ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 811/2024

HOTĂRÂRE

11.04.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 811/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 11 aprilie 2024

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 ianuarie 2023 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Argeș și Curtea de Apel Pitești, a solicitat recunoașterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Pitești, respectiv din cadrul Tribunalului Argeș; uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție conform deciziei înaltei Curți de Casație și Justiție numărul 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu data de 01.01.2018 în ceea ce privește cuantumul sporurilor, prin calcularea și plata, pe lângă sporul de 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și a sporurilor: 25% sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și 5% sporul de confidențialitate; repararea prejudiciului produs prin acțiunea pârâților până la data încetării stării de discriminare constând în plata diferenței dintre suma care s-a plătit efectiv și suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației brute lunare precum și a cuantumului sporurilor cuvenite, astfel cum au fost stabilite de către Curtea de Apel Pitești pentru o parte din personalul auxiliar din cadrul Tribunalului Argeș.

Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1841 din 7 iunie 2023, a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

La termenul de judecată din 7 iunie 2023, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța, reținând că reclamantul are domiciliul în Municipiul Pitești și că sunt incidente dispozițiile art. 95 alin. (1) din C. proc. civ., art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Prin sentința civilă nr. 33/MAS din 25 ianuarie 2024, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de către instanță, din oficiu, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Constanța; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a suspendat judecarea cauzei și s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 5 februarie 2024, sub nr. x/2023.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că ambele instanțe - Tribunalul Constanța și Tribunalul Brașov - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamantul A. face parte din categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul Tribunalului Argeș, fiind angajat în funcția de grefier. Acesta a învestit Tribunalul Constanța, secția I civilă cu un litigiu de muncă, pârâți fiind Tribunalul Argeș și Curtea de Apel Pitești.

Potrivit dispozițiilor art. 232 din Codul muncii, procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială.

La data introducerii acțiunii (3 ianuarie 2023), legea specială care reglementa soluționarea conflictelor colective și individuale de muncă (Legea dialogului social nr. 62/2011) era abrogată, fiind înlocuită de noua Lege a dialogului social nr. 367/2022, care a intrat în vigoare în data de 25 decembrie 2022. Însă, noua lege a dialogului social nu mai reglementează soluționarea conflictelor individuale de muncă, limitându-se la reglementarea procedurii de rezolvare a conflictelor colective de muncă.

În consecință, neexistând o lege specială în raport cu Codul muncii care să reglementeze soluționarea conflictelor individuale de muncă, rezultă că litigiile de muncă se soluționează în baza prevederilor Codului muncii (Titlul XII, Jurisdicția muncii: art. 266 - art. 275) și ale C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, forma în vigoare la momentul sesizării instanței de judecată, cererile referitoare la conflictele de muncă "se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

În cauză însă, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., a căror rațiune o constituie asigurarea caracterului efectiv al imparțialității judecătorilor, garanție instituțională a dreptului la un proces echitabil.

Astfel, calitatea reclamantului de grefier în cadrul Tribunalului Argeș determină aplicabilitatea textelor de lege anterior evocate conform cărora "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

În acord cu dispozițiile legale sus citate, dacă un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, este obligat să sesizeze una dintre instanțele de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate celei în raza căreia își desfășoară activitatea.

Deși art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. instituie dreptul reclamantului de a opta pentru oricare dintre curțile de apel vecine celei în circumscripția căreia își desfășoară activitatea, normele cuprinse în acest articol au caracter imperativ, interesul ocrotit fiind unul general, în considerarea necesității de a înlătura orice suspiciune de soluționare părtinitoare a cauzei datorită calității părții.

Înalta Curte constată că reclamantul nu avea posibilitatea de a sesiza Tribunalul Argeș, instanță a cărei competență teritorială este stabilită de norma specială de la art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, ci oricare alt tribunal din circumscripția oricărei curți de apel învecinate, respectiv Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Craiova sau Curtea de Apel Alba Iulia.

Cu toate acestea, reclamantul a sesizat Tribunalul Constanța, aflat în circumscripția Curții de Apel Constanța care nu se învecinează cu Curtea de Apel Pitești, instanța sesizată nefiind competentă potrivit legii și neputând deveni competentă nici prin voința părților, deoarece normele privitoare la competența de soluționare a conflictelor de muncă sunt norme speciale, derogatorii de la dreptul comun și de ordine publică, de la care părțile nu pot deroga prin convenția lor privată.

Din această perspectivă, Înalta Curte reamintește că nu trebuie pus semnul echivalenței între normele de competență de ordine privată și normele de competență alternativă.

Competența este de ordine privată atunci când părțile, în virtutea acordului lor acord de voință, pot să își aleagă o altă instanță, din punct de vedere teritorial, care să le soluționeze conflictul, alta decât instanța sau instanțele stabilite de lege ca fiind competente într-un litigiu de genul celui intervenit între părțile litigante.

Această prerogativă este recunoscută părților de dispozițiile art. 126 alin. (1) din C. proc. civ. conform cărora "părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Pe de altă parte, competența este de ordine publică atunci când ea este exclusivă, în sensul că un anumit litigiu poate fi soluționat numai de instanța sau instanțele determinate de lege, iar părțile nu au facultatea de a alege o altă instanță de același grad pentru a le soluționa conflictul (art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.).

Legea de procedură stabilește uneori mai multe instanțe care sunt deopotrivă competente să soluționeze un anumit litigiu. Această împrejurare nu înseamnă altceva decât că legea reglementează o competență alternativă, aspect care nu presupune, în mod necesar, concluzia că, în astfel de cazuri, competența instanțelor astfel determinate de lege, ar fi de ordine privată.

Cu titlu de exemplu, o astfel de ipoteză este regăsită în art. 113 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. care, în procesele referitoare la stabilirea filiației, pe lângă instanța de la domiciliu pârâtului, ca instanță de drept comun (art. 107 C. proc. civ.), stabilesc și competența instanței de la domiciliul reclamantului, reglementând astfel o competență alternativă care însă rămâne de ordine publică, părțile neavând libertatea de a-și alege o altă instanță în cazul unui astfel de litigiu, spre a le soluționa conflictul, alta decât una dintre cele stabilite de lege.

O astfel de ipoteză se regăsește și în pricina de față, întrucât norma de stabilire a competenței într-un litigiu de muncă, cuprinsă în art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, este o normă specială, derogatorie și imperativă, care stabilește o competență de ordine publică și exclusivă în favoarea tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Împrejurarea că, datorită calității părților (unul din pârâții chemați în judecată este chiar instanța competentă, potrivit legii, a judeca litigiul) și prin incidența art. 127 din C. proc. civ., devin competente și alte tribunale, aflate în circumscripția curților de apel învecinate, duce la concluzia că ne aflăm în fața unei situații de competență teritorială alternativă a mai multor instanțe de același grad, dar aceste aspecte nu schimbă natura juridică a competenței instanței în cazul unui litigiu de muncă, ca fiind o competență de ordine publică.

Prin urmare, instanța inițial sesizată de către reclamant - Tribunalul Constanța - este o instanță necompetentă absolut a soluționa litigiul dedus judecății, în cauză fiind vorba despre o necompetență de ordine publică în sensul art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. conform cărora necompetența este ordine publică și "în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura".

Fiind vorba despre o necompetență de ordine publică, în mod procedural, cu respectarea art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., excepția de necompetență teritorială a fost invocată, din oficiu, de către Tribunalul Constanța la primul termen de judecată.

Totodată, instanța supremă constată că Tribunalul Brașov - una dintre cele două instanțe aflate în conflict și în favoarea căreia Tribunalul Constanța a declinat competența teritorială de soluționare a litigiului - este una dintre instanțele judecătorești competente alternativ, potrivit legii, fiind o instanță de același grad cu Tribunalul Argeș (instanța competentă, potrivit legii, de la domiciliul reclamantului), aflată în circumscripția unei curți de apel (Curtea de Apel Breșov) învecinate cu curtea de apel (Pitești) în a cărei circumscripție se află instanța competentă, potrivit legii (Tribunalul Argeș), motiv pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Față de cele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul spre soluționare.