ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 511/2024

Ședința publică din data de 6 martie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25.06.2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, secția a II-a civilă, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (în continuare, "A.N.R.P.") a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/06.08.2009, emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 6408/28.09.2020, Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, instanță care, prin sentința civilă nr. 435/17.03.2021, a înaintat-o unui complet specializat din cadrul secției a VI-a Civilă a aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 933/02.05.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins cererea ca prescrisă și a obligat reclamanta la plata sumei de 8.330 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat apel, care a fost respins de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 473/23.03.2023; apelanta-reclamantă a fost obligată la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea ei și admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin motivele de recurs - neîncadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. -, autoarea căii de atac a combătut statuarea instanței de prim control judiciar, potrivit căreia termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în răspunderea contractuală a prestatorului începe să curgă de la data predării raportului de evaluare întocmit în temeiul contractului încheiat de părți.

A susținut că în cauză este incident cazul de întrerupere a prescripției reglementat de art. 2.537 pct. 4 C. civ. și că acțiunea este formulată în interiorul termenului de prescripție, prin raportare la momentul emiterii deciziei nr. 10/VI/2013/2022, prin care Curtea de Conturi a prelungit termenul pentru implementarea măsurii, inițial dispusă prin raportul de control nr. x/26.04.2013.

Printr-o altă critică, a afirmat că - opus considerentelor deciziei recurate - acțiunea de control a Curții de Conturi întrerupe sau suspendă cursul prescripției.

În continuare, a detaliat elementele din care rezultă neconformitatea cu standardele internaționale de evaluare a raportului întocmit de pârâtă, care a stat la baza emiterii titlului de despăgubire în favoarea doamnei B..

O ultimă critică a vizat cuantumul cheltuielilor de judecată, autoarea căii de atac afirmând că s-ar fi impus ca instanța de control judiciar devolutiv să dea eficiență dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și să le cenzureze cuantumul.

Prin întâmpinarea depusă, intimata a invocat excepția nulității - respinsă de instanța supremă la termenul de astăzi - și în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține, în urma sintetizării circumstanțelor litigiului, împrejurarea că cererea de chemare în judecată a avut drept cauză răspunderea contractuală, derivată din executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către intimata-pârâtă; aceasta și-a asumat, prin art. 6.3 din contractul de prestări servicii nr. x/2007, obligația de a întocmi un raport de evaluare, îndeplinită la 12.02.2009.

În lipsa indicării de către recurentă a cazului de casare de care înțelege să se prevaleze, instanța supremă va proceda la încadrarea motivelor invocate de aceasta în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care atrage casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Procedând, cu prioritate, la determinarea legii aplicabile prescripției extinctive, prin raportare la conflictul intertemporal de legi, și având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ., instanța de recurs notează că litigiului îi este aplicabil Decretul nr. 167/1958, dat fiind că momentul la care intimata a executat obligația ce a generat controversa părților se plasează în timp anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., la 01.10.2011.

În continuare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte urmează să analizeze dacă instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale din materia prescripției extinctive, atât în privința determinării momentului care marchează începutul curgerii termenului, cât și cu privire la cauzele de întrerupere a acestuia.

Astfel din examinarea actelor dosarului, rezultă faptul că recurenta a primit raportul de evaluare litigios la data de 12.02.2009; instanțele devolutive au stabilit că la 25.06.2020, data sesizării, era epuizat termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă cel mai târziu la 10.10.2013, dată la care a fost emisă decizia Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013.

Autoarea recursului susține însă că debutul curgerii termenului de prescripție se plasează ulterior anului 2019, suprapunându-se cu finalizarea operațiunilor de verificare a raportului de evaluare dispuse de Curtea de Conturi, finalizare pe care o identifică drept moment de la care a cunoscut neconformitățile raportului de evaluare.

Reținând că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită" și notând, totodată, că reclamanta nu contestă faptul că viciile raportului de evaluare existau de la momentul recepționării acestuia și nici nu afirmă că a fost împiedicată să le constate, subsecvent primirii lui, Înalta Curte conchide în sensul că acest reper - plasat în timp la data de 12.02.2009 - definește nașterea dreptului reclamantei la acțiune, întemeiat pe răspunderea contractuală a pârâtei.

De aceea, niciuna dintre circumstanțele invocate de recurentă nu este aptă să deplaseze în timp momentul de început al curgerii termenului și nici să temporizeze cursul prescripției.

Actul de control al Curții de Conturi - identificat de autoarea recursului drept sursă a informației privind neconformitatea raportului de evaluare - este inapt să declanșeze curgerea unui nou termen de prescripție sau să genereze un efect întreruptiv sau suspensiv, căci este extern raportului contractual litigios.

În această privință, prezintă relevanță dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanțele judecătorești, care au statuat asupra modului de calcul al termenului de prescripție în condițiile emiterii unui act de control, prin care se stabilește în sarcina părții obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu.

Existând identitate de rațiune sub acest aspect, Înalta Curte reține că prin decizia dată în interesul legii s-a statuat în esență că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă (...)".

Așadar, părților li se va impune concluzia că, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripție, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, terț față de raporturile juridice derulate între părți, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei, dar nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației; de aceea, actul de control al Curții de Conturi nu are nicio relevanță asupra nașterii dreptului la acțiune al reclamantei și, deci, nu poate influența curgerea termenului de prescripție.

A doua critică invocată în recurs se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., sub aspectul obligării recurentei, în apel, la plata sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obiecția expusă este însă inadmisibilă, întrucât vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel, iar, în raport cu art. 488 alin. (1), art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și cu Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, acest motiv nu se încadrează în cele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, recursul se dovedește a fi nefondat, motivele de nelegalitate invocate nejustificând casarea deciziei atacate; așa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac va fi respinsă și, în baza art. 453 C. proc. civ., recurenta va fi obligată, ca parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată, astfel cum au fost dovedite în cauză în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 473/23.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata către intimata-pârâtă S.C. A. S.A. a sumei de 2.380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 martie 2024.