ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 865/2024

Ședința publică din data de 17 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23.06.2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, secția Civilă, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/11.06.2009, emis în favoarea Fundației "B.", sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 11555/26.11.2020, Judecătoria Sectorului 3 București, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, iar, la rândul său, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 389/11.03.2021, a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a sesizat secția a VI-a Civilă a aceleiași instanțe.

Astfel învestit, prin sentința civilă nr. 2519/14.10.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins ca prescrisă acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 7.854 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat apel, care a fost respins de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1500/12.10.2023.

Reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin motivele de recurs - neîncadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. -, autoarea căii de atac a combătut statuarea instanței de prim control judiciar, potrivit căreia termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în răspunderea contractuală a prestatorului începe să curgă de la data predării raportului de evaluare întocmit în temeiul contractului părților.

A susținut că, în cauză, este incidentă întreruperea prescripției reglementată de art. 2.537 pct. 4 C. civ. și că acțiunea este formulată în interiorul termenului de prescripție, prin raportare la momentul emiterii deciziei nr. 10/VI/2013/2022, prin care Curtea de Conturi a prelungit termenul pentru implementarea măsurii dispuse prin raportul de control nr. x/26.04.2013.

Printr-o altă critică, a afirmat că - opus considerentelor deciziei recurate - acțiunea de control a Curții de Conturi întrerupe sau suspendă cursul prescripției.

În continuare, a detaliat elementele din care rezultă neconformitatea cu standardele internaționale de evaluare a raportului întocmit de pârâtă, care a stat la baza emiterii titlului de despăgubire în favoarea Fundației "B.".

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține, în urma sintetizării circumstanțelor litigiului, că cererea de chemare în judecată a avut drept cauză juridică răspunderea contractuală, derivată din executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către intimata-pârâtă; aceasta și-a asumat, prin art. 6.3 din contractul de prestări servicii nr. x/2006, obligația de a întocmi un raport de evaluare, îndeplinită la 12.11.2008.

În lipsa indicării de către recurentă a cazului de casare de care înțelege să se prevaleze, instanța supremă va încadra motivele invocate în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., teză care atrage casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Procedând, cu prioritate, la determinarea legii aplicabile prescripției extinctive, prin raportare la conflictul intertemporal de legi, și având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ., instanța de recurs notează că litigiului îi este aplicabil Decretul nr. 167/1958, dat fiind că momentul la care intimata a executat obligația ce a generat controversa părților se plasează în timp anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., la 01.10.2011.

În continuare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte va analiza împrejurarea dacă instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale din materia prescripției extinctive, atât în privința determinării momentului care marchează începutul curgerii termenului, cât și cu privire la cauzele de întrerupere a acestuia.

Din examinarea actelor dosarului, rezultă că recurenta a primit raportul de evaluare litigios la data de 12.11.2008; instanțele devolutive au stabilit că, la 23.06.2020, data sesizării, era epuizat termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă de la data primirii raportului de evaluare sau, cel mai târziu, de la 11.06.2009, data când a fost emis titlul de plată nr. x/11.06.2009.

Autoarea recursului susține că debutul curgerii termenului de prescripție se plasează ulterior anului 2022, suprapunându-se cu finalizarea operațiunilor de verificare a raportului de evaluare dispuse de Curtea de Conturi, pe care o identifică drept moment la care ea a cunoscut neconformitățile raportului de evaluare.

Reținând că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită" și notând, totodată, că reclamanta nu contestă faptul că viciile existau de la momentul recepționării raportului de evaluare și nici nu afirmă că a fost împiedicată să le constate, subsecvent primirii lui, Înalta Curte conchide că acest reper - plasat în timp la data de 12.11.2008 - definește nașterea dreptului reclamantei la acțiune, întemeiat pe răspunderea contractuală a pârâtei.

De aceea, circumstanțele invocate de recurentă nu sunt apte să deplaseze în timp momentul de început al curgerii și nici să temporizeze cursul prescripției.

Actul de control al Curții de Conturi - identificat de autoarea recursului drept sursă a informației privind neconformitatea raportului de evaluare - este inapt să declanșeze curgerea unui nou termen de prescripție sau să genereze un efect întreruptiv sau suspensiv, căci el este extern raportului contractual litigios.

În această privință, prezintă relevanță dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanțele judecătorești, care au statuat asupra modului de calcul al termenului de prescripție în condițiile emiterii unui act de control, prin care se stabilește în sarcina părții obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu.

Existând identitate de rațiune sub acest aspect, Înalta Curte reține că prin decizia dată în interesul legii s-a reținut în esență că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă (...)".

Așadar, părților li se va impune concluzia că, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripție, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, terț față de raporturile juridice derulate între părți, atât timp cât raportul de control evidențiază doar producerea pagubei, dar nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației; de aceea, actul de control al Curții de Conturi nu are nicio relevanță asupra nașterii dreptului la acțiune al reclamantei și, deci, nu poate influența curgerea termenului de prescripție.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, recursul se dovedește a fi nefondat, motivele de nelegalitate invocate nejustificând casarea deciziei atacate; așa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1500/12.10.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 aprilie 2024.