ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 917/2024

Ședința publică din data de 23 aprilie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, reține următoarele:

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 109 din 18 februarie 2021, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, dispunând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentința civilă nr. 3062/2021 din 18 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 23.374,71 RON, reprezentând onorariu avocat, 291,28 RON, reprezentând cheltuieli de cazare și 435,12 RON, cheltuieli de transport.

Prin decizia nr. 160A din 7 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respinsă excepția inadmisibilității apelului principal, ca neîntemeiată.

Au fost respinse apelul principal formulat de apelanta-reclamantă și apelul incident formulat de apelanta-pârâtă, ca nefondate.

Prin decizia nr. 1174A din 12 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în complet de divergență a fost admisă cererea de completare a deciziei civile nr. 160A/07.02.2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a formulată de apelanta pârâtă, fiind completată decizia în sensul respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

~Opinia separată fiind în sensul admiterii cererii și obligării apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 8.818,79 RON.

Cu privire la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod și caracterul superficial al motivării deciziei recurate, susținând că instanța de apel a reluat integral considerentele primei instanțe, fără însă a răspunde criticilor formulate, cu consecința necercetării fondului cauzei.

Potrivit recurentei-reclamante, în mod greșit a reținut instanța de apel că "neanalizarea de către instanță a mijloacelor de apărare care nu au fost invocate cu respectarea regulilor procedurale nu poate fi considerată o nerespectare, de către instanță, a obligației de motivare a hotărârii în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ..", deoarece dispozițiile art. 22 din același cod prevăd că judecătorul este obligat să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

S-a arătat că, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 C. proc. civ., în condițiile în care a omis analiza consecințelor convocării nr. 774/01.03.2017, prin care a fost pusă în întârziere intimata-pârâtă conform art. 1.522 alin. (3) și art. 2.524 alin. (2) C. civ., respectiv faptul că de la împlinirea termenului suspensiv, 10.04.2017, menționat în notificare, a început să curgă termenul de prescripție, termen care ulterior a fost suspendat și întrerupt. Decizia astfel pronunțată încalcă și dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În privința motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind începutul termenului de prescripție prevăzute de art. 1.522 și art. 2.524 C. civ. coroborat cu art. 7 alin. (6) și art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, similar primei instanțe, raportat la notificarea nr. x/28.07.2017, a reținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 07.03.2017 și s-a împlinit la 07.03.2020, cu ignorarea convocării nr. 774/01.03.2017, care cuprinde un termen suspensiv, până la data de 10.04.2017, de la care a început să curgă un nou termen de prescripție.

Prin urmare, în mod nelegal a fost stabilit începutul termenului de prescripție la data de 07.03.2020, fără a fi luate în considerare convocarea la conciliere nr. 774/01.03.2017 și argumentele invocate cu privire suspendarea și întreruperea prescripției.

În acest sens reluând aspecte referitoare la situația de fapt, a arătat recurenta-reclamantă că, la data de 01.03.2017, disputa dintre părți cu privire la plata sumei de 700.000 USD, reprezentând contravaloarea investiției nerealizate în temeiul contractului de concesiune, era un litigiu de contencios administrativ, iar art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 impunea formularea unei plângeri prealabile, sub sancțiunea respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

Astfel, prin convocarea la conciliere nr. 774/01.03.2017, intimata-pârâtă a fost pusă în întârziere, termenul acordat pentru îndeplinirea obligației fiind 10.04.2017.

În aceste condiții, termenul de prescripție a început să curgă la 11.04.2017, urmând să se împlinească la 10.04.2020, însă acesta a fost suspendat începând cu 16.03.2020, prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență și, deși prescripția trebuia să își reia cursul la data la care starea de urgență s-a încheiat, respectiv 14.05.2020, totuși, în raport cu dispozițiile art. 2.534 C. civ., prescripția nu putea să se împlinească mai devreme de 14.11.2020.

Totodată, prin notificarea nr. x/10.11.2020, transmisă în interiorul termenului de prescripție, recurenta-reclamantă a realizat punerea în întârziere a intimatei-pârâte cu privire la plata despăgubirilor de 700.000 USD, debitoarei fiindu-i acordat un termen de 15 zile în vederea executării.

Prin raportare la dispozițiile art. 1.522 alin. (3) C. civ. coroborat cu art. 2.537 alin. (4) din același cod, de la data expirării acestui termen, respectiv 03.12.2020, a început să curgă un nou termen de prescripție.

În concluzie, contrar celor reținute de instanțele de fond, cererea de chemare în judecată înregistrată la 15.12.2020 a fost formulată cu respectarea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.

La data de 6 februarie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă A. S.R.L., prin care, în principal, a invocat excepția nulității recursului în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 14 martie 2024 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Curtici Arad

Totodată, împotriva deciziei nr. 1174A din 12 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a formulat recurs pârâta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată a cererii de completare a deciziei civile nr. 160A din 7 februarie 2023 pronunțate de aceeași instanță.

În ceea ce privește motivele de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală în cazul acordării cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea criticii, recurenta-pârâtă a învederat că onorariul avocațial a vizat în mod global reprezentarea în faza procesuală a apelului, onorariul fiind stabilit, atât pentru prima instanță, cât și pentru căile de atac, indiferent de partea care urma să le exercite, încă din 2021, în temeiul ofertei nr. 12/18.01.2021.

Apelul incident a avut caracter subsidiar, iar respingerea acestuia nu poate conduce la concluzia că recurenta-pârâtă ar fi pierdut procesul. Dimpotrivă, reclamanta este partea care a pierdut procesul, prin respingerea apelului principal fiind menținută sentința primei instanțe, de respingere a cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, impunându-se astfel ca reclamanta să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată ocazionate pârâtei în apel.

În continuare, s-a arătat că motivarea instanței de apel conform căreia alocarea unei părți din onorariul avocațial formulării apărărilor și reprezentării în fața instanței pentru apelul declarat de reclamantă și a unei alte părți pentru formularea apelului incident și reprezentării în fața instanței, reprezintă o interpretare care se abate de la convenția dintre pârâtă și avocații săi, fiind lipsită, totodată, de temei legal, întrucât onorariul a fost stabilit pentru asigurarea apărării în apel, indiferent de soluția obținută în primă instanță.

De altfel, cheltuielile de judecată au fost solicitate ca urmare a apărărilor formulate cu privire la apelul declarat de reclamantă, neexistând niciun argument de fapt sau juridic pentru a se stabili că o parte din acest onorariu corespunde formulării apelului incident.

S-a mai susținut că o altă încălcare a art. 453 C. proc. civ. reiese din argumentul instanței de apel potrivit căruia "aceasta nu înseamnă că o parte din onorariu nu este corespunzătoare formulării și susținerii apelului incident, instanța neavând la dispoziție instrumente legale sau probatorii care să îi permită alocarea unei părți din onorariu pentru activitățile inerente apărării, raportat la apelul principal, și respectiv, a altei părți din onorariu pentru formularea apelului incident".

Astfel, raționamentul instanței de apel este eronat deoarece nu există nicio dispoziție legală care să prevadă posibilitatea instanței de judecată de a distribui onorariul avocațial altfel decât au stabilit părțile.

A concluzionat recurenta-pârâtă că în condițiile în care necesitatea asigurării apărării a fost generată direct și exclusiv de exercitarea de către reclamantă a apelului principal și având în vedere că acesta a fost respins, reclamanta este partea căzută în pretenții, astfel încât singura soluție legală și temeinică ar fi fost aceea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea apelului.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat caracterul contradictoriu al considerentelor prin care instanța de apel a reținut că "apelanta-pârâtă nu a probat care este partea din onorariu pe care a achitat-o pentru apărarea de care a beneficiat și care a determinat respingerea apelului principal declarat de apelanta-reclamantă și care este parta achitată pentru formularea și reprezentarea sa în legătură cu soluționarea apelului incident".

Totodată, s-a invocat existența unor motive străine de natura cauzei, deoarece instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 472 alin. (2), considerând că se impunea analiza apelului incident al pârâtei chiar și în eventualitatea respingerii apelului principal.

La data de 8 februarie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Curtici Arad prin care s-a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului formulat de pârâta A. S.R.L.

În ceea ce privește recursul reclamantei Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Curtici Arad împotriva deciziei nr. 160A din 7 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, se reține că au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei decizii se poate cere în ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că motivarea instanței de apel are caracter superficial, fiind preluate ca atare considerentele primei instanțe. De asemenea, se critică în termeni generali faptul că instanța de apel nu a răspuns criticilor cu a căror soluționare a fost învestită, cu consecința necercetării fondului cauzei.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a validat soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată ca urmare admiterii excepției a prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, substituind însă considerentele tribunalului, întrucât a argumentat că în cauză sunt incidente dispozițiile C. civ., și nu cele ale Decretului nr. 167/1958, așa cum greșit a reținut prima instanță.

Așadar, nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante cu privire la faptul că instanța de apel ar fi preluat ca atare considerentele primei instanțe, fără a expune analiza sa proprie asupra cauzei deduse judecății.

Totodată, se reține că, deși incidența motivului de nelegalitate se impunea argumentată în concret, recurenta fiind obligată să indice punctual în ce constă viciul de nemotivare pretins, în cauză, însă recurenta-reclamantă nu identifică criticile deduse judecății în apel care nu i-au fost analizate.

În aceste condiții, contrar susținerilor recurentei-reclamante, se va reține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței în sensul respingerii apelului.

În esență, a stabilit instanța de apel că dreptul material la acțiune al recurentei-reclamante în ceea ce privește despăgubirile pretinse ca urmare a neexecutării de către pârâtă a contractului de concesiune s-a născut la data de 07.03.2017, când a expirat durata convenției dintre părți, moment la care a început să curgă și termenul de prescripție extinctivă, potrivit dispozițiilor art. 2.517 și art. 2.524 alin. (2) C. civ., acesta împlinindu-se la 07.03.2020. De asemenea, a analizat prin considerentele sale cauzele de întrerupere și de suspendare invocate de reclamantă, raportat la probele aflate la dosar și a expus argumentele pentru care acestea nu au putut fi reținute.

Prin urmare, decizia recurată nu este afectată de viciul nemotivării, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat și încălcarea principiului prevăzut la art. 22 C. proc. civ., argumentând că în mod greșit i-a fost respinsă critica privind încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ca urmare a neanalizării în primă instanță a apărărilor formulate la data de 15.10.2021 în combaterea excepției prescripției.

Această critică, va fi analizată și din perspectiva motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea unei norme de procedură, însă fiind nefondată, va fi înlăturată, ca atare.

Potrivit dispozițiilor art. 394 alin. (3) C. proc. civ., "după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă."

Or, având în vedere că, în cauză, tribunalul a rămas în pronunțare asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune la data de 04.10.2021, fiind amânată pronunțarea soluției pentru 18.10.2021, iar reclamanta, a depus concluzii scrise la 15.10.2021, în mod corect, instanța de apel a respins critica privind nemotivarea sentinței sub aspectul celor susținute prin concluziile scrise, argumentând că după închiderea dezbaterilor, concluziile scrise pot viza doar elementele de fapt și de drept care au fost supuse dezbaterii contradictorii a părților pentru că, în caz contrar s-ar încălca principiile privind dreptul la apărare, al contradictorialității și al dreptului la un proces echitabil.

În continuare, subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a dispozițiilor privind începutul termenului de prescripție raportat la art. 1.522 și art. 2.524 C. civ. coroborat cu art. 7 alin. (6) și art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, precum și a celor privind suspendarea și întreruperea prescripției.

Dezvoltând critica, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel, similar primei instanțe, prin raportare la notificarea nr. x/28.07.2017, a reținut greșit că termenul de prescripție a început să curgă la 07.03.2017 și s-a împlinit la 07.03.2020, ignorând convocarea nr. 774/01.03.2017 și consecințele acesteia. Se arată că prin intermediul acestei notificări i-a fost acordat debitoarei un termen de executare, respectiv 10.04.2014, cu consecința că, la expirarea acestuia, a început să curgă un nou termen de prescripție, termen care ulterior a fost suspendat și apoi întrerupt.

Cu privire la aceste susțineri, Înalta Curte notează că, deși recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea hotărârii din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept substanțial, în realitate, ceea ce se critică nu este modul concret în care ar fi fost interpretate și aplicate anumite reguli de drept referitoare la prescripție, ci starea de fapt reținută în ansamblu de instanța de apel, ca urmare a aprecierii probatoriului, în raport cu care a stabilit cursul prescripției dreptului material la acțiune și calculul concret al termenului de prescripție aplicabil în cauză, fără însă a reține cauzele de suspendare și de întrerupere opuse de reclamantă în apărare.

Astfel, recurenta-reclamantă își exprimă dezacordul în raport cu faptul că, analizând probele existente la dosar, instanța de apel nu a oferit valențele unor cauze de întrerupere a prescripției acelor notificărilor evocate de autoarea demersului judiciar, prin care s-a susținut chemarea la conciliere directă și punerea în întârziere a debitoarei cu privire la obligația de plată a sumei de 700.000 USD.

Prin urmare, susținerile circumscrise motivului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esență, chestiuni care implică aprecieri de fapt, în privința cărora instanțele de fond sunt suverane și care nu pot face obiectul reevaluării în calea extraordinară de atac, recursul urmărind exclusiv verificarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, astfel cum rezultă în mod explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește critica prin care recurenta-reclamantă susține că instanța de apel ar fi nesocotit efectele convocării nr. 774/01.03.2017, cu consecința aplicării greșite a dispozițiilor privind întreruperea cursului prescripției, se reține că aceste motive nu au format obiectul analizei instanței apel deoarece nu s-a invocat acest motiv de întrerupere al cursului termenului de prescripție.

Dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în aplicarea principiului non omisso medio, statuează că motivele de recurs prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Având în vedere că în apel nu s-a evocat convocarea nr. 774/01.03.2017 cu titlu de cauză de întrerupere a termenului de prescripție, nefiind supuse analizei instanței de apel aceste susțineri, rezultă că pretinsul efect întreruptiv al convocării nu poate fi invocat direct în recurs, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca regula stabilită potrivit art. 459 și confirmată de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte, va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 160 A din 7 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În ceea ce privește recursul pârâtei A. S.R.L. formulat împotriva deciziei nr. 1174A din 12 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, se reține că au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., fiind criticată soluția de respingere a cheltuielilor de judecată solicitate în apel

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită a art. 453 alin. (1) din același cod.

Dispozițiile art. 453 C. proc. civ. sunt norme de procedură, astfel că eventuala încălcare a acestora se încadrează în motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, și nu la pct. 8, acest din urmă caz de casare vizând nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanțial.

Recurenta-pârâtă învederează că a câștigat procesul, în raport cu soluția respingerii apelului principal al reclamantei, cu consecința validării sentinței primei instanțe, de respingere a cererii de chemare în judecată, ca prescrisă.

Prin urmare, instanța de apel a considerat în mod nelegal că, fiindu-i respins apelul incident, aceasta este îndreptățită numai la acordarea onorariul aferent formulării apărărilor cu privire la apelul principal, reținând, totodată, că onorariul solicitat nu este defalcat, neputându-se stabili partea din onorariu alocată activității de asistență juridică și reprezentare aferente apelului principal respectiv aceea care a fost stabilită pentru apelul incident.

Susține recurenta-pârâtă că onorariul avocațial a fost stabilit anterior pronunțării sentinței primei instanțe și a vizat reprezentarea în faza procesuală a apelului, indiferent de partea care urma să exercite calea de atac și independent de soluția primei instanțe. Arată că onorariul solicitat corespunde numai apărărilor formulate cu privire la apelul principal, neexistând niciun argument de fapt sau de drept în temeiul căruia instanța de apel să fi apreciat altfel.

Verificând decizia atacată, reiese că instanța de apel a respins cererea apelantei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, reținând că, urmare a respingerii apelului incident, soluție în raport cu care apelanta-pârâtă se află în culpă procesuală, aceasta are dreptul numai la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în vederea combaterii apelului principal.

Instanța de apel a reținut însă că apelanta-pârâtă nu a probat care este partea din onorariu aferentă formulării apărărilor în scopul respingerii apelului principal al reclamantei și care este partea corespunzătoare celor în susținerea apelului incident. Prin urmare, a concluzionat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât prejudiciul pretins nu este cert, deoarece onorariul avocațial solicitat nu a fost stabilit distinct.

Raportând criticile recurentei-pârâte la considerentele instanței de apel, Înalta Curte constată că, recurenta-pârâtă pune în discuție noțiunea de parte care pierde procesul.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată ce i-au fost ocazionate părții adverse, culpa procesuală se evaluează pentru fiecare etapă procesuală.

Este real că, în cauză, partea care, în final, a pierdut procesul, ca rezultat al judecății în toate fazele procesuale, este recurenta-reclamantă, însă în cauză pârâta a formulat apel incident, care a fost respins, astfel că, în raport cu cheltuielile ocazionate de promovarea și susținerea acestei căi de atac, nu se poate reține culpa procesuală a reclamantei, s-a reținut prin decizia recurată.

În continuare, se constată că recurenta-pârâtă contestă și argumentația instanței de apel cu privire la alocarea distinctă a onorariului de avocat pentru apărările formulate împotriva apelului declarat de reclamantă, respectiv pentru cel aferent apelului incident, susținând că, în realitate, onorariul solicitat ar reprezenta exclusiv contravaloarea serviciilor de asistență juridică și reprezentare acordate în legătură cu apelul principal al reclamantei.

Înalta Curte notează că, din această perspectivă, recurenta-pârâtă nu mai susține o încălcare a regulii de drept prevăzute la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ci tinde la reinterpretarea probei privind cheltuielile de judecată efectuate, solicitând instanței de recurs verificarea modului în care s-au interpretat aceste probe.

Se impune însă observația că aprecierile de fapt ale instanței de apel, în sensul că apelanta-pârâtă nu a dovedit care este partea din onorariu aferentă activităților de asistență juridică realizate în scopul respingerii apelului principal al reclamantei și care este partea corespunzătoare celor subsumate apelului incident, nu pot fi cenzurate în recurs.

Astfel, scopul recursului, cale extraordinară de atac, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este de a analiza conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, urmărindu-se, în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod, restabilirea legalității, iar nu reaprecierea elementelor factuale și a probatoriului.

În consecință, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat și va fi înlăturat ca atare.

De asemenea, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă invocă motivarea necorespunzătoare a hotărârii, sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă susține caracterul contradictoriu al considerentelor prin care instanța de apel a reținut că "apelanta-pârâtă nu a probat care este partea din onorariu pe care a achitat-o pentru apărarea de care a beneficiat și care a determinat respingerea apelului principal declarat de apelanta-reclamantă și care este partea achitată pentru formularea și reprezentarea sa în legătură cu soluționarea apelului incident".

Totodată, pretinde existența unor motive străine de natura cauzei, deoarece instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., considerând că se impunea analiza apelului incident al pârâtei chiar și în eventualitatea respingerii apelului principal.

Înalta Curte reamintește că incongruența considerentelor presupune ca argumentele din cuprinsul unei hotărâri să se excludă reciproc, lipsind practic raționamentul care fundamentează soluția, în timp ce nelegalitatea hotărârii pentru motive străine vizează situația particulară în care hotărârea conține numai considerente străine pricinii, niciuna dintre aceste ipoteze de casare neregăsindu-se în cauză.

Dimpotrivă, decizia prin care s-a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, este clară și motivată corespunzător exigențelor legii, cuprinzând argumentele concrete care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată.

Prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursul declarat de reclamanta Regia Autonomă "Administrația Zonei Libere Curtici - Arad" împotriva deciziei civile nr. 160 A din 7 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă precum și recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1174 A din 12 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanta Regia Autonomă "Administrația Zonei Libere Curtici - Arad" împotriva deciziei civile nr. 160 A din 7 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1174 A din 12 septembrie 2023, pronunțate de aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 aprilie 2024.