ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2454/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman – secția conflicte de muncă asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, la 11.05.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.) a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 65 alin. (2), (79), (80), (24)7-252 și 268 din Codul muncii (Legea nr. 53/2003), art. 211 din Legea 62/2011.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației formulate împotriva deciziei de concediere nr. 321/25.03.2021, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 243 din 20 aprilie 2022, Tribunalului Teleorman – secția conflicte de muncă asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.).

A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 17.409 RON reprezentând drepturi salariale restante (ore suplimentare lucrate peste programul normal de lucru și ore lucrate în zilele de sărbătoare legală) în perioada aprilie 2017 – aprilie 2020.

A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin încheierea din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1

1

C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării cauzei privind pe apelantul-reclamant A. și pe apelanta-pârâtă B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a sesizării în vederea pronunțării unei decizii preliminare cu privire la interpretarea art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 1 lit. b) și art. 6 din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, formulată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020.

Împotriva acestei încheieri, pârâta B. S.R.L. a formulat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii recurate și trimiterea dosarului instanței de apel în vederea continuării judecății.

Cu titlu prealabil, recurenta-pârâtă a făcut o descriere a petitelor cererii de chemare în judecată și a obiectului apelurilor formulate în cauză, a întrebărilor preliminare cu care a fost sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare C.J.U.E.), precum și situația de fapt ce a condus la acesta sesizare.

În susținerea demersului său procesual, recurenta-pârâtă a afirmat că soluția suspendării cauzei este rezultatul încălcării normelor de procedură reglementate de art. 413 alin. (1) pct. 1

1

C. proc. civ., precum și că încheierea de suspendare cuprinde motive străine de natura cauzei.

Detaliind, titulara căii de atac, după evocarea dispozițiilor legale pretins încălcate, a învederat că principala condiție pentru a se putea dispune suspendarea este aceea a existenței unei similitudini între cauza în care s-a dispus sesizarea C.J.U.E. și cauza ce face obiectul judecății.

În continuare, a arătat că, instanța, pentru a concluziona în sensul existenței similitudinii, în mod eronat a reținut că cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/2020 ar avea ca obiect contestația împotriva deciziei de concediere față de un alt angajat al acesteia în cadrul aceleiași proceduri de concediere colectivă, în care s-a emis decizia atacată de reclamant, respectiv faptul că sesizarea adresată C.J.U.E. s-ar întemeia pe aceleași aspecte ca și cele invocate de către reclamant prin motivele de apel.

A punctat că reclamantul a fost concediat în cadrul unei alte proceduri de concediere colectivă, în decursul anului 2021, în care existau reprezentanți ai salariaților și care au fost consultați în conformitate cu dispozițiile legale, și nu în decursul anului 2020, când a avut loc procedura de concediere în legătură cu care s-a dispus sesizarea C.J.U.E., în dosarul nr. x/2020.

Contrar contextului factual ce a determinat trimiterea preliminară, a afirmat că este evident că în cadrul procedurii de concediere colectivă din 2021, ce face obiectul prezentului dosar, procedura de informare a reprezentanților salariaților a fost urmată; în acest sens, a relatat demersurile efectuate în cursul anului 2021 în vederea aducerii la cunoștința autorităților competente, respectiv a reprezentanților salariaților a deciziei de desființare a unui număr de posturi.

De asemenea, a învederat că reclamantul, prin motivele de apel, nu a susținut lipsa parcurgerii procedurii de informare a reprezentanților salariaților, ci doar că aceasta ar fi fost parcursă în mod formal.

În fine, a susținut că răspunsul C.J.U.E la întrebările preliminare nu ar avea aptitudinea să lămurească sau să influențeze soluția ce urmează a se pronunța în prezentul dosar, de vreme ce procedura concedierii colective ce face obiectul cauzei pendinte a fost caracterizată de parcurgerea procedurii consultării reprezentanților salariaților.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 414 C. proc. civ., raportate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din același cod.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant la 4 septembrie 2023, fără ca acesta să uzeze de dreptul procesual de a formula întâmpinare.

Prin rezoluția din 24 octombrie 2023 s-a fixat termen în ședință publică la 21 noiembrie 2023, cu citarea părților.

Examinând legalitatea încheierii recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin cererea de apel înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul A. a solicitat o nouă judecată asupra tuturor problemelor de fapt și de drept ce au făcut obiectul judecății în prima instanță, susținând, între altele, că decizia contestată, emisă în procedura concedierii colective, încalcă dispozițiile art. 69-73 Codul muncii și ale Directivei 98/59/CE a Cosiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective pârâta, cu referire la dreptul la informare și consultare a angajaților, afirmând, totodată, că această etapă a fost parcursă în mod formal.

Prin încheierea din 26 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1

1

C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea de către C.J.U.E. a sesizării formulate de Curtea de Apel București în cadrul dosarului nr. x/2020

În considerarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține, în esență, că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1

1

C. proc. civ., respectiv că încheierea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei întrucât în mod greșit s-a reținut existența unei similitudini între cauza pendinte și cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2020 al Curții de Apel București, în care s-a dispus sesizarea înregistrată pe rolul C.J.U.E. sub nr. C-496/22, dezlegarea cererii de chemare în judecată nedepinzând de răspunsul pe care instanța europeană îl va da întrebărilor preliminare cu care a fost sesizată.

Analizând legalitatea soluției din perspectiva criticilor recurentei-pârâte, Curtea constată că sentința a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1

1

C. proc. civ., nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

În acest sens, se are în vedere că potrivit 413 alin. (1) pct. 1

1

C. proc. civ. instanța poate suspenda judecată când, într-o cauză similară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară.

Înalta Curte notează că instanța europeană poate fi sesizată în procedura deciziei preliminare în ipoteza în care, într-o cauză dedusă judecății în fața unei instanțe naționale, se ridică o nouă chestiune de interpretare care prezintă interes general pentru aplicarea unitară a dreptului european ori în ipoteza în care practica judiciară nu are o poziție unanimă în soluționarea unei situații juridice noi.

Similaritatea cu o cauză pendinte pe rolul C.J.U.E. este reprezentată de incidența, în cauza în care se dispune suspendarea, a aceleiași dispoziții de drept a Uniunii cu privire la interpretarea căreia a fost sesizată deja Curtea prin procedura întrebării preliminare, instanța europeană putând, prin chiar considerentele hotărârii pe care o va pronunța, nu doar prin dispozitiv, să dea dezlegări în ce privește interpretarea dreptului Uniunii.

Urmare a acestor considerații teoretice, se reține că, atunci când instanța națională apreciază că speța cu care a fost învestită este asemănătoare cu cea în care s-a dispus sesizarea C.J.U.E. prin raportare la chestiunea de drept asupra căreia instanța europeană se va pronunța, are posibilitatea de a dispune suspendarea judecății până la data pronunțării deciziei preliminarii.

Procedând la verificarea cererii de suspendare formulată de reclamantul A. prin raportare la cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei și la întrebările preliminare cu care C.J.U.E. a fost sesizată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020, se constată că este îndeplinită condiția similitudinii prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 1

1

C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, pentru ca hotătârea pronunțată ca urmare a sesizării adresate instanței europene să influențeze soluția ce va fi pronunțată în cauză, este necesar ca acțiunea să cuprindă aspecte de nelegalitate similare și nu identice celor care fac obiectul întrebărilor adresate C.J.U.E.

În cauza C-496/22 instanța europeană este chemată să se pronunțe cu privire la următoarele întrebări preliminare:

(1) Articolul 1 alin. (1) primul paragraf lit. b) și art. 6 din Directiva 98/59/CE privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, citite în lumina considerentelor (2) și (6) din preambulul aceleiași directive, se opun unei legislații naționale care permite unui angajator să nu consulte lucrătorii vizați de o procedură colectivă de concediere pentru că aceștia nu au desemnați reprezentanți și nici obligația legală de a o face?

(2) Articolul 1 alin. (1) primul paragraf lit. b) și art. 6 din Directiva 98/59/CE privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, citite în lumina considerentelor (2) și (6) din preambulul aceleiași directive, se interpretează în sensul în care, în ipoteza descrisă mai sus, angajatorul are obligația informării și consultării tuturor salariaților vizați de procedura concedierii colective?

Așadar, trimiterea preliminară adresată C.J.U.E. în cauza înregistrată sub nr. C-496/22 vizează interpretarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 din Directiva 98/59/Cea Consiliului din 20 iulie 1998, care se referă tot la problematica concedierii colective, în sensul dacă există sau nu obligația angajatorului de informare și consultare a tuturor salariaților vizați de procedura concedierii colective.

Având în vedere obiectul întrebărilor preliminare și particularitățile cauzei pendinte – nerespectarea de către angajator a procedurii prevăzute de dispozițiile art. 69-73 Codul muncii, mai exact a etapei notificării intenției de concediere colectivă – Înalta Curte apreciază că prezentul litigiu este similar cu cel în care au fost formulate întrebările preliminare adresate C.J.U.E., o eventuală decizie a instanței europene în cauza C-496/22 fiind necesară pentru soluționarea cauzei pendinte, întrucât are aptitudinea de a lămuri chestiunea litigioasă dedusă judecății.

Al doilea motiv de nelegalitate invocat de recurenta-pârâtă se referă la prezentarea, în încheierea recurată, a unor motive străine de natura pricinii, respectiv a împrejurării că instanța de apel a reținut în mod greșit că cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/2020 ar avea ca obiect contestația împotriva deciziei de concediere dispusă de aceasta față de un alt angajat în cadrul aceleiași proceduri de concediere colectivă, în care s-a emis decizia atacată de reclamant, respectiv că sesizarea adresată C.J.U.E. s-ar întemeia pe aceleași aspecte ca și cele invocate de reclamant, prin motivele de apel.

Înalta Curte arată că se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nemotivarea hotărârii, motivarea sa contradictorie sau prezentarea, de către instanța a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunțată va cuprinde: "b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, deci și a încheierilor, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Așadar, o hotărâre nu poate fi casată în recurs dacă, pe lângă motive adecvate, care explică sistematic și logic raționamentul instanței care a pronunțat soluția, aceasta cuprinde aprecieri de circumstanță care nu reprezintă cauza principală sau relevantă a hotărârii prin care s-a soluționat procesul.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorilor instanțelor devolutive sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În cauza dedusă judecății, se constată că instanța de apel, la pronunțarea soluției de suspendare a judecării prezentei cauze, a indicat raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția de temporizare a judecății, Curtea reținând că există o similitudine între cauza pendinte și dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel București.

În acest sens, a învederat că cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2020 are ca obiect contestația împotriva deciziei de concediere dispuse față de un alt angajat al pârâtei în cadrul aceleiași proceduri de concediere colectivă, în care s-a emis decizia de concediere atacată de reclamantul A., precum și faptul că, astfel cum rezultă din încheierea din 22.06.2022 pronunțată în acel dosar, trimiterea preliminară adresată instanței europene privind interpretarea art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 1 lit. b) și art. 6 din Directiva 98/59/CE a Consiliul din 20 iulie 1998 se referă tot la problematica consultării salariaților în procedura concedierii colective în cazul în care aceștia nu au avut desemnați reprezentanți.

Reținând că sesizarea adresată C.J.U.E. se întemeiază pe aceleași aspecte ca și cele invocate de către reclamant prin motivele de apel, a concluzionat că răspunsul instanței europene are aptitudinea de a lămuri și chestiunea litigioasă din cauza pendinte.

Prin urmare, nu se poate aprecia că reprezintă motive străine de natura pricinii considerentele instanței de apel care, fundamentându-se pe problematica consultării salariaților în procedura concedierii colective invocate în ambele dosare, exprimă concluziile proprii asupra aspectelor deduse judecății.

Se observă, că în realitate, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat încheierea recurată, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Din această perspectivă, se constată că recurenta este nemulțumită de faptul că instanța de apel a avut în vedere o altă stare de fapt decât cea expusă de ea, respectiv că, în litigiul de față, contrar stării de fapt din litigiul cu care s-a apreciat că ar exista similitudine, a fost urmată procedura procedura prealabilă a concilierii cu reprezentanții angajaților, astfel că premisele celor două litigii sunt diferite.

Înalta Curte constată însă că reclamantul-apelant, în calitatea sa de salariat-contestator a invocat nelegalitatea deciziei de conducere și din perspectiva nerespectării procedurii prealabile a consultării reprezentanților salariaților, astfel că acest aspect nu constituie o stare de fapt necontestată de părți ci, dimpotrivă, o împrejurare care urmează a fi lămurită de instanța de apel la momentul la care va fi chemată să pronunțe decizia asupra apelului formulat.

Pe de altă parte, aspectul invocat de recurentă conform căruia ar fi existat proceduri distincte de concediere, una în anul 2020, în care s-a dispus disponibilizarea reclamantului din dosarul nr. x/2020, iar cealaltă în anul 2021, în care s-a dispus disponibilizarea reclamantului din prezenta cauză, iar nu o singură procedură de concediere așa cum a reținut instanța de apel, Înalta Curte apreciază că acest considerent al instanței, chiar de ar fi eronat, nu afectează legalitatea încheierii de suspendare de vreme ce întrebarea adresată CJUE privește lămurirea unei alte împrejurari, astfel că această eventuală eroare de percepere a faptelor este indiferentă în economia litigiului.

Reamintind recurentei-pârâte că temeinicia stării de fapt reținute de instanțele devolutive nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că nu poate proceda la reevaluarea situației de fapt avută în vedere de instanțele devolutive pentru a stabili că nu este incidentă norma de drept a cărei interpretare s-a solicitat în trimiterea preliminară.

Față de considerentele expuse, se impune a se reține că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată, aceea a prezentării unor motive străine de natura pricinii de către instanța de apel.

Reținând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 26 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 26 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2023.