ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1044/2024

Ședința publică din data de 15 mai 2024

Deliberând asupra cererii de revizuire, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și contencios administrativ și fiscal la 07.08.2020, astfel cum a fost precizată și modificată la 11.11.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nelegalitatea și netemeinicia măsurii concedierii sale prin decizia nr. 478/02.07.2020, să dispună anularea acestei decizii și să oblige pârâta la reintegrarea sa pe funcția și postul ocupate la momentul concedierii și la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, calculate de la data concedierii până la reintegrarea sa efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 318/05.05.2021, Tribunalul Teleorman, secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea astfel cum a fost precizată și modificată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 313/17.01.2024, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea, a anulat decizia de concediere nr. 478/2020 emisă de pârâtă, a repus părțile în situația anterioară emiterii acesteia, cu consecința reintegrării reclamantului pe postul deținut anterior, a obligat pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, calculate de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

Împotriva deciziei curții de apel, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că există hotărâri potrivnice, iar decizia a cărei revizuire a solicitat-o încalcă puterea de lucru judecat a deciziei nr. 6452/20.12.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

După expunerea situației de fapt și a parcursului procesual al cauzei, revizuenta a arătat că, deși intimatul s-a găsit într-un context factual identic cu un alt fost angajat al său, concediat pentru aceleași motive și pe baza aceleiași documentații, soluția pronunțată față de intimat este fundamental diferită față de cea dispusă în procesul celuilalt angajat.

A susținut că, în cadrul unei proceduri de concediere colectivă, au fost concediați mai mulți angajați de la punctul său de lucru din Teleorman, pentru care s-au întocmit o documentație și decizii de concediere identice, iar prin contestațiile promovate de foștii angajați au fost invocate aceleași argumente privind nelegalitatea și netemeinicia deciziilor emise de angajator.

A subliniat că, în opinia sa, pentru prezenta cauză prezintă relevanță dosarul nr. x/2020, înregistrat pe rolul Tribunalului Teleorman, având ca obiect contestația la decizia de concediere formulată de contestatorul C., soluționat în primă instanță prin sentința civilă nr. 543/26.10.2022, prin care a fost admisă în parte acțiunea, doar cu privire la drepturile salariale solicitate de acest angajat, fiind respinse capetele de cerere vizând anularea deciziei de concediere, reintegrarea acestuia și acordarea despăgubirilor egale cu salariile indexate și actualizate, iar apelul declarat de contestator a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 6452/20.12.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

A menționat că, în urma acestei soluții a instanței de apel, în litigiul menționat a fost confirmat raționamentul primei instanțe, care a reținut - cu privire la criticile fostului angajat potrivit cărora nu ar fi fost respectată procedura concedierii colective, în special din perspectiva consultării reprezentanților salariaților - că, la data demarării procedurii concedierii colective nu existau reprezentanți ai salariaților cu mandat valabil cărora să le fie comunicată intenția de concediere colectivă, împrejurare care nu atrage culpa angajatorului, iar în lipsa acestor reprezentanți, procedura prevăzută de lege a fi efectuată cu sindicatul sau cu aceștia nu putea fi realizată cu fiecare salariat în mod individual, astfel că angajatorul a îndeplinit obligațiile procedurale stabilite în sarcina sa de art. 69-74 din Codul muncii, concluzia tribunalului fiind aceea că decizia contestată este legală sub aspectul îndeplinirii procedurii obligatorii privind concedierea colectivă.

Revizuenta a arătata că, prin hotărârea suspusă revizuirii, analizând același context factual și aceleași motive ale contestației formulate de intimat, instanța de apel a reținut nelegalitatea măsurii concedierii din perspectiva vicierii procedurii concedierii colective, apreciind că era necesar ca angajatorul să aștepte până când salariații își desemnau reprezentanți care să poată fi consultați.

Titulara căii extraordinare de atac a criticat soluția dată prin hotărârea supusă revizuirii și a susținut că aceasta încalcă puterea de lucru judecat a dezlegărilor date în procesul anterior asupra acelorași chestiuni litigioase, astfel că în al doilea litigiu instanța trebuia să respecte dispozițiile art. 430 și ale art. 431 C. proc. civ.

A susținut faptul că instanța de apel a încălcat limitele învestirii sale, dispunând reintegrarea intimatului pe postul și funcția ocupate anterior concedierii, deși intimatul nu a criticat soluția primei instanțe din această perspectivă.

Totodată, a invocat soluția pronunțată în dosarul nr. x/2020 - având ca obiect contestația formulată de un alt fost angajat, D., concediat în cadrul aceleiași proceduri - de Tribunalul Teleorman, care a respins acțiunea și apelul contestatorului, constatând astfel legalitatea și temeinicia măsurii concedierii.

A menționat că soluția curții de apel a nesocotit chiar și interpretarea obligatorie oferită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-496/22, care i-a validat modul în care a procedat, în calitate de angajator, cu privire la neconsultarea individuală a salariaților în lipsa unui reprezentant desemnat al acestora.

Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a constatat că excepția inadmisibilității, invocată de intimat, nu vizează exercițiul căii de atac extraordinare formulate de către revizuentă, potrivit art. 245 C. proc. civ., astfel încât aspectele învederate în susținerea acestei excepții vor fi analizate ca apărări de fond în cadrul examinării cererii de revizuire.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivului de revizuire invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

În conformitate cu art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, iar potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Așadar, autoritatea de lucru judecat se poate manifesta atât sub forma unui efect negativ, cât și sub forma unui efect pozitiv. Dacă în ipoteza în care autoritatea de lucru judecat se manifestă sub forma efectului negativ, legea pretinde cerința triplei identități de părți, obiect și cauză, atunci când aceasta se manifestă pozitiv, identitatea trebuie să vizeze doar părțile.

Concluzia rezultă din analiza art. 431 alin. (1) C. proc. civ., pentru cerința triplei identități, respectiv din examinarea art. 435 din același cod, pentru cerința identității de părți. În acest din urmă caz, instanța supremă notează că, atât timp cât autoritatea de lucru judecat constituie un efect al pronunțării hotărârii judecătorești, caracterul acesteia, de a fi obligatorie și producătoare de consecințe juridice, se poate manifesta numai între părți și succesorii lor; față de terți, hotărârea nu produce decât un efect de opozabilitate.

De aceea, Înalta Curte va examina, în cadrul prezentei decizii, împrejurarea dacă cerința identității de părți este întrunită.

Astfel, din analiza hotărârilor pronunțate în primul litigiu invocat de revizuentă, cu privire la care aceasta opune puterea de lucru judecat a aspectelor dezlegate, se constată că a avut calitate de reclamant dl. C., pârâtă fiind S.C. B. S.R.L.

În al doilea litigiu, soluționat prin decizia civilă nr. 313/25.01.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a cărei revizuire se solicită, calitate de părți au avut dl. A. și S.C. B. S.R.L.

Așadar, litigiile în care s-au pronunțat hotărârile pretins potrivnice nu s-au derulat între aceleași părți, revizuenta S.C. B. S.R.L. fiind singura entitate care a avut calitatea de parte în ambele dosare.

Or, făcând distincție între efectele hotărârii, în special efectul peremptoriu opus prin lucrul judecat, și opozabilitatea ei, rezultă că revizuenta nu poate valorifica prin mijlocirea opozabilității, în favoarea sa, efectele lucrului judecat dedus dintr-o altă hotărâre judecătorească definitivă, opozabilă altor subiecți de drept.

Intimatul este un terț în raport cu hotărârea dată într-un proces purtat între alte persoane, iar hotărârea contestată s-a fundamentat pe examenul judiciar al unui context factual particular părților din acel proces. Chiar dacă prezintă elemente comune, procesele repetitive și asemănătoare nu au condus la pronunțarea unor hotărâri care să opună, în interdependență, efecte obligatorii, necesar a nu fi ignorate de instanțele învestite ulterior, în mod succesiv.

Revizuenta nu poate, așadar, să valorifice în beneficiul său hotărâri judecătorești pronunțate în alte procese prin intermediul revizuirii - cale extraordinară de atac, care ocrotește securitatea raporturilor juridice și urmărește îndreptarea unor erori de drept, iar nu unificarea jurisprudenței instanțelor.

Față de aceste considerente, nu poate fi reținută incidența art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 513 alin. (1) și (6) C. proc. civ., să respingă cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 313/25.01.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Cu drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2024.