ÎCCJ, Decizia nr. 178/2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Deciziile ce formează obiectul cererii de revizuire formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 13 noiembrie 2020, Regia Autonomă "Administrația Zonei Libere Curtici-Arad" a solicitat, în contradictoriu cu A. SRL, în temeiul art. 1013, art. 1024 și următoarele din C. proc. civ., să se dispună emiterea unei ordonanțe de obligare a debitoarei la plata sumelor de 125.427,7 RON, reprezentând contravaloarea redevenței neachitate, conform facturilor emise în baza contractului de concesiune nr. x din 7 martie 2002, și de 139.441,50 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate conform prevederilor contractuale, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 30 din 12 ianuarie 2021, Judecătoria Arad secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de debitoare prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cererii de emitere a ordonanței de plată în favoarea Judecătoriei Buftea.

Prin Sentința nr. 8965 din 3 iunie 2021, Judecătoria Buftea secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de creditoare, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad, a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea stabilirii competenței teritoriale de soluționare a cauzei având ca obiect ordonanță de plată

Prin Decizia nr. 1973 din 6 octombrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2020 ("Decizia nr. 1973/2021"), Înalta Curte de Casație și Justiție secția I civilă a stabilit în favoarea Judecătoriei Buftea competența de soluționare a cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată la data de 1 septembrie 2020, sub nr. x/2020, pe rolul Tribunalului Arad, secția de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, reclamanta Regia Autonomă "Administrația Zonei Libere Curtici-Arad" a chemat în judecată pe pârâta A. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 125.427,7 RON, reprezentând contravaloarea redevenței neachitate, a unor penalități în cuantum de 1% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului principal, începând cu data scadenței și până la plata efectivă a debitului, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 629 din 16 septembrie 2020, Tribunalul Arad secția de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale a declinat competența materială de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Arad secția a II-a civilă.

Prin Sentința civilă nr. 759 din 10 noiembrie 2020, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Buftea.

Învestită prin declinare, Judecătoria Buftea, prin Sentința civilă nr. 6977 din 27 aprilie 2021, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad.

Judecătoria Arad, prin Sentința civilă nr. 4029 din 5 octombrie 2021, a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție secția I civilă, prin Decizia nr. 2798 din 15 decembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2020 ("Decizia nr. 2798/2021"), a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad secția a II-a civilă.

II. Cererea de revizuire

Împotriva Deciziei nr. 2798/2021, A. SRL a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1973/2021.

III. Hotărârea dată în revizuire

Prin Decizia nr. 522 din 16 martie 2022, pronunțată în Dosarul nr. x/2022 ("Decizia nr. 522/2022"), Înalta Curte de Casație și Justiție secția I civilă a admis cererea de revizuire formulată de A. SRL, a anulat Decizia nr. 2798/2021 și a trimis regulatorul de competență spre rejudecare la aceeași instanță, pentru considerentele arătate în continuare.

Prin deciziile prezentate la pct. 1 și 2, pronunțate în regulator de competență, a fost stabilită diferit competența de soluționare a unor cereri, respectiv ordonanță de plată și acțiune în pretenții purtând între același părți, având același obiect și care își au izvorul în același raport juridic, și anume contractul de concesiune nr. x/2002.

Rațiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. rezidă în necesitatea asigurării respectării autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești anterioare, astfel încât să nu existe posibilitatea ca cea de-a doua instanță, învestită cu soluționarea aceluiași litigiu, să ignore faptul că acesta și-a găsit deja dezlegare jurisdicțională și să statueze în sens contrar primei judecăți.

În speță, cele două hotărâri sunt definitive, potrivit art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., iar în soluționarea conflictului de competență prin decizia atacată, Decizia nr. 2798/2021, nu a fost pusă în discuție autoritatea de lucru judecat a primei decizii, Decizia nr. 1973/2021.

Reglementând autoritatea de lucru judecat, art. 430 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. stipulează în sensul că aceasta se atașează automat hotărârii prin care se soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului, precum și atunci când se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural, cât și asupra unei chestiuni litigioase dezlegate în cuprinsul considerentelor.

Se constată, prin urmare, că noul C. proc. civ. a recunoscut, în mod explicit, autoritate de lucru judecat, alături de dispozitiv, considerentelor pe care se sprijină soluția din dispozitiv, aceasta putând fi înțeleasă numai prin prisma rațiunilor de drept și de fapt care au condus la adoptarea respectivei soluții.

Ca atare, considerentele pe care se sprijină în mod necesar hotărârea trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat, putând fi astfel ulterior opuse, cu efectele lucrului judecat, într-un alt litigiu.

În acest context, se observă că, prin Decizia nr. 1973/2021, în raport de care se invocă contrarietatea deciziei atacate, s-a reținut că prevederile legale care reglementează competența teritorială a ordonanței de plată, respectiv cele cuprinse la art. 1016 din C. proc. civ., fac trimitere la instanța competentă pentru judecarea fondului în primă instanță.

Așadar, în stabilirea instanței competente a soluționa ordonanța de plată, prin Decizia nr. 1973/2021 s-a analizat și temeiul juridic al pretențiilor reclamantei în fond pentru a se putea determina, în sensul dispozițiilor art. 1016 din C. proc. civ., competența instanței în procedura ordonanței de plată, prin stabilirea, în mod necesar și prioritar, a competenței instanței în judecarea fondului cauzei.

Mai mult, ambele hotărâri, deși pronunțate în conflicte de competență care privesc soluționarea unor cereri în proceduri diferite (ordonanță de plată, respectiv acțiune în pretenții pe calea dreptului comun) vizează o singură problemă de drept, astfel încât prin soluția dată în cel de-al doilea regulator de competență s-ar ajunge la negarea dezlegării jurisdicționale care a fundamentat soluția în prima cauză.

Deși ambele hotărâri date în regulator de competență au fost pronunțate în cameră de consiliu, fără citarea părților, în raport de dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., se observă că stabilirea competenței în favoarea uneia dintre instanțele aflate în conflict privește soluționarea unor acțiuni care se judecă în procedură contencioasă, cu citarea părților, iar chestiunea competenței a fost dezbătută de părți în fața respectivelor instanțe.

Totodată, art. 135 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. prevede că hotărârea de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

La rejudecare se va ține seama de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat atașat Deciziei nr. 1973/2021 ce privește dezlegarea dată aspectului referitor la instanța competentă pentru judecarea fondului cauzei.

IV. Recursul exercitat împotriva hotărârii date în revizuire

Împotriva deciziei prezentate la pct. III a declarat recurs reclamanta din cauza principală, Regia Autonomă "Administrația Zonei Libere Curtici-Arad", în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., fără a-și încadra în mod expres criticile în motivele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. și solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare.

În esență, recurenta susține că, prin decizia recurată, în mod greșit a fost admisă cererea de revizuire, reținându-se că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., context în care se solicită a se constata că, în mod temeinic și legal, prin Decizia nr. 2798/2021, a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secția a II-a civilă, fără a fi fost încălcată autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 1973/2021.

În susținere, se arată că, prin Decizia nr. 2798/2021, în mod corect s-a reținut că, întrucât pretențiile deduse judecății derivă din contractul de concesiune încheiat de părți, având ca obiect un teren proprietate publică a statului, amplasat în incinta "Zonei Libere Curtici-Arad", aflat în administrarea reclamantei, litigiul vizează executarea unui contract administrativ, competența de soluționare aparținând secției civile a Tribunalului în circumscripția căruia își are sediul social/domiciliul reclamantul și anume Tribunalul Arad secția a II-a civilă, potrivit art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. c1) din Legea nr. 554/2004.

Contrar considerentelor Deciziei nr. 522/2022, prin Decizia nr. 2798/2021 nu au fost nesocotite cele statuate prin Decizia nr. 1973/2021, în sensul că: (i) față de calea procedurală aleasă de reclamantă - aceea a ordonanței de plată - devin incidente, în ce privește competența teritorială, dispozițiile art. 1016 din C. proc. civ. (ii) în ce privește fondul cauzei, pretențiile reclamantei derivă dintr-un contract de concesiune care, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c1) din Legea nr. 554/2004 este asimilat actelor administrative, iar competența de soluționare a litigiilor care decurg din executarea unor astfel de contracte revine instanțelor de drept comun, potrivit art. 8 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004; (iii) art. 10.2 din contractul părților stabilește că "orice neînțelegere, pretenții sau litigiu ce decurg din sau în legătură cu executarea și interpretarea prezentului contract (...) vor fi soluționate de către instanțele judecătorești române competente", fără să se prevadă vreun criteriu de determinare a competenței, în funcție de locul executării obligațiilor asumate.

De asemenea, contrar considerentelor Deciziei nr. 522/2022, condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite pentru că hotărârile pretins a fi contradictorii poartă asupra unor pricini diferite ca obiect și cauză. Astfel: (i) prin Decizia nr. 2789/2021 a fost soluționat conflictul negativ de competență în legătură cu soluționarea acțiunii în pretenții rezultate din executarea contractului de concesiune, acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 1 și art. 2 alin. (1) lit. c1) teza finală din Legea nr. 554/2004, Hotărârea Guvernului nr. 682/1994 privind aprobarea Metodologiei pentru concesionarea de terenuri și construcții din zonele libere, Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere și Hotărârea Guvernului nr. 449/1999, acțiune formulată de Regia Autonomă "Administrația Zonei Libere Curtici-Arad" împotriva pârâtei A.; (ii) prin Decizia nr. 1973/2021 a fost soluționat conflictul negativ de competență în legătură cu soluționarea cererii de emitere a ordonanței de plată în baza contractului de concesiune nr. x/07.03.2002s întemeiată pe dispozițiile art. 1014 și următoarele din C. proc. civ., cerere formulată de Regia Autonomă "Administrația Zonei Libere Curtici-Arad" împotriva pârâtei A. SRL

V. Întâmpinarea

Intimata A. SRL a formulat întâmpinare.

În principal, intimata invocă excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., arătând că, prin recurs, întemeiat exclusiv pe dispozițiile art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., se susține în mod formal că, prin decizia atacată, în mod greșit s-a reținut că Decizia nr. 2798/2021 nesocotește efectul pozitiv al autorității de lucru judecat atașat Deciziei nr. 1973/2021, prezentând ca unic argument faptul că "hotărârile contradictorii poartă asupra unor pricini diferite ca obiect și cauza". În același sens, se susține că recurenta nu a invocat nici în mod formal motivele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în care s-ar putea încadra criticile formulate. Totodată, se argumentează că susținerile din recurs reprezintă motive de netemeinicie, iar nu de legalitate, reprezentând nemulțumirea părții față de soluția pronunțată de instanța de revizuire.

În subsidiar, se solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând că admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este condiționată de îndeplinirea cerinței triplei identități, iar, în ceea ce privește cele două hotărâri potrivnice este îndeplinită și condiția identității de cauza și obiect, hotărârea recurată stabilind în mod corect că, prin Decizia nr. 2798/2021, ce face obiectul revizuirii, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2020

VI. Considerentele Înaltei Curți

A. Asupra excepției nulității recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de intimata A. SRL, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, pentru considerentele arătate în continuare.

Așa cum rezultă din expunerea cererii de recurs - pct. IV din prezenta decizie - se constată că recurenta formulează critici cu privire la faptul că în mod greșit instanța de revizuire a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că, prin Decizia nr. 2798/2021, a fost nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat atașat Deciziei nr. 1973/2021.

Este adevărat că, prin criticile formulate, recurenta nu realizează o construcție logico-juridică elaborată cu privire la argumentele pentru care apreciază că instanța de revizuire în mod greșit a reținut încălcarea autorității de lucru judecat.

Reținându-se că, prin motivele recursului, este criticată soluția dată de instanța de revizuire cu privire la încălcarea autorității de lucru judecat, susținerile recurentei se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., conform căruia: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat", nefiind incidentă ipoteza reglementată de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la neîncadrarea în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același Cod.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata A. SRL, prin întâmpinare.

B. Asupra recursului

Afirmând caracterul nelegal al deciziei atacate, recurenta susține, în esență, că în mod greșit instanța de revizuire a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, atașată Deciziei nr. 1973 din 6 octombrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, anulând, pe cale de consecință, Decizia nr. 2798 din 15 decembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În realitate, în opinia recurentei, hotărârile pretins a fi contradictorii poartă asupra unor pricini diferite, ca obiect și cauză, fiind astfel exclusă incidența cazului de revizuire prevăzut de pct. 8 al art. 519 C. proc. civ.

Înalta Curte relevă că, în raport cu art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea pentru contrarietate de hotărâri presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie "potrivnice" (contradictorii); hotărârile să fi fost pronunțate în procese diferite; să existe tripla identitate, de părți, obiect și cauză; în cel de al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat ori, chiar invocată fiind, ea să nu fi fost analizată; să existe o cerere de anulare a celei din urmă hotărâri, prin care s-a nesocotit autoritatea de lucru judecat, astfel cum apare reglementat acest efect prin art. 430 C. proc. civ.

În urma modificărilor aduse C. proc. civ., prin Legea nr. 310/2019, autoritatea de lucru judecat privește atât dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Așa fiind, de lege lata, acest motiv de revizuire este admisibil și în situația în care în al doilea litigiu a fost încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în primul proces.

Din perspectiva acestor condiții de admisibilitate a revizuirii - remediu procesual legal, pentru situația în care se pronunță o hotărâre judecătorească contrară nesocotindu-se autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive anterioare, instanța de recurs este chemată să răspundă următoarelor chestiuni litigioase: 1) dacă cele două cereri succesive în judecată au același părți, același obiect și au fost fundamentate pe aceeași cauză; 2) dacă dezlegările date prin considerentele primei hotărâri aspectului referitor la instanța competentă să judece fondul cauzei se impun, prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, și în cel de-al doilea proces, anulând, astfel, posibilitatea unei alte determinări a instanței competente, material și teritorial.

Așa fiind, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată cu nr. x/2020, în data de 13 noiembrie 2020, pe rolul Judecătoriei Arad, Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Curtici-Arad, în calitate de reclamantă, a chemat în judecată SC A. SRL, solicitând emiterea unei ordonanțe de plată, în procedura specială reglementată prin art. 1014 și următoarele C. proc. civ., prin care pârâta să fie obligată la plata unei creanțe rezultate din neexecutarea contractului de concesiune nr. x/7.03.2002, însumând contravaloarea redevenței anuale neachitate (125.427,7 RON) și a penalităților de întârziere (139.441,50 RON).

În cadrul acestui proces, Judecătoria Arad și Judecătoria Buftea și-au declinat reciproc competența teritorială de judecare a ordonanței de plată, conflictul negativ de competență fiind soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție în favoarea Judecătoriei Buftea, prin Decizia civilă nr. 1973 din 6 octombrie 2021, definitivă.

Prin considerentele decisive ale acesteia hotărâri judecătorești, Instanța supremă a reținut că cererea privind ordonanța de plată se judecă de instanța competentă să soluționeze "fondul cauzei în primă instanță", conform art. 1016 C. proc. civ.

S-a reținut că, în ce "privește fondul cauzei", pretențiile reclamantei derivă dintr-un contract de concesiune, asimilat actelor administrative (art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004). Or, litigiile care decurg din executarea unor astfel de contracte sunt de competența instanțelor civile de drept comun, iar nu a instanțelor de contencios administrativ (art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004).

Aceasta înseamnă că, pentru stabilirea instanței competente teritorial în speță, devine incidentă regula de drept comun, înscrisă în art. 107 C. proc. civ.

Prin aplicarea regulii generale, competența de soluționare a ordonanței de plată a fost stabilită în favoarea Judecătoriei Buftea.

Printr-o acțiune în pretenții exercitată pe calea dreptului comun, înregistrat pe rolul Tribunalului Arad, secția contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, în data de 1 septembrie 2020, cu nr. x/2020*, aceeași reclamantă, Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Curtici-Arad, a chemat în judecată SC A. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 125.427,7 RON, reprezentând contravaloarea redevenței neachitate și a unor penalități în cuantum de 1% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului principal, începând cu data scadenței și până la plata efectivă a debitului, rezultate din neexecutarea contractului de concesiune nr. x/7.03.2002.

Tribunalul Arad secția de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale și-a declinat competența materială de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Arad secția a II-a civilă, iar aceasta și-a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Buftea.

Învestită prin declinare, Judecătoria Buftea, prin Sentința civilă nr. 6977 din 27 aprilie 2021, s-a considerat competentă sub aspect material, însă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad.

Judecătoria Arad, prin Sentința civilă nr. 4029 din 5 octombrie 2021, a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea. Această din urmă instanță a constat ivit un conflict negativ de competență și a sesizat Înalta Curte cu soluționarea acestuia.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție secția I civilă, prin Decizia nr. 2798 din 15 decembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad secția a II-a civilă.

În considerentele acestei decizii, se reține că pretențiile reclamantei decurg din executarea unui contract de concesiune care, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c1) din Legea nr. 554/2004, este asimilat actelor administrative.

Referitor la competența de soluționare a litigiilor ce decurg din astfel de contracte, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004 "Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun."

Pe de altă parte, Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, 1 septembrie 2020, prevede în cuprinsul art. 53 alin. (11) că "Procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul". Cum în litigiul pendinte pretențiile deduse judecății derivă din contractul de concesiune încheiat de părți, având ca obiect terenul proprietate publică a statului, în suprafață totală de 9000 mp, amplasat în incinta Zonei Libere Curtici Arad, aflat în administrarea reclamantei, potrivit Legii nr. 84/1992, a H.G. nr. 449/1999 și a H.G. nr. 682/1994, competența de soluționare a cauzei revine secției civile a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul, și anume Tribunalului Arad secția a II-a civilă, potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016, coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. c1) din Legea nr. 554/2004.

În mod evident, cele două cereri succesive în judecată au aceleași părți, în aceeași calitate și vizează aceleași despăgubiri bănești, în același cuantum, pretinse în executarea unuia și aceluiași contract de concesiune, încheiat cu nr. x/07.03.2002. Instrumentele procedurale alese de reclamantă pentru a obține protecția dreptului său de creanță sunt diferite, ea uzând atât de acțiunea personală întemeiată pe contract, cât și de procedura specială a ordonanței de plată, însă obiectul și cauza sunt identice; complexul faptic care justifică pretenția concretă formulată este aceeași și ține de executarea contractului de concesiune încheiat între cele două părți litigante

Din această perspectivă, susținerile recurentei referitoare la lipsa identității pretinse de lege, în cele două cereri succesive în judecată, nu pot fi primite.

Este adevărat că, în procedura ordonanței de plată, conflictul de competență a fost generat prin declinări reciproce a competenței teritoriale de soluționare a cauzei, însă, învestită fiind cu soluționarea acestui conflict negativ de competență, Instanța supremă a fost chemată să identifice instanța care ar avea competența să judece fondul litigiului existent între părți, atât sub aspect material, cât și sub aspect teritorial. Aceasta întrucât, în raport cu art. 1016 C. proc. civ., instanța competentă să judece ordonanța de plată este instanța competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță. În contextul unei astfel de analize, obligată să o facă, dacă Înalta Curte ar fi considerat că niciuna dintre cele două judecătorii aflate în conflict nu este competentă să judece fondul unei acțiuni decurgând din executarea unui contract de concesiune în primă instanță, soluția dată regulatorului de competență ar fi fost una diferită.

De altfel, chemată să se pronunțe cu privire la calea de atac, termenul de exercitare a acesteia și instanța competentă să o soluționeze în cazul litigiilor care decurg din executarea contractelor administrative, în interpretarea dispozițiilor art. 53 alin. (11) și art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative, pentru perioada anterioară modificărilor aduse prin dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 23/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achizițiilor publice, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat, prin considerentele Deciziei nr. 40 din 18 mai 2020, textual:" Instituirea expresă a competenței de soluționare a litigiilor decurgând din executarea contractelor administrative în favoarea instanței civile de drept comun duce la o partajare a competenței materiale de soluționare a unor astfel de litigii între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din dispozițiile coroborate ale art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. (parag. 139).

Prin urmare, odată determinată instanța competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță, printr-o decizie definitivă, dată în soluționarea unui conflict de competență, fie ea una teritorială sau materială, chestiunea competenței nu ar mai putea fi readusă în discuție, în acțiunea formulată potrivit dreptului comun, pentru realizarea acelorași pretenții, cele invocate în procedura ordonanței de plată. Aceasta întrucât se opune autoritatea de lucru judecat a celei dintâi hotărâri definitive de stabilire a instanței competente, în înțelesul extins pe care noile dispoziții ale C. proc. civ. îl conferă acestei noțiuni, prin art. 430 alin. (1) și (2).

În acest sens, prin Decizia civilă nr. 1973 din 6 octombrie 2021, definitivă, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că aparține judecătoriei, în speță Judecătoriei Buftea competența soluționării în primă instanță, a litigiului dintre părți, atât în procedura specială a ordonanței de plată, cât și pe calea dreptului comun, printr-o determinare indirectă.

Or, cele statuate prin decizia mai sus evocată, cu privire la instanța competentă pentru judecarea fondului cauzei, se impuneau, prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, și în soluționarea celui de-al doilea regulator de competență.

Primul regulator de competență, cel dat în procedura specială a ordonanței de plată, are autoritate de lucru judecat, iar instanța desemnată a fi fost competentă să judece ordonanța este și instanța competentă să judece fondul, în acțiunea de drept comun. A admite rediscutarea competenței, după ce aceasta a fost stabilită, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care a soluționat incidentul ivit, ar însemna să se golească de conținut procedura regulatorului de competență.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, se poate observa că, în realitate, și în acțiunea introdusă pe calea dreptului comun, conflictul de competență a vizat, în final, tot competența teritorială a judecătoriilor, în condițiile în care, învestită fiind printr-o declinare a competenței materiale, Judecătoria Buftea s-a considerat competentă sub aspect material, însă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad, care a invocat tot o excepție de necompetență teritorială, declinându-și competența în favoarea Judecătoriei Buftea.

Așa fiind, în mod corect instanța învestită cu soluționarea revizuirii a constatat că se verifică condițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât ambele hotărâri, deși pronunțate în conflicte de competență care privesc soluționarea unor cereri în proceduri diferite (ordonanță de plată, respectiv acțiune în pretenții pe calea dreptului comun) vizează o singură problemă de drept, astfel încât, prin soluția dată în cel de-al doilea regulator de competență s-ar ajunge la negarea dezlegării jurisdicționale care a fundamentat soluția în prima cauză.

Pentru toate cele ce preced, constatând că motivul de casare susținut de recurentă nu poate fi primit, în absența unor motive de casare de ordine publică, în temeiul art. 496 alin. (1), văzând și art. 398 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, cu unanimitate, va respinge excepția nulității recursului și cu majoritate, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu unanimitate,

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata A. SRL, prin întâmpinare.

Cu majoritate,

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Curtici-Arad împotriva Deciziei nr. 522 din 16 martie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție secția I civilă în Dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2022.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu ceilalți membri ai Completului, apreciez că recursul ar fi trebuit admis, în considerarea următoarelor argumente:

Prin decizia care formează obiect al recursului de față, a fost admisă o cerere de revizuire, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., îndreptată împotriva unei hotărâri pronunțate de secția I civilă a instanței supreme în soluționarea unui conflict de competență.

Necontestat, instituirea cazului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. își are rațiunea în necesitatea asigurării respectării autorității de lucru judecat, înțeleasă ca efect al hotărârii judecătorești definitive, care împiedică instanța învestită cu soluționarea aceluiași litigiu să ignore, statuând în sens opus, dezlegările pe care acesta le-a primit deja.

Analiza hotărârilor pretins contrarii relevă însă, în opinia mea, că instanțele care au emis cele două regulatoare de competență nu au statuat asupra aceleiași chestiuni de drept; ca atare, dezlegările din cea de-a doua hotărâre nu au nesocotit autoritatea de lucru judecat a celei dintâi.

Pe calea primei hotărâri (Decizia nr. 1973/06.10.2021) - a cărei autoritate de lucru judecat a fost, așadar, invocată -, Înalta Curte de Casație și Justiție secția I civilă, învestită să emită regulatorul în conflictul de competență între Judecătoria Arad și Judecătoria Buftea, a stabilit că Judecătoriei Buftea îi revine competența de a soluționa pricina; aceasta era reprezentată de cererea R.A. "Administrația Zonei Libere Curtici-Arad", de emitere a unei ordonanțe, în temeiul art. 1.013, 1.024 și urm. C. proc. civ., prin care A. SRL să fie obligată la plata unor sume de bani, pretins datorate în temeiul unui contract de concesiune încheiat între părți.

În aceste condiții, subliniez că prin Decizia nr. 1973/06.10.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție secția I civilă a soluționat doar un conflict de competență teritorială, ivit între două judecătorii.

Elocvente, pentru întărirea concluziei expuse mai sus, sunt considerentele pe care instanța supremă le-a prezentat în hotărârea sa: "față de calea procedurală aleasă de reclamantă - aceea a ordonanței de plată - devin incidente, în ce privește competența teritorială, dispozițiile art. 1016 C. proc. civ. (...)", "(...) pentru stabilirea instanței competente teritorial devine incidentă regula de drept comun înscrisă în art. 107 C. proc. civ. (...)", "cum în speță sediul pârâtului se află în Otopeni, județul Ilfov și întrucât acesta a invocat excepția de necompetență teritorială prin întâmpinare, cu respectarea așadar, a dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., rezultă că aparține competența teritorială de judecată în primă instanță a pricinii, Judecătoriei Buftea, legal învestită prin sentința de declinare", "pentru ca locul plății să fie relevant în stabilirea competenței teritoriale, este necesar să fie incidentă norma art. 113 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (...), neregăsită în speță".

Așadar, în acest stadiu al analizei, subliniez că ansamblul considerentelor prezentate în Decizia nr. 1973/06.10.2021 relevă că secția I civilă a Înaltei Curți a examinat în mod exclusiv ipoteze legale ale instanței competente teritorial; acestea au fost reprezentate de dispozițiile art. 107, 113 alin. (1) pct. 3 și ale art. 113 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În aceste condiții, apreciez că în Decizia nr. 1973/06.10.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție secția I civilă a soluționat un conflict de competență teritorială ivit între două judecătorii.

Desigur, de vreme ce în materia reglementată de Titlul IX al Cărții a VI-a (Proceduri speciale) a C. proc. civ., dispozițiile art. 1.016 instituie regula potrivit căreia competența de soluționare a cererii de emitere a ordonanței de plată aparține instanței competente pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță, consider că în decizia sa, secția I civilă ar fi putut să ia în analiză aspecte vizând competența materială, în condițiile în care cererea de emitere a ordonanței de plată fusese întemeiată pe o pretinsă datorie a debitoarei, derivată dintr-un contract de concesiune încheiat între părți - asimilat de art. 2 alin. (1) lit. c1) din Legea nr. 554/2004 actelor administrative, situație în care, potrivit art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016, în forma în vigoare la data începerii procesului, secției civile a tribunalului îi revenea competența de soluționare.

Se cuvine subliniat că la data începerii procesului, 13.11.2020, intrase în vigoare O.U.G. nr. 114/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614/13.07.2020, care modificase art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016, astfel încât dispozițiile în vigoare la acel moment stabileau competența de soluționare în favoarea secției civile a tribunalului.

În concret, însă, o asemenea analiză nu a fost făcută.

Așa fiind, prin Decizia nr. 1973/06.10.2021 Înalta Curte de Casație și Justiție secția I civilă a tranșat exclusiv chestiuni legate de conflictul de competență teritorială ivit între cele două judecătorii.

Pe calea celei de-a doua hotărâri (Decizia nr. 2798/15.12.2021) - atacată cu revizuire -, Înalta Curte de Casație și Justiție secția I civilă, învestită să emită regulatorul într-un conflict de competență între Tribunalul Arad, Judecătoria Arad și Judecătoria Buftea, a stabilit că Tribunalului Arad îi revine competența de a soluționa pricina; aceasta era reprezentată de cererea R.A. "Administrația Zonei Libere Curtici-Arad", de obligare a SC A. SRL, de data aceasta pe calea dreptului comun, la plata unor sume de bani, pretins datorate în temeiul aceluiași contract de concesiune încheiat între părți (care, în litigiul anterior, fundamentase pretențiile aceleiași creditoare, care au fost însă promovate pe calea specifică a ordonanței de plată).

Rezultă, așadar, că prin Decizia nr. 2798/15.12.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție secția I civilă a soluționat un conflict de competență materială și teritorială, ivit între un tribunal și două judecătorii.

Acest aspect rezultă din analiza considerentelor Înaltei Curți, care a reținut că "este sesizată cu un conflict negativ de competență materială și teritorială" și a și examinat incidența art. 2 alin. (1) lit. c1), a art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004 și a art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016, în forma în vigoare la data începerii procesului.

Se cuvine subliniat că la data începerii procesului, 01.09.2020, intrase în vigoare O.U.G. nr. 114/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614/13.07.2020, care modificase art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016, astfel încât dispozițiile în vigoare la acel moment stabileau competența de soluționare în favoarea secției civile a tribunalului.

Așadar, în plus față de Decizia nr. 1973/06.10.2021, pronunțată în primul conflict de competență, în Decizia nr. 2798/15.12.2021, în cel de-al doilea conflict, Înalta Curte de Casație și Justiție secția I civilă a examinat textele de lege care aduceau în dezbatere instanța competentă material.

În aceste condiții, în dezacord cu ceilalți membri ai Completului, apreciez că cea de-a doua hotărâre (Decizia nr. 2798/15.12.2021) nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a celei dintâi.

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Or, Decizia nr. 1973/06.10.2021 nu se sprijină pe niciun considerent care să fi tranșat aspectul competenței materiale.

Reiterez că, deși secția I civilă ar fi putut să ia în analiză, în cadrul hotărârii date în primul conflict, aspecte vizând competența materială - scopul regulatorului fiind cel de stabilire a instanței competente -, nu a examinat această chestiune de drept; de aceea, subliniez că au dobândit puterea lucrului judecat singurele statuări avute în vedere de complet, cele care au rezolvat aspectul competenței teritoriale.

De aceea, consider că admiterea, prin decizia care formează obiect al căii de atac de față, a cererii de revizuire, urmată de anularea Deciziei nr. 2798/15.12.2021 și de trimiterea, spre rejudecare, a regulatorului de competență este o măsură care nesocotește dispozițiile art. 513 C. proc. civ., atât timp cât dobândesc autoritate de lucru judecat doar aspectele tranșate în judecata anterioară, nu și cele care ar fi putut fi tranșate, însă, în concret, nu au fost examinate, nici măcar tangențial.

Cum dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. atașează autoritatea de lucru judecat dispozitivului, considerentelor care acesta se sprijină dispozitivul, inclusiv celor prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, este inadecvat să se considere că același efect al hotărârilor judecătorești se atașează și rezolvărilor implicite (de altfel, doar presupuse).

Acestea sunt argumentele în considerarea cărora am apreciat, în dezacord cu ceilalți membri ai Completului, că se impunea admiterea căii de atac a recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

GGC - ED