ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 351/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a Civilă la 02.06.2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i restituie suma de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/22.06.2009, emis de A.N.R.P. în favoarea numitei B., actualizată cu indicele de inflație până la data plății.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 05.10.2021, Tribunalul București – secția a IV-a Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a aceluiași tribunal.

La rândul său, prin încheierea din 01.03.2022, secția a VI-a civilă a Tribunalului București a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției inițial învestite.

Soluționând conflictul negativ de competență ivit între cele două secții ale Tribunalului București, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a pronunțat sentința civilă nr. 65/28.06.2022, prin care a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civilă.

Prin sentința civilă nr. 2592/07.11.2022, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția prescripției și a respins acțiunea ca prescrisă, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, calea ordinară de atac fiind respinsă, ca nefondată, prin decizia civilă nr. 328/A/02.03.2023 a Curții de Apel București – secția a VI-a Civilă; totodată, apelanta-reclamantă a fost obligată la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând casarea ei și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecată și exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta a criticat decizia recurată atât cu privire la soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, cât și față de cea privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată.

După prezentarea obiectului acțiunii și a soluțiilor pronunțate de instanțele devolutive, autoarea căii de atac a arătat că este greșită statuarea instanței de apel potrivit căreia termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, întrucât abia prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat că rapoartele de evaluare nu au respectat cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare, cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a dispus în sarcina sa măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului, stabilind ca termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor, prelungit ulterior, să fie 28.06.2019.

Invocând art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, recurenta a arătat că este obligată să se conformeze dispozițiilor Curții de Conturi, ceea ce demonstrează, în viziunea sa, că termenul de prescripție începe să curgă de la data când a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate de instituția de control asupra raportului întocmit de intimată, moment față de care termenul de prescripție extinctivă nu este împlinit.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a apreciat greșit că verificările efectuate de Curtea de Conturi nu pot constitui cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.

Autoarea căii de atac a criticat ca nelegală și acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 2.700 RON în fond și 2.800 RON în apel, solicitând instanței de recurs ca, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., să cenzureze cuantumul onorariului avocațial, apreciind că acesta nu este proporțional cu complexitatea cauzei și nici nu îndeplinește criteriul rezonabilității, invocând decizia Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile nulității recursului și inadmisibilității celui de-al treilea motiv de recurs privind cheltuielile de judecată, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, apreciind că prin memoriul de recurs au fost dezvoltate critici care pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar asupra excepției inadmisibilității, reținând că aceasta vizează doar un motiv de recurs, iar nu recursul în ansamblul său, a apreciat că nu are funcția stabilită prin art. 245 C. proc. civ. și a calificat-o drept o apărare ce va fi avută în vedere în procesul de deliberare.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, notează că recurenta a invocat drept temei al căii extraordinare de atac a recursului dispozițiile art. 488 C. proc. civ., fără a indica în concret un anumit motiv de nelegalitate, astfel că argumentele prezentate urmează a fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, privind interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub aspectul situației de fapt, se reține că cererea de chemare în judecată a avut drept cauză răspunderea contractuală, derivată din executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate de pârâtă conform contractului de prestări servicii nr. x/2007 încheiat de părți, având ca obiect întocmirea de către aceasta a unui raport de evaluare, obligație îndeplinită la 22.12.2008, când a fost predat reclamantei.

Procedând, cu prioritate, la determinarea legii aplicabile prescripției extinctive, prin raportare la conflictul intertemporal de legi și având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ., Înalta Curte constată că momentul la care s-a îndeplinit obligația executată necorespunzător de către intimată este anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 01.10.2011,cauzei fiindu-i aplicabil Decretul nr. 167/1958.

În continuare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte va analiza dacă instanța de apel a făcut o aplicare corectă a normelor de drept ce reglementează prescripția extinctivă, în privința determinării momentului de început al curgerii termenului, precum și cu privire la cauzele de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, invocate.

Instanțele devolutive au stabilit că termenul de prescripție este de 3 ani, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, și că acesta începe să curgă de la data prezentării raportului de evaluare către reclamantă, la 22.12.2008, astfel încât la data introducerii cererii, 02.06.2021, intervenise prescripția dreptului material la acțiune.

Recurenta susține că momentul care marchează începutul curgerii termenului de prescripție este acela când a cunoscut neconformitatea raportului de evaluare, respectiv când a luat cunoștință de rezultatul verificării raportului de evaluare, dispusă de Curtea de Conturi, fără a preciza, prin cererea de recurs o dată exactă, însă prin memoriul de apel a menționat două date diferite, 29.11.2019 și 06.11.2020.

Față de circumstanțele factuale evocate, Înalta Curte reține că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".

Totodată, se constată că reclamanta nu contestă că viciile raportului de evaluare existau de la momentul remiterii acestuia, adică 22.12.2008, iar această împrejurare este suficientă pentru a conchide că acel moment definește nașterea dreptului reclamantei la acțiune, întemeiat pe răspunderea contractuală a intimatei. În consecință, niciuna dintre circumstanțele invocate de recurentă nu este de natură să conducă nici la deplasarea în timp a momentului de început al curgerii și nici la temporizarea cursului prescripției, iar recurenta, după ce a primit raportul de evaluare a proprietății imobiliare întocmit de intimată, putea să-i constate neconformitățile și să exercite acțiunea în răspundere contractuală a părții adverse.

Mai mult decât atât, actul de control care i-a adus la cunoștință recurentei neconformitatea raportului de evaluare este extern raportului contractual dintre părți și este, deci, lipsit de aptitudinea de a determina începerea unui nou termen de prescripție sau de a genera un efect întreruptiv sau suspensiv.

De altfel, în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție în condițiile emiterii unui act de control, prin care se stabilește în sarcina părții obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu, prezintă relevanță dezlegările date prin decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanțele judecătorești. Existând identitate de rațiune sub acest aspect, Înalta Curte reține că prin decizia dată în interesul legii s-a statuat în esență că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă (...)".

Așadar, părților li se va impune concluzia că, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripție, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, terț față de raporturile juridice derulate între părți, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei, dar nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației; de aceea, actul de control al Curții de Conturi nu are nicio relevanță asupra nașterii dreptului la acțiune al recurentei și, deci, nu poate influența curgerea termenului de prescripție.

Vor fi înlăturate și argumentele privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958, întrucât cauzele de suspendare și întrerupere a termenului de prescripție sunt limitativ prevăzute de lege, iar cele indicate de recurentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele legale.

A doua critică vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., sub aspectul obligării recurentei la plata sumei de 2.700 RON în fond și 2.800 RON în apel, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Critica este inadmisibilă, întrucât ea vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanțele devolutive. În raport cu art. 488 alin. (1), art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și cu decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181/05.03.2020, acest motiv nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, recursul se dovedește a fi nefondat, motivul de nelegalitate invocat nejustificând casarea deciziei atacate; așa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac va fi respinsă și, în baza art. 453 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată, astfel cum au fost dovedite în cauză, în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 328/A/02.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2024.