rezultat că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii solidare a reclamantei cu societatea debitoare, existând un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată starea de insolvabilitate a societății), o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu și fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligațiilor de plată la bugetul general consolidat), precum și o formă de vinovăție (care poate fi și culpa levis-neglijenta, neexistând o dispoziție care să oblige la dovedirea intenției directe).

Cu privire la deciziile de soluționare a contestației, pe cale administrativă, față de care instanța de fond a reținut faptul că au fost emise cu încălcarea prevederilor privind competența, motivat de faptul că stabilirea competenței DGRFP Brașov a fost determinată de dispozițiile pct. 12.2. din Ordinul 127/2014, ordin care a fost emis în aplicarea O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, recurenta-pârâtă consideră că instanța de fond, a apreciat în mod greșit, fără a avea în vedere dispozițiile art. 346 din legea 207/2015 care reglementează "Conflictul temporal al actelor normative".

Prin hotărârea recurată, instanța de fond a reținut că reclamanții au invocat nelegalitatea deciziilor de soluționare a contestațiilor, motivat de faptul că acestea încalcă normele de competență prevăzute de art. 272, alin. (5), lit. a) Codul de procedură fiscală, care stabilește că, pentru creanțe fiscale mai mari de 3.000.000 RON, competența de soluționare a contestațiilor aparține Direcției generale de soluționare din cadrul ANAF.

Cu privire la argumentul de nelegalitate a deciziilor, instanța de fond a constatat în mod greșit că acesta este corect, deoarece legiuitorul a reglementat în mod special competența de soluționare a contestațiilor formulate împotriva deciziilor de angajare a răspunderii solidare, având în vedere natura acestui act care nu constituie în sine o decizie de impunere întrucât nu se stabilesc prin acesta obligații fiscale, obligațiile fiind deja stabilite în sarcina societății în solidar cu care este atrasă răspunderea. Astfel că, reținerea instanței de fond cu referire la faptul că au fost încălcate normele de competență prevăzute de art. 272, alin. (5), lit. a) Codul de procedură fiscală, este una eronată.

Recurenta-pârâtă consideră că reglementarea competenței de soluționare a contestațiilor formulate împotriva deciziilor de angajare a răspunderii solidare reprezintă, în fapt, o excepție de la dispozițiile art. 272 (în forma aplicabilă la data emiterii actului), astfel că, legiuitorul a prevăzut modalitatea de aplicare procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispozițiile art. 27 și 28 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin Instrucțiunile aprobate prin Ordinul Nr. 127 din 29 ianuarie 2014 - ordin aplicabil și în ceea ce privește dispozițiile noului Codul de procedură fiscală -Legea nr. 207/2015.

În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimații A., B. și C. au formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaților, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material")

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2019 emisă de către pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov s-a dispus angajarea răspunderii reclamantului A., în calitate de administrator și asociat al D. S.R.L., în condițiile art. 25 alin. (2) lit. b) și d) Codul de procedură fiscală, pentru obligații de plată rămase neachitate până la data de 15.01.2019, respectiv creanțe fiscale de 3.975.211 RON.

Prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2019 emisă de către pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov s-a dispus angajarea răspunderii reclamantei B., în calitate de asociat al D. S.R.L., în condițiile art. 25 alin. (2) lit. b) și d) Codul de procedură fiscală, pentru obligații de plată rămase neachitate până la data de 15.01.2019, respectiv creanțe fiscale de 3.975.211 RON.

Prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2019 emisă de către pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov s-a dispus angajarea răspunderii reclamantului C., în calitate de administrator și asociat al D. S.R.L., în condițiile art. 25 alin. (2) lit. b) și d) Codul de procedură fiscală, pentru obligații de plată rămase neachitate până la data de 15.01.2019, respectiv creanțe fiscale de 3.975.211 RON.

Împotriva deciziilor de angajare a răspunderii solidare s-a formulat contestație administrativă prin care reclamanții au solicitat anularea deciziilor de angajare a răspunderii lor solidare cu societatea, contestații care au fost respinse ca neîntemeiate, prin deciziile nr. 3328/22.04.2019, nr. 3329/22.04.2019 și nr. 3330/22.04.2019 emise de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov.

Curtea de Apel a admis acțiunea și, pe cale de consecință, a anulat deciziile contestate, soluție pe care Înalta Curte o împărtășește.

Înalta Curte apreciază că pentru angajarea răspunderii solidare, respectiv pentru aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, reaua-credință trebuie a fi dovedită în mod efectiv. Reaua-credință este condiția esențială, cerută de către legiuitor și nu se poate prezuma, în situația constatării unor debite fiscale ale societății, că acestea, cu rea-credință, nu au fost achitate.

Atragerea răspunderii solidare reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale, astfel că pe lângă condiția prejudiciului trebuie dovedită și forma de vinovăție cerută de lege, așadar trebuie analizate în mod concret toate circumstanțele de fapt care relevă atitudinea persoanei, pentru a se putea concluziona că aceasta a urmărit în mod direct crearea unui prejudiciu față de bugetul statului, condiții care nu sunt îndeplinite în cauza de față.

În cauza de față, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, nu au fost indicate astfel de circumstanțe și nu s-au prezentat dovezi pe acest aspect, considerente față de care cazul de atragere a răspunderii prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, nu poate fi reținut.

De altfel, această dificultate a aplicării normelor fiscale pentru categoria jocurilor de tip slot-machine a fost reținută și de legiuitor în expunerea de motive elaborată în vederea modificării normelor fiscale prin O.U.G. nr. 92/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 124/2015.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței nr. 140/2022 din 26 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.