ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 98/2024

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la 28 noiembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 222.528,13 RON reprezentând facturi restante, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a arătat că, între cele două părți au fost încheiate contractele de abonament nr. x și x în baza cărora reclamanta a instalat în vehiculele aparținând pârâtei unități A.. În cursul anului 2017 s-a solicitat rezilierea ultimului contract, purtându-se discuții în vederea transferării obligațiilor restante către primul contract. Întrucât discuțiile nu s-au finalizat cu încheierea unui acord, iar pârâta a refuzat plata debitelor restante, s-a procedat la rezilierea contractelor, însă pârâta datorează în continuare întreg debitul restant, datele transmise de echipamentele GPS fiind stocate în continuare.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1350, 1516 și urm. C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de necompetență teritorială arătând că, în privința clauzei de stabilire a competenței în favoarea Tribunalului Bihor, sunt incidente prevederile art. 1203 C. civ., întrucât, din examinarea clauzei de la art. 5.2 rezultă că aceasta a fost stabilită în prealabil de către reclamantă, folosindu-se de ea în toate relațiile contractuale. Prin urmare, apreciază că aceasta se încadrează în ipotezele reglementate de acest articol și, întrucât nu a fost acceptată în mod expres, a susținut că simpla semnătură nu poate fi considerată ca reprezentând acceptare.

La primul termen stabilit în cauză (22.02.2023), instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bihor, invocată de pârâtă prin întâmpinare și, totodată, având nevoie de timp pentru a delibera asupra excepției, a dispus amânarea pronunțării asupra excepției la data de 01 martie 2023.

Prin sentința nr. 50/LP/2023 din 01 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis excepția de necompetență teritorială invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bihor a reținut că, în cuprinsul celor două contracte încheiate de părți se arată că litigiile dintre ele se vor soluționa pe cale amiabilă, iar în caz de eșec, de instanțele judecătorești competente de pe raza de reședință a prestatorului, în accepțiunea primei instanțe de conflict, prevederea contractuală fiind derogatorie de la dispozițiile de drept comun în materia competenței potrivit cărora cererea se adresează instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului (art. 107 C. proc. civ.).

Totodată, a mai arătat că examinarea conținutului celor două clauze conduce la concluzia că ea este una standard, fiind inserată de către reclamantă în contractele încheiate cu clienții săi, ca urmare a caracterului repetitiv al acesteia, astfel încât, față de împrejurarea că ea derogă de la normele obișnuite de competență, devin incidente prevederile art. 1203 C. civ., potrivit cărora clauza standard prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor de judecată nu își produce efectul decât dacă este acceptată în mod expres în scris de către cealaltă parte.

De asemenea, a mai reținut că simpla semnare a contractului în ansamblul său, chiar dacă acesta ar fi semnat pe fiecare filă, nu echivalează cu acceptarea în mod expres a clauzei neuzuale referitoare la înlăturarea competenței obișnuite a instanțelor de judecată, atâta timp cât, suplimentar, nu rezultă că partea și-a însușit-o în mod expres.

Arătând că, din conținutul celor două contracte, nu rezultă că pârâta a înțeles în mod expres să își însușească clauza atributivă de competență, simpla semnare a contractului neechivalând cu formalitatea suplimentară impusă de legiuitor, față de împrejurarea că sediul pârâtei se află pe raza teritorială de competență a Tribunalului București, în raport de prevederile art. 107 Cod procedură, Tribunalul Bihor a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 13 martie 2023, sub nr. x/2023, stabilindu-se termen la 24.10.2023.

La termenul din 24.10.2023, instanța a acordat cuvântul părților cu privire la competența acesteia și a rămas în pronunțare pe excepția necompetenței teritoriale.

Prin sentința civilă nr. 2487/2023 din 24 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Bihor. Totodată, a constatat ivit conflict negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, competentă să hotărască asupra conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București, evocând dispozițiile art. 107 și 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a reținut că, în cauză, competența este una alternativă, reclamantul având posibilitatea, potrivit art. 116 C. proc. civ., să facă alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

De asemenea, a mai constatat că cele două contracte de abonament pe care reclamanta își întemeiază cererea de chemare în judecată au fost încheiate între reclamanta A. S.R.L., în calitate de Prestator, și pârâta B. S.R.L., în calitate de Abonat, contracte în cuprinsul cărora la art. 5 pct. 5.2 s-a stipulat expres că:

"Litigiile se vor soluționa pe cât posibil pe cale amiabilă, iar în caz de eșec, de instanțele judecătorești competente de pe raza de reședință a Prestatorului."

Prin urmare, în considerarea clauzei atributive de competență stabilită prin art. 5 pct. 5.2 din cele două contracte și față de împrejurarea că sediul reclamantei Prestator se află în municipiul Oradea, Tribunalul București a apreciat că instanța competentă să soluționeze litigiul dedus judecății este Tribunalul Bihor.

De asemenea, a mai arătat că, potrivit art. 1272 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui.

Prin urmare, a stabilit că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 1203 din C. civ., întrucât cele două contracte au fost încheiate între profesioniști, clauza în discuție neavând caracter neuzual în raporturile dintre profesioniști, în general, și în raporturile dintre reclamanta și pârâta din prezenta cauză, în particular.

Totodată, relativ la acest aspect, Tribunalul a arătat că, pentru a fi neuzuală, clauza atributivă de competență inserată în contractele încheiate între profesioniști trebuie să conțină, pe lângă restricțiile prevăzute în cuprinsul art. 1.203 C. civ., și un element de surpriză pentru cealaltă parte contractantă, astfel încât aceasta să nu poată prevedea stipulația favorabilă co-contractantului, cât timp partea care le-a propus a obținut acordul expres în scris al partenerului contractual.

Astfel, reținând calitatea ambelor părți, de profesioniști, în sensul art. 3 C. civ., precum și faptul că raporturile dintre profesioniști se caracterizează prin celeritate, cea de a doua instanță de conflict a apreciat că pârâta nu se poate prevala de art. 1203 C. civ., mai ales în contextul în care aceeași reclamantă a încheiat mai multe contracte cu pârâta, care conțineau această clauză, la un interval de timp care i-ar fi permis pârâtei să se sesizeze în legătură cu caracterul lor neuzual, astfel încât contractele ulterioare să nu mai fie semnate sau să fi cerut evidențierea sub altă formă a acestei clauze.

Având în vedere toate aspectele învederate mai sus, Tribunalul București a apreciat că art. 5 pct. 5.2 din contractele încheiate între părți produc efecte, fiind o clauză atributivă de competență valabilă, motiv pentru care, în temeiul art. 126 alin. (1) C. proc. civ., a admis excepția necompetenței sale teritoriale și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor (instanța de la sediul reclamantei - prestator).

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul București și Tribunalul Bihor, instanța, în temeiul art. 135 alin. (1) și art. 134 C. proc. civ., a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, în vederea soluționării conflictului negativ de competență, precum și suspendarea judecării cauzei, până la soluționarea conflictului negativ de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 23 noiembrie 2023, sub nr. x/2023.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Bihor și Tribunalul București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul litigiului este reprezentat de cererea de chemare în judecată prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în temeiul răspunderii civile contractuale, obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata contravalorii mai multor facturi emise în baza unor raporturi contractuale derulate între reclamantă și pârâtă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350, art. 1516 și următoarele din C. civ.

În materie de competență teritorială, regula generală este instituită de art. 107 C. proc. civ. potrivit căruia, cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

În conformitate cu dispozițiile art. 113 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează competența teritorială alternativă, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din același cod, mai sunt competente și instanțele prevăzute la pct. 1-9 de la alin. (1) al art. 113 C. proc. civ.

În materie contractuală, competența teritorială este alternativă, legiuitorul prevăzând în cuprinsul dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. că, "în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente, (...) instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract."

Totodată, dispozițiile art. 116 C. proc. civ. stipulează în sensul că "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Prin clauza prevăzută la art. 5.2 din Contractul de abonament x, părțile au convenit ca eventualele litigii să se soluționeze pe cale amiabilă, iar, "în caz de eșec, de instanțele judecătorești competente de pe raza de reședință a Prestatorului."

Potrivit art. 126 din C. proc. civ.:

"(1) Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă. (2) În litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă."

Așadar, legea procesuală civilă permite părților să convină, în scris sau prin declarație verbală în fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială, în afară de cazul când această competență este exclusivă, ceea ce nu este cazul în speță.

Art. 129 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura". Alin. (3) al aceluiași articol prevede că "În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată".

Din interpretarea normelor legale menționate rezultă că este absolută competența generală, materială și teritorială exclusivă, iar competența teritorială în pricinile privitoare la bunuri (cu excepția celor prevăzute de art. 117-121 din C. proc. civ. privitoare la imobile, moștenire, societăți, insolvență sau concordat preventiv și împotriva unui consumator) și la cele referitoare la alte drepturi de care părțile pot să dispună, este relativă.

În ceea ce privește obiectul litigiului dedus judecății, prin raportare la prevederile art. 129 alin. (2) din C. proc. civ., norma de competență aplicabilă în cauză este de ordine privată (relativă).

Conform art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii."

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că, prin întâmpinarea depusă la 9 ianuarie 2023 (data transmiterii pe e-mail - dosar Tribunalul Bihor), în termenul prevăzut de art. 201 alin. (1) din C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bihor, prin raportare la art. 5.2 din contractul de abonament x, susținând că respectiva clauză, prin care, așa cum s-a arătat mai sus, părțile au convenit ca eventualele litigii să se soluționeze pe cale amiabilă, iar, "în caz de eșec, de instanțele judecătorești competente de pe raza de reședință a Prestatorului", este una neuzuală, care nu a fost acceptată în mod expres de către pârâtă.

Prin urmare, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale raportat la valabilitatea clauzei atributive de competență prevăzută la art. 5.2 din contractul de abonament x, din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 1203 C. civ.

Însă, în condițiile în care competența analizată nu este exclusivă, iar conduita pe care o pretinde reclamanta prin demersul judiciar inițiat are la bază contractul părților, acesta generând litigiul, devine aplicabilă clauza atributivă de competență amintită, din perspectiva dispozițiilor art. 126 alin. (1) din C. proc. civ.

Nu poate fi primită susținerea pârâtei în sensul că respectiva clauză de atribuire a competenței ar fi una neuzuală în sensul art. 1203 C. civ.. Este adevărat că, potrivit acestui text de lege, fără a distinge cupă cum este vorba despre un contract între profesioniști sau între persoane fizice care nu exploatează o întreprindere, este considerată a fi o clauză neuzuală și acea clauză inserată de una din părți într-un contract preformulat, prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești, o astfel de clauză neproducând efecte decât dacă este acceptată, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

Acceptarea "în scris", nu necesita clarificări de ordin normativ, fiind evident că ea presupune asumarea respectivei clauze în cadrul unui contract constatat printr-un înscris însușit de părți prin semnătură. Pe de altă parte, deși legea nu definește nici ce se înțelege prin acceptare "în mod expres", din conținutul normei se poate identifica intenția legiuitorului de a înlătura de la aplicare acele clauze neuzuale, inserate de una din părți în contractul scris preformulat, care sunt de natură a surprinde partea adversă, să o așeze într-o poziție de inferioritate, prin raportare la normele legale supletive, și pe care aceasta din urmă nu le-a observat și nici nu rezultă că le-a acceptat în deplină cunoștință de cauză.

Or, o asemenea concluzie nu se verifică în speța de față. În afară de calitatea de profesioniști a ambelor părți, calitate ce prezumă o atenție mai sporită la conținutul contractelor asumate, de împrejurarea că respectivul contract a fost semnat și ștampilat pe fiecare pagină de către reprezentantul legal al pârâtei, inclusiv pe pagina ce cuprinde clauza în discuție, se mai constată că părțile au avut relații comerciale care s-au derulat în timp, în baza a două contracte constatate prin înscrisuri asumate prin semnătură de părți (unul încheiat în 2014 iar celălalt în 2017), care toate au conținut o astfel de clauză, iar uzanța astfel stabilită în cadrul raporturilor juridice derulate în timp, exclude ideea că această clauză nu a fost acceptată în mod expres, adică în deplină cunoștință de cauză.

În plus, instanța supremă constată că respectiva clauză nu derogă decât în parte de la normele legale de competență teritorială în raport de obiectul litigiului dintre părți.

Astfel, cu toate că dispozițiile art. 107 C. proc. civ. consacră regula generală conform căreia cererile de chemare în judecată se introduc la instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului, dacă legea nu prevede altfel, prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. reglementează o competență teritorială alternativă (la alegerea reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.), stabilind că, în afară de instanța de la domiciliul pârâtei, este competentă și instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract. Or, părțile au stabilit în mod expres (Anexa 1 la contracte pct. 4.11) că plata serviciilor furnizate se va realiza prin virament bancar. Prin urmare, ținând cont de prevederile art. 1497 C. civ. conform cărora dacă plata se face prin virament bancar, data plății este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plății, se poate constata că acesta au reglementat contractual implicit și locul plății ca fiind sediul reclamantei creditor, în acord cu regula statornicită și de norma supletivă cuprinsă în art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ.

În acest context, prima instanță sesizată - Tribunalul Bihor - trebuia să observe că, chiar și în ipoteza neluării în considerare a clauzei atributivă de competență din contractele semnate de cele două părți litigante, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, având ca obiect plata serviciilor prestate precum și a accesoriilor convenite contractual (cerere în executarea contractului), putea fi introdusă atât la instanța de la sediul pârâtei-debitoare (Tribunalul București), cât și la instanța de la sediul reclamantei-creditoare (Tribunalul Bihor), unde trebuia executată obligația de plată de către pârâtă, conform clauzei contractuale convenită de părți.

În considerarea celor ce preced, constatând că prima instanță sesizată de către reclamant - Tribunalul Bihor - este competentă teritorială să soluționeze litigiul dintre părți, atât din perspectiva clauzei atributivă de competență inserată de părți în contractele asumate în scris, cât și din perspectiva regulilor statornicite de normele de procedură civilă, făcând aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2024.