ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 912/2024

Ședința publică din data de 22 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal la 29.08.2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.A. și C., solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 192 și urm. C. proc. civ., art. 966-968 C. civ.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă, ca fiind lipsită de interes și ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesual activă, iar în subsidiar, ca nefondată, pentru primul capăt de cerere, și ca neîntemeiată, pentru capetele 2 și 3 din cererea introductivă.

Totodată, pârâta B. a formulat și cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu chematul în garanție C., în calitate de vânzător, prin interpus adjudecatar E. S.R.L., solicitând obligarea debitorului C. la restituirea prețului de cumpărare a imobilelor dobândite prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.03.2010 de B.N.P. D. din localitatea Roman, județul Neamț, respectiv la plata sumei de 70.000 euro, echivalent în RON la data plății, obligarea chematului în garanție la plata sumei de 2.350.520 RON reprezentând îmbunătățiri, investiții pe teren, cheltuieli de cumpărare, daune-interese și foloase nerealizate și obligarea chematului în garanție la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 23 aprilie 2015, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile necompetenței materiale, a lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes pentru reclamantă, respectiv excepția inadmisibilității acțiunii.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 701 C din 29 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal:

- a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții B. S.A., H., I., J. și K., în calitate de moștenitori ai pârâtului C..

- a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. S.A. în contradictoriu cu chemații în garanție H., I., J. și K., în calitate de moștenitori ai chematului în garanție C..

Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamanta A. S.A. solicitând anularea în tot a hotărârii atacate și, în rejudecare:

- admiterea cererii în anularea Contractului de vânzare autentificat sub nr. x/10.03.2010 de B.N.P. D.;

- dezmembrarea imobilului situat în str. x, Roman, Județul Neamț, având nr. cadastral x înscris în Cartea funciară nr. x a UAT Roman; constatării subsecvente a nulității radierii dreptului de ipotecă și a interdicțiilor de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare și construire în favoarea A. S.A. prin Contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/25.04.2008;

- reînscrierea dreptului de proprietate asupra terenurilor în cărțile funciare rezultate din dezmembrare pe numele moștenitorilor lui C. și intabularea dreptului de ipotecă de rang I al A. S.A.

În esență, apelanta-reclamantă a susținut că prima instanță a modificat în mod nepermis temeiul acțiunii și a încălcat principiile contradictorialității și al dreptului la apărare, judecând cauza pe un temei juridic distinct de cel arătat în cererea introductivă și combătut prin întâmpinare. De asemenea, a susținut că cerințele exercitării și efectele acțiunii pauliene nu pot fi asimilate efectelor produse de constatarea nulității actului, astfel că prima instanță a procedat la o veritabilă antamare a fondului, respingând în mod eronat acțiunea în anulare, de vreme ce actul atacat este fundamentat pe o cauză ilicită și toate condițiile constatării nulității actului erau îndeplinite în speță, sentința civilă fiind pronunțată în condițiile unei greșite aprecieri a probatoriului și a ignorării unor probe.

Intimata B. S.A. a formulat apel provocat în sensul admiterii cererii de chemare în garanție și întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității promovării apelului, iar prin notele de ședință depuse pentru termenul din 21.08.2019 a invocat excepția lipsei coparticipării procesuale pasive, în cauză nefiind introduse toate părțile Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.03.2010 autentificat de B.N.P. D..

Apelul principal și apelul provocat au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel Bacău, secția I civilă, la 22.10.2018, sub nr. x/2014.

Prin decizia nr. 663/2019 din 4 octombrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă:

- a admis excepția insuficientei timbrări a apelului provocat și a anulat, ca insuficient timbrat, apelul provocat formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 701 C din 29 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2014;

- a admis apelul principal promovat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a anulat-o și, rejudecând cauza, în fond, a respins, în tot, acțiunea, ca nefondată;

- a respins cererea de cheltuieli de judecată formulată de apelanta-reclamantă, ca nefondată;

- a obligat B. S.A. să plătească bugetului local al Primăriei București - Sector 3 - Taxe judiciare de timbru și alte taxe de timbru - suma de 30.237 RON, reprezentând taxă de timbru aferentă judecății în primă instanță a cererii de chemare în garanție.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta A. S.A., recursul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 16.12.2019, sub nr. x/2014.

Prin decizia nr. 2722 din 15 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 663 din 4 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

În esență, prin considerentele deciziei de casare, instanța supremă a constatat nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel a dat dezlegare litigiului, valorificând excepția lipsei de interes în promovarea cererii, fără a pune în prealabil, în discuția părților, această excepție procesuală, întreg raționamentul instanței de apel fiind fundamentat pe lipsa interesul reclamantei în promovarea acțiunii în sensul absenței folosului practic ce ar fi dobândit consecutiv admiterii primului capăt de cerere.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția I civilă, la 29.11.2022, sub nr. x/2014*.

Prin decizia nr. 367/2023 din 2 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 701 C din 29 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu B. S.A., prin administrator judiciar L.., intimații-pârâți I., J., K. și intimata-chemată în garanție H., a anulat sentința apelată și, rejudecând cauza în fond, a respins în tot acțiunea, ca nefondată, respingând și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanta-reclamantă ca nefondată.

În motivarea acestei decizii, după o prezentare a motivelor pentru care s-a dispus casarea în primul ciclu procesual, de către instanța de recurs, a limitelor rejudecării și a aspectelor dezlegate de către instanța supremă, cu privire la soluția de anulare a hotărârii primei instanțe, curtea de apel a reținut că reclamanta A. a investit instanța ca prim capăt de cerere cu constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10 martie 2010 de B.N.P. D., invocându-se fraudarea intereselor apelantei prin sustragerea bunurilor care erau ipotecate în favoarea A. S.A. și respectiv încălcarea art. 966 și 968 C. civ. și că, deși reclamanta nu și-a modificat obiectul cererii, prima instanță a analizat acest capăt ca fiind o acțiune revocatorie, deși nu a pus în discuția părților "natura acțiunii ca fiind una revocatorie". Subliniind că, în pofida rolului său activ, judecătorul nu poate schimba starea de fapt invocată de reclamantă, ci doar calificarea juridică a acțiunii, curtea de apel a constatat că, în speța de față, acțiunea formulată era clară, solicitându-se anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/10 martie 2010 de B.N.P. D., invocându-se fraudarea intereselor apelantei prin sustragerea bunurilor care erau ipotecate în favoarea A. S.A. și respectiv încălcarea art. 966 și 968 C. civ. iar dacă prima instanță ar fi considerat că se impune o altă calificare juridică, instanța ar fi fost obligată să o pună în discuția părților, lucru care nu s-a întâmplat, aspect ce impune anularea hotărârii și rejudecarea pe fond a cererii de chemare în judecată.

Rejudecând acțiunea principală, consecutiv anulării hotărârii primei instanțe a cărei nelegalitate a constat-o prin raportare la dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 13, art. 14, art. 20 și art. 22 din C. proc. civ., curtea de apel a examinat cauza de nulitate invocată de reclamantă - cauza ilicită sub forma fraudei la lege - prin raportare la jurisprudența instanței supreme, subliniind că aceasta fost definită constant ca fiind situația în care anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative, frauda la lege fiind așadar o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul și spiritul lor iar sancțiunea fiind nulitatea absolută.

Redând starea de fapt care nu a fost tăgăduită de părți, curtea de apel a apreciat că nu se poate reține cauza ilicită a actelor a căror anulare s-a solicitat prin acțiunea principală deoarece:

- faptul că debitorul C. a fost mandatat pentru întocmirea formalităților de înscriere la Cartea funciară nu constituie în sine o împrejurare suficientă pentru a prezuma frauda din partea S.C. B. S.A. din cele 5 parcele cumpărate de pârâtă prin contactul de vânzare cumpărare;

- faptul că din datele furnizate de registrul Comerțului Neamț rezultă că M., asociat și director la S.C. B. S.R.L. este în același timp și asociat în E. S.R.L., nu reprezintă o dovadă certă a conivenței dintre M. și N., acest aspect factual nefăcând o dovadă infailibilă pentru a se trage concluzia că "reprezentații S.C. B. S.A. știau de existența litigiilor privind imobilele care au fost ipotecate în favoarea băncii."

În plus, curtea de apel a subliniat că, în raport de starea de fapt din dosar, repunerea părților în situația anterioară oricum nu ar putea opera chiar și în ipoteza în care s-ar admite capătul de cerere privind nulitatea actelor juridice contestate prin acțiunea principală. În acest sens, instanța de apel a observat că, prin decizia 205/RCOM/21 noiembrie 2011 a Tribunalului Neamț s-a anulat doar procesul-verbal privind desființarea și rezultatul licitației întocmit la 15 octombrie 2009 de B.E.J. O., actul de adjudecare fiind actul emis de către executorul judecătoresc după plata integrală a prețului sau a avansului în condițiile art. 853 C. proc. civ., având la bază procesul-verbal de licitație, prin actul de adjudecare se finalizându-se executarea silită imobiliară și realizându-se transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea adjudecatarului.

Reținând că actul de adjudecare este actul autentic prin care se confirmă efectuarea unei vânzări-cumpărări forțate, care nu a fost atacat și nici desființat în procedura de executare silită, fiind necesară o acțiune, pe calea dreptului comun, curtea de apel a subliniat că titlul de proprietate al S.C. E. S.R.L este încă valabil nefiind anulat, instanța de apel neputând primi susținerea ca această anulare ar surveni subsecvent anulării contractului de vânzare cumpărare.

Din perspectiva repunerii în situația anterioară, solicitată prin acțiunea principală, în sensul întoarcerii bunului în patrimoniul vânzătoarei, care ar trebui să restituie prețul primit, curtea de apel a subliniat că, în situația de față, vânzătoarea S.C. E. S.R.L a fost radiată, neavând astfel capacitate de folosință, astfel că nu poate nici reprimi bunul în patrimoniu, nici restitui prețul. În plus, s-a mai constatat că, nu ar putea fi primite nici capetele de cerere accesorii în sensul că bunul nu s-ar întoarce în patrimoniul debitorului C. întrucât acesta a decedat la data de 8.04.2016 iar moștenitorii acestuia au renunțat la moștenire.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în rejudecare, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând: în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii prin:

- i) anularea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.03.2010 de către B.N.P. D.;

- ii) dezmembrarea imobilului situat în str. x, Roman, județul Roman, având nr. cad. x înscris în CF x a UAT Roman;

- iii) constatarea subsecventă a nulității radierii dreptului de ipotecă și a interdicțiilor de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare și construire născute în favoarea A. S.A. prin Contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/25.04.2008;

- iv) reînscrierea dreptului de proprietate asupra terenurilor în cărțile funciare rezultate din dezmembrare pe numele moștenitorilor lui C. și intabularea dreptului de ipotecă de rang I al A. S.A.;

- în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel; cu obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta a făcut o prezentare a situației de fapt și a parcursului procesual al cauzei, după care, în motivare, a susținut că decizia pronunțată de instanța de apel, în rejudecare, se impune a fi casată pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., printr-o primă critică, recurenta a susținut că instanța a încălcat prevederile art. 14 alin. (6), respectiv cele ale art. 13 C. proc. civ. ce reglementează principiile contradictorialității și respectării dreptului la apărare, valorificând, încă o dată, chestiunea lipsei de interes în formularea acțiunii, fără ca excepția să fi fost pusă în discuția prealabilă a părților.

În acest sens, a arătat că instanța de rejudecare, după ce a analizat condițiile privind nulitatea contractului, a procedat (la fel ca și instanța de apel din primul ciclu procesual) la opunerea ca argument al respingerii pe fond, a chestiunii lipsei de interes în formularea acțiunii, fără ca acest aspect să fi fost pus în discuția părților/invocat de instanță sau de pârâți în rejudecare.

Astfel, a învederat că, în argumentarea lipsei de interes, instanța de apel a subliniat că și dacă s-ar admite acțiunea, repunerea părților în situația anterioară nu ar putea avea loc, întrucât, pe de o parte, actul de adjudecare nu a fost anulat prin decizia Tribunalului Neamț nr. 205/21.11.2011, titlul de proprietate al E. S.R.L. fiind valabil, iar pe de altă parte, bunul nu s-ar mai putea întoarce în patrimoniul vânzătoarei de vreme ce societatea E. S.R.L. a fost radiată, nemaiavând capacitate de folosință.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta a susținut că instanța a încălcat prevederile art. 389, respectiv cele ale art. 477 C. proc. civ., câtă vreme aproximativ jumătate din motivarea hotărârii a vizat lipsa interesului în formularea acțiunii, chestiune ce nu a făcut obiectul apelului formulat de aceasta, obiectul apărărilor formulate de intimata B. S.A. prin întâmpinare și nici obiectul apelului formulat de intimată (anulat ca netimbrat). Totodată, a subliniat că nici una dintre părți nu a invocat și nu s-a apărat sub aspectul interesului în formularea acțiunii față de imposibilitatea repunerii în situația anterioară, această argumentație fiind expusă pentru prima dată în considerentele deciziei recurate.

Printr-un alt set de critici, recurenta a susținut că instanța a încălcat regulile privind sarcina probei, dispozițiile art. 249 C. proc. civ., și a ignorat obligația de a analiza probele coroborat și nu în mod izolat, potrivit dispozițiilor art. 264 C. proc. civ.

În susținere, a învederat că instanța, folosind expresii precum "nu creează o dovadă certă", "nefăcând dovada infailibilă", "nu constituie în sine o împrejurare suficientă" a aplicat un standard de calitatea/concludență a probelor extraordinar de ridicat, încălcând regulile privind sarcina probei, dar si cele privind aprecierea puterii probatorii a dovezilor.

Potrivit autoarei recursului, instanța nu doar că a nesocotit specificul acțiunii, ci i-a solicitat să facă dovada "certă și infailibilă" a "prezumției" de fraudă și de rea-credință, fapt ce echivalează cu o veritabilă probatio diabolica, în condițiile în care sarcina probei impunea să prezinte suficiente probe pertinente, astfel încât să infirme prezumția de bună-credință a terțului cumpărător, B. S.A.

În continuare, recurenta a prezentat împrejurări apte, din punctul său de vedere și contrar celor reținute de instanța de rejudecare, să genereze îndoiala necesară în privința terțului cumpărător. Astfel, a punctat faptul că, prin decizia nr. 205RCM/21.11.2011 s-a reținut caracterul nelegal al desfășurării licitației publice, fiind vătămate drepturile acesteia în calitate de creditor prin adjudecarea bunului de către interpuși ai debitorului; faptul că, ulterior încheierii contractului de vânzare dintre societatea interpusă E. S.R.L. și B. S.A., terțul B. S.R.L. l-a mandatat chiar pe același C. (debitorul executat silit, artizanul fraudei și asociat în societatea vânzătoare E. S.R.L.) pentru realizarea formalităților de alipire a imobilelor; împrejurarea că cele două societăți aveau un asociat comun, respectiv dl. M., ce deținea 59% în cadrul societății vânzatoare E. S.R.L. și acționar majoritar (90%) și președinte al consiliului de administrație al societății cumpărătoare B. S.A.; faptul că domnii P. și Q. au fost atât asociați ai E. S.R.L. cât și persoane de contact pentru acordarea de relații privind cererile de ofertă formulate de către B. S.A. către terți.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta a subliniat că rigorile probațiunii nu impuneau în sarcina acesteia să facă dovada infailibilă, ci doar să probeze suficient pentru a răsturna prezumția de bună-credință, ceea ce s-a și întâmplat. A susținut că, de altfel, nu doar că B. S.A. nu a putut combate/infirma realitatea ce deriva din faptul probat, ci a și recunoscut legătura dintre B. S.A. și C., din cererea de chemare în garanție rezultând că în proiectul de investiții ce urma a fi derulat pe teren urma a fi cooptat și C. "în calitate de manager prin societatea sa proprie, R. S.A. cu care B. S.A. încheiase suplimentar contractul de prestări servicii nr. x/01.02.2010.".

A mai învederat autoarea recursului că instanța de apel a conchis că nici extrasele eliberate de Registrul Comerțului ce atestau faptul că cele două societăți au fost deținute de aceeași persoană nu constituie o probă "infailibilă" a conivenței, nesocotind puterea doveditoare a unor înscrisuri ce redau evidențele unei autorități ale statului și a căror valoare de adevăr este indiscutabilă.

Sub un alt aspect, a susținut că instanța de rejudecare a refuzat în mod absolut să coroboreze probele existente la dosar cu toate circumstanțele și "coincidențele" învederate, ajungând la concluzii absurde, precum considerarea ca irelevantă a faptului că domnii P. și Q. acționau în ambele societăți cu motivarea că nu ar fi avut contracte de muncă cu B. S.A., deși legătura unei persoane cu o societate se poate manifesta prin orice tip de raport de colaborare/prestări servicii/mandat, etc.

În opinia autoarei recursului, contextul realizării vânzării impunea ca și împrejurarea necontestată că domnul M. era asociat și la B. și la E., să fie analizate prin coroborare cu restul probelor, concluzia la care a ajuns instanța fiind rezultatul încălcării prevederilor art. 264 C. proc. civ., întrucât în situația în care o persoană deține o participare majoritară în cele două societăți și deci controlează voința ambelor societăți (vânzător și cumpărător), nu se putea susține că prezumția de bună-credință poate rămâne nezdruncinată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, a susținut recurenta că instanța nu a arătat elementele care au generat echivocul asupra faptelor probate, de ce dovezile nu sunt certe sau suficiente, neprezentând un raționament logico-juridic conturat pentru care probele au fost înlăturate și, implicit, pentru care condiția a fost considerată neîndeplinită, fiecare susținere fiind îndepărtată printr-o frază lapidară.

Recurenta a afirmat că instanța nu s-a preocupat nici de elementele care consacrau existența cauzei ilicite și imorale - conservarea reținerii bunului de către debitorul care a licitat prin interpuși (aspect reținut cu autoritate de lucru judecat prin sentința Tribunalului Neamț nr. 205/RCOM/21.11.2011) prin realizarea unei înstrăinări subsecvente care la rândul perpetuează vătămarea adusă drepturilor sale în calitate de creditor.

Sub un alt aspect, a susținut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, instanța arătându-se preocupată (în locul analizării condițiilor de anulare a actului) de o pretinsă imposibilitate de punere în executare a hotărârii în măsura în care acțiunea ar fi fost admisă, fapt ce ar fi putut reprezenta cel mult un aspect subsidiar, în măsura în care s-ar fi considerat îndeplinite condițiile de admitere.

A punctat că eventuala dificultate de punere în executare a sentinței nu putea fi analizată drept o condiție de admisibilitate a acțiunii, existând o evidentă incompatibilitate între prezența unor astfel de considerente împreună în corpul hotărârii; dacă împrejurarea inexistenței unei acțiuni în anularea actului de adjudecare ar fi fost considerată un fine de neprimire, atunci analiza condiției conivenței la fraudă a societății B. S.A. nu s-ar mai fi impus.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., printr-o primă critică, autoarea recursului a susținut că instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 966 și 968 C. civ. de la 1864.

Astfel, a învederat că deși instanța a reținut că aceasta solicitase constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, ipoteca fiind înscrisă doar pe 2 din cele 5 parcele care au făcut obiectul contractului, nu motivează în ce manieră acest aspect este relevant pentru soluționarea acțiunii, în cuprinsul art. 966 și art. 968 C. civ. de la 1864 nefiind făcută vreo distincție, sancțiunea nulității absolute intervenind doar atunci când actul este fondat pe o cauză ilicită/imorală, indiferent de sarcinile existente asupra bunurilor transferate.

A subliniat că împrejurarea reținută putea reprezenta o chestiune de întindere a efectelor nulității, respectiv nulitate totală sau parțială, dar aceasta nu a fost o chestiune pusă în discuția contradictorie a părților.

Titulara recursului afirmă că instanța de apel i-a impus o sarcină disproporționată și, prin urmare nelegală în privința dovedirii cunoașterii fraudei, deși reglementarea de la art. 966 și art. 968 C. civ. de la 1864 nu o prevedeau, dovada conivenței putând fi făcută cu orice mijloc de probă, cunoașterea putând fi dedusă inclusiv prin prezumții.

Împrejurarea că cele două persoane nu erau străine de B. S.A., dublată de faptul că domnul M. era director/administrator în ambele societății, consolidează, potrivit autoarei recursului, în mod clar prezumția de complicitate la fraudă, răsturnând buna-credință clamată de societatea cumpărătoare.

A evidențiat faptul că niciun text de lege nu impune ca frauda să fie recunoscută de către participanți pentru a putea fi reținută ca viciu al actului, fiind suficiente indiciile care o fac rezonabilă, probabilă. Or, în pofida celor reținute de instanța de apel, în spetă este vorba despre un mandat acordat de terțul ce se pretinde de bună-credință către artizanul fraudei pentru îndeplinirea formalităților de alipire la cartea funciară în beneficiul primului.

Astfel, a punctat că dacă instanța ar fi coroborat și (i) existența urmăririi silite împotriva domnului N., (ii) existența contestației împotriva procesului-verbal de licitație, respectiv (iii) recunoașterile din cererea de chemare în garanție formulată de B. S.A. cu privire la proiectul de investiții ce urma a fi derulate pe teren împreună cu domnul N., nu se putea reține că prezumția bunei-credințe continue putea să mai subziste în persoana B. S.A.

A subliniat recurenta că premisa de la care trebuia să plece instanța viza, pe de o parte, faptul că societatea E. S.R.L. a fost constituită în 2009, în cursul executării silite și radiată la scurt timp după ce a avut loc vânzarea, iar pe de altă parte, că B. S.A. a fost constituită în 2004, domnul M. devenind asociat în cadrul societăți vehicul E. cu scopul de a transfera terenurile pe o societate viabilă construită anterior în vederea exploatării. Prin urmare, nu se putea susține că nu avea cunoștință de situația singurului bun dobândit de societatea vehicul E..

Printr-o altă critică a susținut că instanța a încălcat principiile efectelor nulității (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis) precum și art. 106 alin. (1) C. civ. de la 1864 privind nulitatea actelor subsecvente.

Sub un prim aspect, a susținut că instanța de apel a respins, nemotivat, susținerea acesteia privind aplicarea principiului nulității actului subsecvent deși nu a fost învestită în acest sens, în rejudecare, aceasta fiind limitată la argumentele părților invocate prin apel și întâmpinare, iar chestiunea vizând valabilitatea actului de adjudecare nu a făcut obiectul acestora.

Sub al doilea aspect, a punctat că existența și valabilitatea actului de adjudecare depindea de existența și valabilitatea procesului-verbal de licitație, primul împrumutând toate viciile de legalitate ale celui secund, or instanța în mod greșit a considerat valabil actul de adjudecare, deși interdependența dintre cele două acte era evidentă, neputând fi imaginată nicio situație în care primul este anulat, iar al doilea rămâne valabil și considerat a produce efecte în continuare.

În ceea ce privește efectele sentinței Tribunalului Neamț nr. 205/RCOM/21.11.2011 prin care s-a constatat anularea Procesului-verbal privind desfășurarea și rezultatul licitației, recurenta a susținut că acestea se extind și asupra Actului de adjudecare din 04.11.2009, însă instanța de apel a nesocotit principiul nulității actului subsecvent.

Totodată, a susținut că instanța de apel, prin maniera în care a interpretat dispozițiile legale, a ignorat și garanțiile date de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la o cale de atac efectivă, întrucât interesul urmărit prin formularea contestației la executare a fost de a obține anularea licitației, precum și a tuturor actelor subsecvente acesteia astfel că, atât timp cât actul principal a fost anulat, iar actul subsecvent este în continuare valabil, calea de atac nu a fost efectivă.

A mai susținut că principiile quod nullum est nullum producit effectum și resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis funcționează pe deplin și în privința actelor în discuție, nulitatea procesului-verbal de licitație atrăgând nulitatea tuturor actelor ulterioare privitoare la vânzarea silită a imobilelor, de vreme ce actul de adjudecare prezenta aceleași vicii de legalitate, respectiv a fost întocmit prin fraudarea acelorași principii și dispoziții legale ce interziceau adjudecarea bunurilor de către debitorul urmărit prin interpusul E. S.R.L.

Într-o altă ordine de idei, a învederat că interesul în formularea acțiunii subzistă și este actual, întrucât acțiunea în constatarea nulității actului de adjudecare este imprescriptibilă, natura vătămătoare a actului se menține, actul de adjudecare putând fi anulat oricând pe argumentul fraudei la lege.

În opinia autoarei recursului împrejurarea că societatea E. S.R.L. este radiată nu împiedică eficiența hotărârii de anulare a contractului, iar faptul că bunul nu ar mai reveni scriptic în patrimoniul domnului N., nu reprezintă un element care să împiedice valorificarea sa în condiții de legalitate.

În încheiere, a subliniat că, dacă ar fi să se dea curs acestei interpretări, ar însemna să se încurajeze comportamentul fraudulos prin înființarea de societăți care să aibă drept unic scop achiziția bunului obținut nelegal și transferul său la un terț de așa-zisă bună-credință pentru ca mai apoi societatea vehicul să fie radiată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea transmisă la 19 septembrie 2023, intimații-pârâți I., J. și K. și intimata-chemată în garanție H. au solicitat respingerea recursului ca netemeinic și nelegal, întrucât instanța de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură care ar putea atrage sancțiunea nulității, fiind respectat atât principiul contradictorialității cât și principiul dreptului la apărare, lipsa de interes a recurentei în formularea acțiunii fiind justificată. În opinia intimaților, nici regulile privind sarcina probei nu au fost încălcate, hotărârea fiind motivată în contextul analizării probelor administrate raportat la normele de drept aplicabile.

La 25 septembrie 2023, pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat și neîntemeiat a recursului, susținând că instanța de apel, în rejudecare, a respectat regulile privind sarcina probei, a fost respectat atât principiul contradictorialității, hotărârea pronunțată fiind întemeiată pe motivele de fapt și de drept, pe explicațiile și pe mijloacele de probă ce au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii, cât și principiul respectării dreptului la apărare. Din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a învederat că instanța a prezentat raționamentul logico-juridic privind neîndeplinirea condiției complicității la fraudă, împrejurările menționate de recurentă nefăcând dovada certă a conivenței dintre domnii M. și C., iar cu privire la criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de pct. 8 al articolului menționat, a arătat că instanța a interpretat și aplicat în mod corect prevederile art. 966 și 968 C. civ. de la 1864, respectiv dispozițiile art. 507 alin. (2) și 106 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 și, în mod temeinic și legal nu a dat eficiență principiului resoluto iure dantis, resolvitur et ius accipientis, întrucât, în dreptul civil, nulitatea nu intervine în mod automat, ope legis, în lipsa unei prevederi exprese, ci doar pe cale de acțiune sau excepție. Totodată, a subliniat că, în condițiile inexistenței unei hotărâri judecătorești definitive prin care actul de adjudecare nr. 84/14.11.2009 să fie anulat, interesul recurentei nu este actual.

Prin răspunsul la întâmpinările formulate în cauză, înregistrat la dosarul cauzei la 9 octombrie 2023, recurenta a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor cu consecința admiterii cererii de recurs și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 decembrie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Asupra raportului, la 27 decembrie 2023, a formulat punct de vedere pârâta B. S.A., prin care a reiterat apărările formulate, iar, la 5 ianuarie 2024, recurenta, prin care a învederat că este de acord cu punctul de vedere al magistratului raportor privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 februarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 16 aprilie 2024.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prezentul litigiu urmează regulile de desfășurare a judecății în recurs statornicite de C. proc. civ. în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, în acord cu principiul aplicării legii procesuale în timp consacrat de art. 25 C. proc. civ. și prin raportare la momentul începerii procesului la prima instanță - anul 2014.

Se mai observă că, în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 2772/3146/103/2014 pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția a II a civilă s-a admis recursul formulat de recurenta reclamantă A. împotriva deciziei nr. 663/4 octombrie 2019 a Curții de Apel Bacău și s-a casat decizia recurată, trimițând cauza la rejudecare, argumentul principal pentru care s-a dispus casarea deciziei inițiale pronunțate în apel, fiind legat de incidența motivului de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., instanța supremă reținând nesocotirea, de către instanța de apel, a regulilor procesuale ce țin de contradictorialitatea procedurii și garantarea dreptului la apărare, constând în aceea că soluția pronunțată în apel a fost consecința valorificării excepției procesuale a lipsei interesului reclamantei în promovarea acțiunii, fără ca această excepție să fi fost pusă în discuția contradictorie a părților litigante.

În acest sens, instanța supremă a mai reținut că instanța de apel din primul ciclu procesual și-a fundamentat raționamentul exclusiv pe lipsa de interes a reclamantei reținând că "reclamanta nu face dovada niciunui interes, lipsind o verigă din lanțul cauzal"; "că, în speță, se invocă o nulitate absolută, însă această nulitate nu poate fi constatată, câtă vreme reclamanta nu a justificat folosul practic al admiterii capătului principal de cerere, reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea lui C., fiind imposibilă în prezența validității actului de adjudecare care nu a făcut obiectul unei cereri de anulare", pentru ca ulterior să admită apelul apelantei-reclamante A. S.A. și, rejudecând, să respingă acțiunea, ca nefondată.

Pe de altă parte, prin aceeași decizie de casare s-a reținut ca și motiv de nelegalitate și împrejurarea că dispozitivul hotărârii nu reflectă modul de soluționare a apelului declarat de reclamantă în ceea ce privește admiterea acestuia și respingerea acțiunii ca nefondată, existând o neconcordanță între considerente, care dezvoltă lipsa interesului reclamantei în promovarea acțiunii, și dispozitivul deciziei recurate din cuprinsul cărora rezultă că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată iar nu ca urmare a valorificării unei excepții procesuale.

În acest context al rejudecării, din lectura deciziei pronunțate în apel, în al doilea ciclu procesual, și atacată cu prezentul recurs, se poate observa că instanța de apel, în rejudecare, consecutiv admiterii apelului, anulării hotărârii primei instanțe și a rejudecării pricinii în fond, a dispus respingerea cererii de chemare în judecată în raport de două argumente esențiale:

- un argument de netemeinicie, bazat pe faptul că din probele administrate nu s-a putut identifica existența unei cauze ilicite care ar fi stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între E. S.R.L. și B. S.R.L., instanța de apel apreciind că nu s-a făcut dovada certă a conivenței frauduloase a reprezentanților celor două societăți între care a intervenit contractul de vânzare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată prin acțiunea introductivă;

- scopul urmărit de reclamantă prin demersul judiciar promovat - revenirea la situația anterioară de carte funciară cu reînscrierea ipotecilor băncii în cartea funciară - oricum nu ar putea fi atins deoarece repunerea în situația anterioară a părților, ca efect specific al unei acțiuni în nulitate, nu mai poate opera datorită mai multor impedimente pe care instanța de apel le-a menționat în cuprinsul considerentelor deciziei, respectiv: actul de adjudecare ce a constituit titlul de proprietate al vânzătoarei E. S.R.L. nu a fost anulat sau desființat și nici nu poate fi considerat desființat implicit ca efect al anulării procesului-verbal de adjudecare, vânzătoarea E. S.R.L. a fost între timp radiată iar proprietarul anterior al imobilelor - C. - a decedat iar moștenitorii acestuia au renunțat la moștenire.

Plecând de la aceste observații preliminare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că un prim set de critici ale reclamantei - recurente au fost circumscrise motivului de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. conform căruia casarea unei hotărâri în recurs se poate solicita atunci când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Sub un prim aspect, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.) și a dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.), prin aceea că instanța de apel a dezvoltat argumente care susțin aceeași excepție a lipsei de interes în formularea acțiunii, fără ca excepția să fi fost pusă în discuția prealabilă a părților.

Critica este fondată.

Din considerentele expuse deja rezultă că, în primul ciclu procesual, instanța supremă a dispus casarea hotărârii pronunțate în apel tocmai pentru înfrângerea acestor principii fundamentale ale procesului civil, respectiv pentru faptul că instanța de apel a dat o dezlegare cererii de chemare în judecată valorificând excepția lipsei de interes fără ca, în prelabil, să o fi pus în dezbaterea contradictorie a părților.

Reluând judecata apelului, în pofida considerentelor care au condus la casarea deciziei pronunțate în apel în primul ciclu procesual, instanța de apel nu a pus în discuția părților litigante această excepție, în sensul indicării de către reclamantă a folosului practic urmărit și a posibilității atingerii lui prin acțiunea dedusă judecății așa cum a fost ea concepută.

Astfel, în rejudecare apelului:

- la termenul de judecată din data de 15 februarie 2023, s-a dispus amânarea judecății în vederea rezolvării incidentului procesual legat de incompatibilitatea completului inițial învestit;

- la termenul din 13 martie 2023, judecata a fost amânată întrucât s-a constatat că intimatul K. nu a fost legal citat pentru acel termen, instanța de apel luând act de faptul la dosar s-a depus, prin serviciul registratură, o nouă cerere formulată de către apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. prin administrator judiciar L., prin care solicită să se constate încetarea de drept a prezentei acțiuni, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, precum și note de ședință formulate de către apelanta-reclamantă A. S.A.;

- la termenul din 24 aprilie 2023, instanța de apel reținut cauza spre soluționare după ce, în prealabil, a acordat cuvântul reprezentantului reclamantei-apelante pentru a pune concluzii asupra solicitării de încetare a acțiunii formulată de intimată la termenul anterior, precum și asupra fondului apelului.

În acest context, prin considerentele hotărârii pronunțate, în afara argumentului de netemeinicie reținut, bazat pe inexistența unei cauze ilicite la momentul încheierii contractului de vânzare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată, instanța de apel a expus și o serie argumente suplimentare, similare celor reținute în primul ciclu procesual de către instanța de apel a cărei decizie a fost anterior casată de instanța supremă, argumente care se circumscriu și tind a contura idea lipsei unui interes în promovarea acțiunii din cauza imposibilității obținerii de către reclamantă a folosului practic urmărit prin demersul judiciar promovat, identificând mai multe impedimente în acest sens legate de: lipsa capacității de folosință a vânzătoarei E. S.R.L., care a fost între timp radiată, existența actului de adjudecare a imobilului la licitație publică a cărui nulitate nu s-a cerut a fi constatată nici în litigiul anterior dintre părți și nici în prezentul litigiu, precum și faptul că proprietarul anterior al imobilelor - C., debitorul reclamantei - a decedat iar moștenitorii acestuia au renunțat la moștenire.

Niciunul dintre aceste aspecte care au fost apreciate determinante de către instanța de apel nu au fost puse în discuția părților litigante și, în special, a reclamantei, în contextul în care toate aceste argumente au fost apreciate de instanța de apel a fi de natură să conducă la respingerea acțiunii iar partea avea dreptul, în virtutea dispozițiilor art. 14 C. proc. civ. să le combată, chiar dacă argumentele prezentate nu ar fi fost primite de către instanță.

Principiul contradictorialității consacrat de art. 14 din C. proc. civ. are ca scop asigurarea echității procesului civil în sensul art. 6 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Echitatea procedurii presupune ca părțile să nu fie luate prin surprindere de hotărârea pronunțată, cu aspecte de fapt ori de drept care nu au fost discutate și dezbătute de părți.

Dreptul părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu, consacrat de art. 14 alin. (4) C. proc. civ. implică obligația colerativă a instanței de judecată, chemată să vegheze la echitatea derulării procedurii de judecată, de a supune discuției contradictorii a acestora toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate (art. 14 alin. (5) C. por.civ.). Același deziderat al asigurării echității procedurii constituie fundamentul dispozițiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ. care obligă instanța de judecată să își întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Numai în felul acesta, cunoscând și examinând poziția procesuală și argumentele părților litigante, caracterul echitabil al procesului este păstrat iar instanța de judecată își poate forma propriul raționament, urmând a indica în cuprinsul hotărârii motivele pentru care unele dintre argumentele prezentate de părți nu au putut fi primite, așa cum pretinde art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Lipsa punerii în discuția părților a impedimentelor de ordin procedural care conturează inexistența unui interes legitim în promovarea acțiunii și care au fost apreciate a fi determinante de către instanța de apel rezultă și din modalitatea în care instanța de apel a găsit de cuviință a motiva hotărârea, respectiv fără a face referire la niciun argument adus de reclamanta-apelantă, care să fi fost înlăturat cu indicarea temeiurilor de fapt sau de drept pentru care acesta nu poate fi primit.

În plus, instanța supremă mai constată că reclamanta-apelantă a susținut, inclusiv în fața instanței de recurs din primul ciclu procesual, că excepția lipsei de interes ar fi primit o dezlegare definitivă în fața primei instanțe, fiind respinsă de către aceasta prin încheierea din 23 aprilie 2015. Prin urmare, în fața acestor argumente, instanța apel avea îndatorirea de a lămuri, în primul rând, în ce măsură aspectele care conturează problema interesului procesual, reținute ca esențiale în decizia pronunțată, au fost sau nu tranșate prin acea încheiere precum și în ce măsură efectele admiterii apelului și a anulării sentinței primei instanțe se întind și asupra acestei încheieri, în contextul în care ea nu a fost atacată de către reclamanta-apelantă și nici prin soluția de anulare a hotărârii primei instanțe nu s-a dispus vreo măsură cu privire la respectiva încheiere.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că motivul de recurs invocat, circumscris art. 488 pct. 5 C. proc. civ.., din perspectiva nesocotirii principiului dreptului la apărare și al contradictorialității, consacrate de art. 13 și 14 C. proc. civ., este fondat, hotărârea fiind nelegală atâta vreme cât se sprijină, în parte, pe argumente ce conturează o veritabilă excepție procesuală a lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, generată de imposibilitatea atingerii rezultatului urmărit, în contextul în care aceste aspecte nu au fost puse în discuția prealabilă a părților pentru ca acestea să își poată prezenta argumentele care susțin poziția lor procesuală iar instanța să le poată analiza și, după caz, să le poată primi ori repudia argumentat.

Nu pot fi primite criticile recurentei subsumate tot cazului de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. referitoare la convingerea și concluzia pe care instanța de apel și-a format-o în urma evaluării probelor administrate în cauză. Din această perspectivă, instanța supremă reamintește că stabilirea stării de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond în timp ce recursul, privit ca o cale extraordinară de atac, urmărește să supună analizei instanței de control judiciar doar aspectele ce țin de legalitatea hotărârii. Din această perspectivă, dispozițiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ. statuează că "în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare". Prin urmare, atâta vreme cât recurenta nu invocă nesocotirea de către instanța de apel, a unor dispoziții legale care stabilesc puterea doveditoare ale unor fapte, simpla împrejurare că reclamanta nu este de acord cu concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma analizei probatoriului administrat nu reprezintă un aspect de nelegalitate cenzurabil în calea de atac a recursului.

Este însă fondată critica recurentei, subsumată aceluiași motiv de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva unei pretinse încălcări de către instanța de apel a regulilor privitoare la aprecierea probelor, cu trimitere la dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. conform căruia casarea hotărârii se poate solicita atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Astfel, în acord cu dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., "instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor". Pe de altă parte, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. considerentele hotărârii trebuie să cuprindă inclusiv motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. O motivare corespunzătoare, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. presupune nu doar expunerea concluziei la care a ajuns instanța în ceea ce privește un aspect de fapt sau de drept care a constituit obiect de dispută contradictorie între părțile litigante, ci și argumentele care au condus instanța la această concluzie, eventual cu indicarea motivelor pentru care argumentele uneia dintre părți nu au putut fi primite, dacă ele nu rezultă în mod implicit din argumentația pe care instanța își fundamentează soluția.

Or, analizând decizia atacată din această dublă perspectivă, instanța supremă constată că, în ceea ce privește împrejurarea cunoașterii de către reprezentanții celor două societăți între care s-a încheiat contract de vânzare a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată (E. S.R.L. și B. SRL), a situației juridice a imobilului și a litigiilor anterioare derulate cu privire la acesta, instanț