ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 828/2024

Ședința publică din data de 16 aprilie 2024

Deliberând asupra cererii de revizuire, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În primul litigiu, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr. x/2020, la data de 25.08.2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. B. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: să constate nelegalitatea și netemeinicia măsurii concedierii dispuse prin Decizia nr. 509/14.07.2020 și anularea acesteia; reintegrarea efectivă pe funcția și postul ocupate la momentul concedierii; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, despăgubiri calculate de la data concedierii până la data reintegrării efective. De asemenea s-a solicitat obligarea pârâtei la plata orelor suplimentare lucrate peste programul normal de lucru și necompensate cu timp liber corespunzător, a sporului pentru orele lucrate în zilele de sărbători legale, cuvenite în baza contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de societate și neachitate în perioada august 2017- august 2020, cu actualizarea drepturilor în funcție de rata inflației la data plății efective ți aplicarea dobânzii legale, precum și cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 543 din data de 26 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020 a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 10518 RON, reprezentând drepturi salariale cuvenite pentru activitatea desfășurată - 660 ore suplimentare neplătite, pentru intervalul august 2017 - august 2020, sumă actualizată la data plății cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1200 RON, reprezentând onorariu expert; au fost respinse restul pretențiilor, ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta.

Prin decizia nr. 6452/2023 din 20 decembrie 2023, pentru considerentele reținute în cuprinsul acesteia, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ambele apeluri ca nefondate.

În cel de-al doilea litigiu, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal - Complet Specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2020 la data de 21.07.2020, reclamantul C. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: să constate nelegalitatea și netemeinicia măsurii concedierii sale prin Decizia nr. 388/18.06.2020, emisă de pârâtă; să dispună anularea deciziei; să oblige pârâta la reintegrarea să efectivă pe funcția și postul ocupate la momentul concedierii; să oblige pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, despăgubiri calculate de la data concedierii până la data reintegrării efective; să oblige pârâta la plata diurnelor cuvenite și neachitate, precum și sporului acordat colegilor săi, cunoscut sub acronimul spor D.., ambele neachitate în perioada iulie 2017- iulie 2020; acordarea cheltuielilor de judecată, ocazionate de soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 134/09.03.2022, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta B., a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 13774,13 RON, reprezentând drepturi salariale cuvenite pentru activitatea desfășurată la mai mult de 5 km de locul de muncă, potrivit H.G. nr. 714/2018 și art. 19 alin. (5) CCM la nivel de unitate (indemnizația de delegare) pentru intervalul iulie 2017- iulie 2020, sumă ce va fi actualizată la data plății, precum și să plătească reclamantului suma de 1200 RON, reprezentând onorariu expert.

Prin aceeași sentință, au fost respinse restul pretențiilor, ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri, atât reclamantul C., cât și pârâta B..

Prin decizia nr. 292/2024 din 23 ianuarie 2024, pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelurile formulate de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. și de către apelantul-reclamant C., a schimbat în tot sentința apelată în sensul că: a admis în parte acțiunea; a anulat decizia de concediere nr. 388/18.06.2020, a dispus reintegrarea reclamantului pe postul și funcția ocupată la momentul concedierii, a obligat pe pârâtă la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, a respins în rest cererea și a înlăturat obligația pârâtei de plată către reclamant a sumei de 1.200 RON reprezentând onorariu expert.

Împotriva deciziei nr. 292/2024 din 23 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în cadrul dosarului nr. x/2020, revizuenta B. a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia, cu cheltuieli de judecată.

După expunerea situației de fapt și prezentarea parcursului litigios al dosarului, revizuenta a susținut, în esență, că, deși intimatul s-a regăsit într-un context factual identic cu un alt fost angajat al societății, măsura concedierii lor fiind dispusă în baza aceleiași documentații, prin hotărârea atacată, instanța a pronunțat o soluție diferită de cea pronunțată anterior în contestația acelui angajat.

În acest context, revizuenta a prezentat parcursul dosarului nr. x/2020 având ca obiect contestația formulată de fostul angajat A. împotriva deciziei de concediere, expunând soluțiile adoptate în cauza respectivă de tribunal și de instanța de apel, precum și o parte din considerentele hotărârii de primă instanță reținute în primul dosar, făcându-se, totodată, o paralelă între considerentele hotărârii respective și cele ale deciziei atacate, cu concluzia că statuările din hotărârea a cărei revizuire se solicită nesocotesc puterea de lucru judecat a considerentelor hotărârii definitive pronunțate anterior.

A mai susținut că soluția instanței de apel pare să nesocotească interpretarea obligatorie oferită de CJUE ca urmare a soluționării cererii de decizie preliminară cu care a fost sesizată, obiect al cauzei C-496/22.

Revizuenta a arătat, că, întrucât aceleași chestiuni litigioase au fost analizate și tranșate de o instanță printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată anterior hotărârii atacate, în cauză este incident motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia atacată încălcând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea pronunțată anterior.

Totodată, a susținut că, în raport de art. 430 și art. 431 C. proc. civ., instanța învestită cu soluționarea prezentei spețe nu ar fi putut pronunța o soluție fundamental diferită de cea pronunțată în litigiul anterior având aceeași cauză și același obiect.

Ca atare, a subliniat revizuenta, se impune anularea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului intimatului, ținându-se cont de considerentele hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2020 intrate în puterea lucrului judecat. Mai mult decât atât, instanța a depășit și limitele reînvestirii, dispunând reintegrarea intimatului pe postul și funcția ocupate anterior concedierii, deși intimatul nu a criticat soluția primei instanțe din această perspectivă.

În final, s-a subliniat că hotărârea în raport cu care se invocă încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat este decizia civilă nr. 6452/2023 din 20.12.2023 a Curții de Apel București pronunțată în dosarul nr. x/2020.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 513 alin. (3) C. proc. civ., admisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, reține următoarele:

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Conform prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Rezultă că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile judecătorești să fie pronunțate în dosare diferite: să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză; în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității lucrului judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți.

În speță, revizuenta a arătat, în esență, că, întrucât aceleași chestiuni litigioase au fost analizate și tranșate de o instanță printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată anterior hotărârii atacate, în cauză este incident motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia atacată încălcând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea pronunțată anterior.

Totodată, a susținut că, în raport de art. 430 și art. 431 C. proc. civ., instanța învestită cu soluționarea prezentei spețe nu ar fi putut pronunța o soluție fundamental diferită de cea pronunțată în litigiul anterior având aceeași cauză și același obiect.

Înalta Curte reține că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază pe cele două forme de manifestare ale lucrului judecat pe care le reglementează art. 431 C. proc. civ., respectiv efectul negativ sau extinctiv, care presupune că o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată și cel pozitiv, conform căruia o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți.

În cauza supusă judecății, din examinarea conținutului cererii de revizuire, se observă că ceea ce se invocă, în realitate, nu este încălcarea autorității de lucru judecat, în vreuna din cele două forme de manifestare la care s-a făcut anterior referire, ci existența unei practici judiciare neunitare.

Astfel, contrarietatea susținută de revizuentă se referă la maniera diferită de soluționare a unei cereri similare, în care calitatea de reclamant a aparținut altui salariat.

Or, dacă în ceea ce privește efectul negativ al autorității de lucru judecat tripla identitate de părți, obiect, cauză este obligatorie, Înalta Curte subliniază că și efectul pozitiv al autorității lucrului judecat presupune cu necesitate identitatea de părți, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicțional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase deja tranșate, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat.

În acest sens, se apreciază că dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care consacră legislativ efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, trebuie interpretate sistematic, referindu-se la aceleași părți care au participat în litigiul inițial. Astfel, părțile sunt aceleași ca în litigiul anterior, deoarece numai în această situație, în care se invocă o chestiune deja judecată definitiv între aceleași părți, subzistă rațiunile autorității lucrului judecat, anume imposibilitatea contrazicerii unei probleme asupra cărora părțile respective s-au judecat, au avut posibilitatea unor dezbateri contradictorii și care, fiind dezlegată definitiv, li se impune și în litigiile ulterioare având legătură cu primul.

În contextul arătat, Înalta Curte reține că demersul judiciar al revizuentei nu a fost determinat de existența unei hotărâri judecătorești potrivnice, în sensul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci de nemulțumirea acesteia față de soluția nefavorabilă pronunțată de Curtea de Apel București, spre deosebire de soluțiile pronunțate în cadrul aceleiași instanțe în cauze similare.

Împrejurarea că instanța de judecată, în economia specifică, distinctă, a fiecărei cauze cu obiect similar, pronunță soluții diferite, nu reprezintă un caz de contrarietate, ci eventual de jurisprudență neunitară, ce nu are însă ca remediu cererea de revizuire.

Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia.

Așadar, raportând cererea de revizuire la cerințele impuse de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 513 din același cod, Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecății, aceste condiții nu sunt îndeplinite, astfel încât cererea de revizuire urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga revizuenta B. la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul C., conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar.

Cererea de amendare a revizuentei, în temeiul art. 187 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., va fi respinsă ca nefondată, în condițiile în care intimatul nu a făcut dovada relei credințe a autoarei prezentei căi extraordinare de atac, deși sarcina probei îi incumba conform disp. art. 249 C. proc. civ., iar simpla introducere a unei cereri, chiar inadmisibilă, nu este de natură a releva exercitarea dreptului cu rea credință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei nr. 292/2024 din 23 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în cadrul dosarului nr. x/2020

Obligă revizuenta B. S.R.L.la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul C..

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2024.