ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2485/2023

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 11.06.2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a chemat în judecată pe pârâta Societatea Generală a Experților Tehnici S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/06.08.2009 pe care l-a emis în favoarea numiților A. și B., sumă care să fie actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Prin încheierea din 20.10.2021, secția a IV-a civilă a Tribunalului București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a aceleiași instanțe.

Astfel învestită, secția a VI-a civilă a Tribunalului București, a admis, prin sentința civilă nr. 656/01.04.2022, excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 199A/13.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând casarea ei și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Cele două critici formulate de recurentă au vizat soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar, în primul rând, autoarea căii de atac a criticat dezlegarea instanțelor de fond cu privire la începutul cursului prescripției extinctive.

A arătat că, prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat că rapoartele de evaluare nu au respectat cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare, cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a dispus în sarcina sa măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului, stabilind ca termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor, prelungit ulterior, să fie 28.06.2019.

Invocând art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, recurenta a arătat că este obligată să se conformeze dispozițiilor Curții de Conturi, ceea ce demonstrează, în viziunea sa, că termenul de prescripție începe să curgă de la data când o altă societate de evaluare și-a prezentat concluzia privind rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de intimată, dată în raport cu care termenul de prescripție extinctivă nu este împlinit.

Prin cea de a doua critică, autoarea căii de atac a arătat că, înlăturând efectul întreruptiv de prescripție al termenelor acordate pentru licitațiile inițiate și al celor necesare pentru verificarea rapoartelor de evaluare întocmite, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține, în urma sintetizării circumstanțelor litigiului, că cererea de chemare în judecată a avut drept cauză răspunderea contractuală, derivată din executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către pârâtă; astfel, în anul 2006, părțile au încheiat contractul de prestări servicii nr. x, iar intimata-pârâtă și-a asumat obligația de a întocmi un raport de evaluare, conform art. 6.3 din contract, obligație îndeplinită la 27.01.2009.

În lipsa indicării cazului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. de care recurenta înțelege să se prevaleze, instanța supremă va încadra criticile în ipoteza prevăzută de pct. 8 al normei evocate, care atrage casarea hotărârii atacate, în situația în care aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Procedând, cu prioritate, la determinarea legii aplicabile prescripției extinctive, prin raportare la conflictul intertemporal de legi, și având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ., Înalta Curte reține că litigiului îi este aplicabil Decretul nr. 167/1958, dat fiind că momentul la care intimata a executat obligația ce a generat controversa părților se plasează în timp anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 01.10.2011.

În continuare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte urmează să analizeze dacă instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale privind prescripția extinctivă, atât în privința determinării momentului de început al curgerii termenului, cât și cu privire la cauzele de întrerupere a cursului prescripției, invocate.

Din examinarea actelor dosarului, rezultă că data emiterii raportului de evaluare de către intimată este 27.01.2009, iar primirea acestuia de recurentă a avut loc la 02.02.2009; instanțele devolutive au stabilit că începând cu 06.08.2009 - data la care recurenta a emis titlul de plată, decizia nr. 350/06.08.2009 - curge termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Au conchis că, la 11.06.2021, data sesizării instanțelor, intervenise prescripția dreptului material la acțiune.

Recurenta susține că începutul curgerii termenului de prescripție este definit de momentul la care a cunoscut neconformitățile raportului de evaluare; afirmă că acesta se plasează ulterior anului 2019, fiind marcat de finalizarea operațiunilor de verificare a raportului de evaluare, dispuse de Curtea de Conturi.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".

Totodată, notează că reclamanta nu contestă că viciile raportului de evaluare existau de la momentul livrării acestuia de pârâtă, 02.02.2009.

Întrucât actele dosarului nu reflectă că autoarea demersului judiciar a fost împiedicată ca, subsecvent recepționării raportului de evaluare a proprietății imobiliare întocmit de intimată, să îi constate neconformitățile și să exercite acțiunea în răspundere contractuală a părții adverse, instanța supremă conchide că acest moment definește nașterea dreptului reclamantei la acțiune, întemeiat pe răspunderea contractuală a intimatei.

De aceea, niciuna dintre circumstanțele invocate de recurentă nu este aptă să deplaseze în timp momentul de început al curgerii și nici să temporizeze cursul prescripției.

Mai mult decât atât, actul de control din care autoarea recursului pretinde că a luat cunoștință despre neconformitatea raportului de evaluare este extern raportului contractual litigios, ceea ce îl face inapt să declanșeze curgerea unui nou termen de prescripție sau să genereze un efect întreruptiv sau suspensiv.

De altfel, în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție în condițiile emiterii unui act de control, prin care se stabilește în sarcina părții obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu, prezintă relevanță dezlegările date prin decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanțele judecătorești. Existând identitate de rațiune sub acest aspect, Înalta Curte reține că prin decizia dată în interesul legii s-a statuat în esență că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă (...)".

Așadar, părților li se va impune concluzia că, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripție, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, terț față de raporturile juridice derulate între părți, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei, dar nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației; de aceea, actul de control al Curții de Conturi nu are nicio relevanță asupra nașterii dreptului la acțiune al recurentei și, deci, nu poate influența curgerea termenului de prescripție.

Vor fi înlăturate criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât cauzele de suspendare și întrerupere a termenului de prescripție sunt limitativ prevăzute de lege, iar cele indicate de recurentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele legale.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, recursul se dovedește a fi nefondat, întrucât motivele de nelegalitate invocate nu determină casarea deciziei atacate; așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 199A/13.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2023.